Sari la conținut

Crime împotriva păcii

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Pentru termenul juridic utilizat de Curtea Penală Internațională, vedeți Crimă de agresiune.
Crima de agresiune a fost concepută de juristul sovietic Aron Trainin în urma invaziei germane a Uniunii Sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În imagine: Stalingradul în ruine, decembrie 1942

Crime împotriva păcii reprezintă acțiunile de planificare, pregătire și punere în practică a războiului de agresiune.[1] Un război de agresiune constă în plănuirea, pregătirea, dezlănțuirea sau purtarea unui război, cu violarea tratatelor, a garanțiilor sau a acordurilor internaționale.[2]

Crimele împotriva păcii au fost definite în cursul Proceselor de la Nürnberg, alături de crimele de război (definite ca violarea legilor și obiceiurilor războiului) și de crimele împotriva umanității (definite ca exterminarea, subjugarea și persecutarea pe motive politice sau rasiale și ca acte inumane săvârșite împotriva populației civile). După al Doilea Război Mondial, Organizația Națiunilor Unite a consacrat „principiul neagresiunii” și a stabilit că războiul de agresiune este cea mai gravă crimă internațională, fiind calificat drept „crimă împotriva păcii”.[3] O crimă împotriva păcii este și propaganda pentru război, deoarece este un act preparatoriu al dezlănțuirii războiului.[4]. De aceea, Art. 30 alin. 7 din Constituția României interzice, printre altele, „îndemnul la război de agresiune”.[5]

După anii 1940, alte crime împotriva dreptului internațional, în special genocidul și crimele împotriva umanității, au avut prioritate față de agresiune. La 11 decembrie 1946, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat o rezoluție prin care se afirma caracterul criminal al „purtării unui război agresiv” și se preciza că nu doar agresiunea puterilor Axei constituia o crimă, ci agresiunea în general. Crimele împotriva păcii, concepute de Aliați ca o soluție temporară și au fost abandonate până în 1950.[6]

Menținerea păcii și stabilității internaționale este o funcție majoră a ordinii internaționale, iar Carta Națiunilor Unite interzice actele de agresiune împotriva altor state. Interzicerea agresiunii este considerată o normă peremptorie în dreptul cutumiar, astfel încât este obligatorie pentru statele care nu sunt membre ale Națiunilor Unite. La 14 decembrie 1974, Rezoluția 3314 a Adunării Generale a Națiunilor Unite a elaborat interzicerea utilizării forței în Carta ONU. Aceasta a influențat definiția agresiunii din Statutul de la Roma.[7]

În 1998, la Conferința de la Roma care a adoptat Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale („Statutul”), crima a fost inclusă printre crimele care țin de competența Curții (articolul 5.1) și asupra cărora orice stat care devine parte la Statut acceptă competența Curții (articolul 12.1).

Jurisprudență

[modificare | modificare sursă]

Aproape toate procesele pentru crime împotriva păcii au avut loc între noiembrie 1945 și noiembrie 1948, deși în unele cazuri, cum ar fi cel din România, acestea s-au prelungit până în 1949; nimeni nu a mai fost urmărit penal pentru agresiune înainte sau de atunci. Instanțele s-au confruntat cu provocarea, în primul rând, de a dovedi criminalitatea actelor de agresiune și, în al doilea rând, de a lega astfel de acte de persoane fizice.[8]

Finlanda

[modificare | modificare sursă]

În 1939, Uniunea Sovietică a invadat Finlanda, ceea ce a dus la un tratat de pace în condiții nefavorabile în 1940. În timpul Războiului de Continuare, Finlanda a reușit să-și recucerească teritoriul cedat și a avansat mai departe către zonele Uniunii Sovietice care nu făcuseră niciodată parte din Finlanda. În 1944, războiul s-a întors împotriva Finlandei, care a semnat un armistițiu în condiții și mai puțin favorabile. Comisia Aliată de Control din Finlanda a insistat asupra organizării de procese pentru agresiune în timpul celui de-al doilea război, deoarece armistițiul impusese cooperarea finlandeză în judecarea celor acuzați de crime de război. Legea de înființare a tribunalului a stabilit răspunderea penală pentru cei care „au contribuit într-un mod semnificativ la implicarea Finlandei în război... sau au împiedicat pacea” între 1941 și 1944. Opt bărbați au fost judecați; președintele din timpul războiului, Risto Ryti, șase membri ai cabinetului și ambasadorul finlandez în Germania, dar nu și generali. Inițial, șapte persoane au fost condamnate, iar ambasadorul a fost achitat; hotărârea a fost revizuită pentru a-i condamna pe toți inculpații la pedepse mai aspre, de până la zece ani de închisoare cu muncă silnică. Condamnații au fost tratați cu indulgență în închisoare și toți au fost eliberați până în 1949.[9]

România

[modificare | modificare sursă]

Tratatul de pace cu România din 1947 obliga țara să aresteze și să aducă în judecată persoanele acuzate de „crime de război și crime împotriva păcii și umanității”. Prin urmare, la 18 august 1947, România a emis „Legea pentru urmărirea și pedepsirea celor vinovați de crime de război sau crime împotriva păcii sau umanității”. Cel puțin 8 membri ai guvernului din timpul războiului condus de Ion Antonescu au fost condamnați în 1949 pentru crime împotriva păcii, deși unul dintre ei a fost reabilitat de Curtea Supremă de Justiție a României la 26 octombrie 1998. Un alt român condamnat pentru crime împotriva păcii, Gheron Netta a fost reabilitat de Curtea Supremă la 17 ianuarie 2000.[10][11]

Tribunalul Militar Internațional

[modificare | modificare sursă]

Carta de la Nürnberg a definit crimele împotriva păcii ca fiind planificarea, pregătirea, inițierea sau purtarea unui război de agresiune sau a unui război care încalcă tratatele, acordurile sau asigurările internaționale sau participarea la un plan comun sau la o conspirație pentru realizarea oricăreia dintre cele menționate anterior. Verdictul de la Nürnberg a fost revoluționar pentru că a respins imunitatea acordată de stat pentru astfel de crime grave. Astfel inculpații au fost urmăriți penal chiar și pentru acte care erau legale conform dreptului intern al statului.[12]

Planificarea agresiunii a fost urmărită până la cartea lui Hitler din 1925 „Mein Kampf” și la întâlnirile secrete specifice ținute pe 5 noiembrie 1937, 23 mai 1939, 22 august 1939 și 23 noiembrie 1939. Instanța a luat în considerare planificarea actelor de agresiune împotriva Austriei și Cehoslovaciei, precum și războaiele de agresiune împotriva Poloniei, Danemarcei și Norvegiei, Belgiei, Olandei și Luxemburgului, Iugoslaviei, Greciei și Uniunii Sovietice, precum și declararea de război Statelor Unite și încurajarea anterioară a agresiunii japoneze împotriva Statelor Unite.[13]

Toți cei 22 de inculpați au fost acuzați de crime împotriva păcii, iar 12 au fost condamnați: Hermann Göring, Rudolf Hess, Joachim von Ribbentrop, Wilhelm Keitel, Alfred Rosenberg, Wilhelm Frick, Walther Funk, Karl Dönitz, Erich Raeder, Alfred Jodl, Arthur Seyss-Inquart și Konstantin von Neurath.[14][15]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ „Procesul de la Nürnberg” (PDF). Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .
  2. ↑ „Starea de conflict si dorinta de pace”. Arhivat din original la . Accesat în .
  3. ↑ Academia de Științe d Moldovei - Unele aspecte privind răspunderea statelor în dreptul internațional[nefuncțională]
  4. ↑ Tudor Tănăsescu - Drept Internațional Public[nefuncțională]
  5. ↑ Războiul cu Irakul și Constituția României
  6. ↑ Roger S, Clark (), „Exercise of Jurisdiction over the Crime of Aggression: International Criminal Court (ICC)”, Max Planck Encylopedia of International Procedural Law, Oxford University Press, accesat în
  7. ↑ Politi, Mauro (), The International Criminal Court and the Crime of Aggression, Giuseppe Nesi (ed. 1st ed), Taylor and Francis, ISBN 978-1-351-21829-0
  8. ↑ Jia, Bing Bing (), „The Crime of Aggression as Custom and the Mechanisms for Determining Acts of Aggression”, American Journal of International Law (în engleză), 109 (3), pp. 569–582, doi:10.5305/amerjintelaw.109.3.0569, ISSN 0002-9300, accesat în
  9. ↑ Simpson, Gerald; Heller, Kevin, ed. (), The Hidden Histories of War Crimes Trials, OUP Oxford, ISBN 978-0-19-967114-4
  10. ↑ Dennis Deletant, C. Hurst & Co. Publishers, 1999, Communist Terror in Romania: Gheorghiu-Dej and the Police State, 1948–1965, p. 131
  11. ↑ Henry F. Carey, Lexington Books, 2004, Romania Since 1989: Politics, Economics, and Society, p. 75
  12. ↑ Kress, Claus, ed. (), The crime of aggression: a commentary, Crime of aggression library, Cambridge University Press, ISBN 978-1-107-01526-5
  13. ↑ Sayapin, Sergey (), The crime of aggression in international criminal law: historical development, comparative analysis and present state, T.M.C. Asser Press Springer, ISBN 978-90-6704-927-6
  14. ↑ Heller, Kevin Jon; Simpson, Gerry J., ed. (), The hidden histories of war crimes trials (ed. First edition), Oxford University Press, ISBN 9780199671144
  15. ↑ Heller, Kevin Jon (), The Nuremberg Military Tribunals and the origins of international criminal law, Oxford University Press, ISBN 978-0-19-955431-7
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Crime_împotriva_păcii&oldid=17625985