Cauza Pierdută a Confederației

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
George Washington Custis Lee⁠(d) (1832–1913) călare în fața Monumentului lui Jefferson Davis în Richmond, Virginia, pe 3 iunie 1907, luând parte la Ceremonia de Reuniune a soldaților Confederației.

Cauza Pierdută a Confederației (sau doar Cauza Pierdută; în engleză Lost Cause) este un mit pseudoistoric[1][2] și negaționist istoric⁠(d) american[3][4][5] care apără cauza Statelor Confederate din timpul Războiului Civil American drept una justă, eroică, și necentrată pe sclavie.[6][7] Enunțată pentru prima oară în 1866, ea a continuat să influențeze rasismul⁠(d), rolurile de gen, și atitudinile religioase din Sudul Statelor Unite până în secolul al XXI-lea.[8][9] Istoricii au demontat multe componente ale legendei Cauzei Pierdute.

În afara muncii forțate și neremunerate, și a refuzului dreptului de a-și părăsi stăpânul, sclavii din Statele Unite sufereau și din cauza abuzurilor sexuale și violurilor, refuzului educației, și pedepse cum ar fi biciuirile. Familiile sclavilor erau adesea despărțite prin vânzarea unuia sau mai multor membri ai familiei; când se întâmplau acestea, membrii familiei în chestiune de obicei nu se mai vedeau și nu mai auzeau unii de alții vreodată.[10] Promotorii Cauzei Pierdute ignoră aceste realități, prezentând sclavia ca un bine pozitiv⁠(d) și negând că ameliorarea condițiilor sclaviei ar fi fost cauza centrală a Războiului Civil American⁠(d).[11] Ei prezintă în schimb războiul drept o apărare a drepturilor statelor și a economiei agrariene⁠(d) a Sudului împotriva unei presupuse agresiuni a Nordului⁠(d),[12][13][14] și pun victoria Uniunii pe seama numărului mai mare și forței industriale superioare, ilustrând tabăra confederată ca fiind mai îndreptățită și cu pricepere militară mai bună.[11] Istoricii moderni contrazic în marea lor majoritate aceste caracterizări, sublinind că sclavia a fost cauza centrală a războiului.[15][16][17]

Cauza Pierdută a ajuns la apogeul popularității la începutul secolului al XX-lea, când promotorii ei îi memorializau pe veteranii confederați la moartea lor. A mai ajuns o dată la un nivel ridicat de popularitate în timpul Mișcării pentru Drepturi Civile⁠(d) din deceniile anilor 1950 și 1960 ca reacție la sprijinul public crescând pentru egalitate rasială. Prin acțiuni cum ar fi ridicarea de mari monumente confederate⁠(d) și redactarea de manuale de istorie⁠(d), organizațiile Cauzei Pierdute (inclusiv United Daughters of the Confederacy⁠(d) și Sons of Confederate Veterans⁠(d)) au încercat să asigure că albii din Sud vor ști ceea ce ei considerau a fi „adevărata” narațiune a Războiului Civil, și că vor continua astfel să sprijine politicile alb-supremațiste ca legile Jim Crow.[8][18] Supremația albilor este o trăsătură centrală a narațiunii Cauzei Pierdute.[18][19]

Origini[modificare | modificare sursă]

Edward A. Pollard a publicat câteva lucrări despre ideologia Cauzei Pierdute. Aceste cărți au condus la dezbateri despre originile Războiului Civil.
Desenul „Uniunea așa cum era ea” a fost publicat în Harper's Weekly în 1874. Pe un scut pseudoheraldic este o familie de negru între un linșat spânzurat deun copac și resturile unei școli incendiate, cu descrierea „Mai rău ca sclavia”. Scutul este susținut de un membru al Ligii Albilor și un membru KKK cu gluga pe față, dându-și mâna în acord cu Cauza Pierdută.

Printre multiplele origini ale Cauzei Pierdute se numără principalul său argument cum că sclavia nu a fost cauza primară, sau chiar nici măcar una din cauzele Războiului Civil.[20] O astfel de narațiune neagă sau minimizează declarațiile explicative și constituțiile publicate de statele secesioniste, precum și scrierile și cuvântările din timpul Războiului ale unor lideri confederați cum ar fi discursul „Piatra de hotar”⁠(d) al vicepreședintelui SCA Alexander Stephens⁠(d), favorizând în schimb ideile mai moderate exprimate de acei lideri după război.[21] Argumentul Cauzei Pierdute prezintă secesiunea⁠(d) drept o apărare împotriva amenințării din Nord față de felul de viață sudist, și afirmă că acea amenințare încălca drepturile statelor garantate de Constituția Statelor Unite. Aserțiunea Cauzei Pierdute cum că orice stat are dreptul la secesiune era ferm negată de Nord. Cauza Pierdută ilustrează sclavia ca fiind mai degrabă benevolentă decât crudă⁠(d). În istoriografia sudistă, și pe monumentele confederate, generalii confederați apar ca figuri sfinte, aproape hristice, generali profund religioși și neprihăniți.[22][23]

Se spune că istoria e scrisă de învingători, dar Războiul Civil a fost o rară excepție. Poate din nevoia ca țara să rămână unită, Nordul a acceptat să rămână tăcut și să accepte concepția sudistă despre conflict. În orice caz, în ultimii 150 de ani, versiunea despre Război și Reconstrucție a Sudului a prevalat în școlile, în literatura și, de la apariția cinematografiei, în filmele noastre.

— Mick LaSalle, The San Francisco Chronicle, 2015[24]

Termenul de „Cauza Pierdută” a apărut pentru prima oară în titlul unei cărți din 1866 a autorului și jurnalistului virginez Edward A. Pollard⁠(d), The Lost Cause: A New Southern History of the War of the Confederates (Cauza pierdută: o nouă istorie sudistă a războiului confederaților).[25] El a promovat multe dintre temele Cauzei Pierdute, cum ar fi cea că drepturile statelor ar fi fost cauza războiului și cea că sudiștii au fost obligați să se apere de agresiunea Nordului. El a minimalizat rolul sclaviei în război și a subevaluat cruzimea sclaviei americane, promovând-o chiar ca mijloc de îmbunătățire a vieții africanilor. Istoria revizionistă a lui Pollard continuă să aibă efecte asupra felului în care se predă istoria sclaviei și a Războiului Civil în SUA.[26][27] De exemplu, în 1866 Pollard scria:

Nu vom intra în discuție pe marginea chestiunii morale a sclaviei. Dar putem exprima aici o îndoială că acest termen odios «sclavie», care a fost impus de atâta timp, prin exagerările autorilor din Nord, la judecata și simpatiile lumii, ar fi corect aplicat acelui sistem de servitute din Sud, care de fapt a fost cel mai blând din lume; care nu s-a sprijinit pe acte de înjosire și pe privări de drepturi, ci l-a înălțat pe african, și a fost în interesul progresului omenesc; și care, prin legea pământului, îi apăra negrului viața și integritatea, și multe drepturi personale și, prin practica sistemului, îi conferea o mulțime de indulgențe individuale, care l-au făcut cu totul cel mai deosebit exemplu din lume de veselie și mulțumire.[28]

În Cauza pierdută și în continuarea sa Cauza pierdută recâștigată s-a inspirat din Paradisul pierdut de John Milton cu intenția de a ilustra Sudul antebelic ca „paradis” care s-a pierdut prin înfrângerea în război.[29]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Secolul XIX[modificare | modificare sursă]

O mare parte din populația albă din Sudul Statelor Unite a avut de suferit din punct de vedere economic, emoțional și psihologic ca urmare a înfrângerii Confederației. În perioada antebelică, mândri de bogata lor tradiție militară și de respectul pe care îl purtau față de conceptul de „onoare”, sudiștii erau siguri că vor câștiga războiul. Odată învinși, comunitățile albe, care nu puteau suporta această povară, au început să arunce vina pe diferiți factori pe care nu-i putea controla, precum forțele armate copleșitoare.[7]

Gary W. Gallagher⁠(d), profesor al Universității din Virginia, menționa că:

Arhitecții Cauzei Pierdute au fost motivați de anumite motive. Aceștia au încerca să-și justifice faptele și să-și îngăduie lor înșiși și celorlalți soldați ai Confederației să găsească ceva pozitiv în acest eșec. De asemenea, aceștia doreau să le transmită proprilor odrasle și viitoarelor generații de sudiști albi o variantă „corectă” a războiului.[30]

Cauza Pierdută a devenit o parte esențială a procesului de împăcare dintre Nord și Sud în jurul anului 1900 și a contribuit la  stabilirea zilei de comemorare a celor căzuți în Războiul Civil pentru sudiștii albi. United Daughters of the Confederacy⁠(d) reprezintă o organizație majoră care a fost asociată cu ideile Cauzei Pierdute de peste un secol. Rollin G. Osterweis⁠(d), profesor de istorie în cadrul Universității Yale, rezumă esența „Cauzei Pierdute”:

Legenda Cauzei Pierdute a apărut sub forma unei expresii care îngloba deznădejdea unui popor învins a cărui identitate a fost pierdută. Aceasta descria un peisaj presărat cu figuri ale trecutului: colonistul-cavaler; Southern belle; bunul veteranul confederat, cândva un războinic în șa și amabilul Unchi Remus. Toate acestea, deși expuse repede într-o lumină pozitivă, au devenit realitate pentru oamenii din Sud care au considerat simbolurile utile în reconstruirea civilizației lor distruse. Au răspândit idealurile Vechiului Sud și au conferit o oarecare alinare Noului.[31]

Gaines Foster, profesor de istorie al Universității din Louisiana, a afirmat în 2013 că:

Academicienii au ajuns la un oarecare acord în privința rolul pe care Cauza Pierdută l-a jucat în acești ani, deși volumul de cunoștințe obținut despre acest subiect este încă contestat. Majoritatea sudiștilor albi sunt de acord că s-au depus eforturi imense în sărbătorirea liderilor și soldaților Confederației accentuând faptul că și-au conservat propria onoare și pe cea a Sudului.[32]

Articolele redactate de generalul Jubal A. Early⁠(d) în anii 1870 pentru Southern Historical Society⁠(d) au fost cele care au solidificat fundamentul Cauzei Pierdute și au transformat-o într-un fenomen cultural și literar. Publicarea lucrării The Rise and Fall of the Confederate Government în 1881 de către Jefferson Davis - care argumenta în două volume cauza Sudul - a furnizat un alt text important pentru istoria Cauzei Pierdute. Davis a învinuit inamicul pentru „toată vărsarea de sânge, toate distrugerile sau șocul resimțit de guvernul republican”. I-a acuzat pe yankei că au luptat „cu o ferocitate care încălcau toate legile conflictelor civilizate”.[33] Cu privire la sclavie, Davis a precizat că aceasta contribuia la civilizarea sclavului cu ajutorul „artelor păcii, ordinii și civilizației”, iar aceștia erau mulțumiți cu statutul lor de sclavi.[34]

Există posibilitatea ca perspectivele sale să fi fost influențate de generalul Robert E. Lee. După transmiterea ordinului de rămas-bun armatei statului Virginia de Nord, acesta și-a consolat soldații menționându-le „numerele și resursele copleșitoare” împotriva cărora a luptat Confederația. Într-o scrisoare către Early, Lee i-a solicitat informații privitoare la puterea inamicului din mai 1864 până în aprilie 1865, perioadă în care armata sa era implicată într-o luptă cu Lt. Gen. Ulysses S. Grant (Campaniile Overland și Richmond–Petersburg). Acesta i-a transmis că „Singurul meu obiectiv este să transmit, dacă se poate, adevărul posterității și să fac dreptate soldaților nostru curajoși”.[35] Într-o altă scrisoare, Lee a cerut „statistici” cu privire la numărul soldaților și proprietăților distruse pentru a demonstra discrepanța dintre forțele unioniste și cele confederate. Concomitent, Lee a menționat că „va fi dificil să-i fac pe ceilalți să înțeleagă sorții de izbândă pe care i-am avut”. Acesta a declarat în legătură cu articolele din presă care-l considerau vinovat de pierderea războiului că „Nu am încercat să observ sau să corectez denaturarea vorbelor și faptelor mele. Vom fi răbdători și vom suferi pentru un timp... În momentul de față, public nu este pregătit să afle adevărul”.[36] Toate aceste subiecte au fost răspândite de Early și de scriitorii Cauzei Pierdute pe parcursul secolului XIX; acestea și-au găsit adepți și pe durata secolului XX.[37]

În noiembrie 1868, generalul armatei SUA George Henry Thomas⁠(d), născut în Virginia și a servit în armata unionistă, și-a notat eforturile pe care foștii confederați le făceau pentru a pune într-o lumină mai bună Confederația:

Cele mai mari eforturi depuse de insurgenți de la încheierea războiului au fost legate de promovarea ideii că libertatea, dreptatea, umanitatea, egalitatea și toată mulțimea de virtuți au suferit din cauza pierderii războiului de independență. Afirmațiile sunt, desigur, ipocrite; prin intermediul lor trădarea a fost poleită cu un fals patriotism, astfel încât vinovații, cei care au întreprins revolta, să rămână în istorie ca egali ai celor care au apărat guvernul, spălându-se astfel pe mâini. O specie de iertare de sine incredibil de impertinentă, în special dacă luăm în calcul faptul că viața și proprietatea nu le-au fost pretinse.

George Henry Thomas, Noiembrie 1868[38]

Asociații comemorative precum United Confederate Veterans⁠(d), United Daughters of the Confederacy și Ladies' Memorial Association⁠(d) au integrat subiectul Cauzei Pierdute în programele lor care îi ajutau pe albii cu simpatii confederate să facă față schimbărilor din perioada Reconstrucției.[39][40] Aceste instituții încă funcționează, iar urmașii soldaților sudiști continuă să frecventeze întâlnirile.În 1879, John McElroy a publicat Andersonville: A Story of Rebel Military Prisons, lucrare în care se critica în termeni duri modul în care erau tratați soldații Confederației; acesta a precizat în mod indirect în prefață că mitologia Confederației era bine fundamentată și orice criticism la adresa acesteia erau privit cu dispreț:

Sunt conștient că tot conținutul va fi negat vehement. Sunt pregătit pentru asta. În copilărie am fost martor al sălbăticiei campaniilor pentru sclavie - în tinerețe am simțit ferocitatea urii îndreptate spre toți cei care susțineau Națiunea. Știu că furia iadului nu se compară cu dușmănia pe care ți-o poartă cei care nu vor să audă adevărul.[41]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Duggan, Paul (). „The Confederacy Was Built on Slavery. How Can So Many Southern Whites Think Otherwise?”. The Washington Post. Arhivat din original la . Accesat în . 
  2. ^ „The Black and the Gray: An Interview with Tony Horwitz”. Southern Cultures. 4 (1): 5–15. . doi:10.1353/scu.1998.0065. 
  3. ^ „American Battlefield Trust, October 30, 2020, updated March 25, 2021”. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  4. ^ Ball, Molly (). „Stonewalled”. Time. p. 54. 
  5. ^ Cox, Karen L. (). „Five Myths About the Lost Cause”. The Washington Post. Arhivat din originalNecesită înregistrare gratuită la . Accesat în . 
  6. ^ „Confederate Symbols Are Making Way for Better Things”. Los Angeles Times. Associated Press. . p. A-2. Arhivat din original la . Accesat în . 
  7. ^ a b Gallagher (2000) p. 1
  8. ^ a b Cox, Karen L. (). Dixie's Daughters: The United Daughters of the Confederacy and the Preservation of Confederate Culture. University Press of Florida. ISBN 9780813064130. OCLC 1258986793. 
  9. ^ Wilson, Charles Reagan (). Baptized in Blood: The Religion of the Lost Cause, 1865–1920. University of Georgia Press. 
  10. ^ Rosenwald, Mark (). „Last Seen Ads”. Washington Post. Retropod. Arhivat din original la . Accesat în . 
  11. ^ a b Domby, Adam H. (). The False Cause: Fraud, Fabrication, and White Supremacy In Confederate Memory. University of Virginia Press. ISBN 978-0-8139-4376-3. OCLC 1151896244. Arhivat din original la . Accesat în . 
  12. ^ White, C. (). Journeys in Social Education: A Primer (în engleză). Springer Science & Business Media. p. 102. ISBN 978-94-6091-358-7. 
  13. ^ Craven, Avery O. (). The Growth of Southern Nationalism, 1848–1861: A History of the South (în engleză). LSU Press. p. 339. ISBN 978-0-8071-0006-6. Accesat în . 
  14. ^ Gallagher, Gary W.; Nolan, Alan T., ed. (). The Myth of the Lost Cause and Civil War History. Indiana UP. ISBN 978-0-253-33822-8. Arhivat din original la . Accesat în . 
  15. ^ Finkelman, Paul (). „States' Rights, Southern Hypocrisy, and the Crisis of the Union”. Akron Law Review. 45 (2). 
  16. ^ McPherson, James M. (). Battle Cry of Freedom: The Civil War Era. Frank and Virginia Williams Collection of Lincolniana. New York. pp. vii–viii. ISBN 0-19-503863-0. OCLC 15550774. 
  17. ^ McPherson, James M. (). This Mighty Scourge: Perspectives on the Civil War. Frank and Virginia Williams Collection of Lincolniana. Oxford: Oxford University Press. pp. 3–9. ISBN 978-0-19-531366-6. OCLC 74915689. 
  18. ^ a b David W. Blight (). Race and Reunion: The Civil War in American Memory. Harvard University Press. p. 259. ISBN 978-0-674-00332-3. Arhivat din original la . Accesat în . 
  19. ^ Charles Reagan Wilson, Baptized in Blood: The Religion of the Lost Cause, 1865–1920 (University of Georgia Press, 2011)
  20. ^ Sheehan-Dean, Aaron, ed. (). A Companion to the U.S. Civil War. Wiley. p. 837. ISBN 978-1-118-80295-3. Arhivat din original la . Accesat în . 
  21. ^ Coates, Ta-Nehisi (). „What This Cruel War Was Over The meaning of the Confederate flag is best discerned in the words of those who bore it”. The Atlantic. Arhivat din original la . Accesat în . 
  22. ^ „The Lost Cause”. Encyclopedia Virginia. Virginia Humanities. Accesat în . 
  23. ^ Medlin, Eric. „The Lost Cause”. North Carolina Encyclopedia. North Carolina Government and Heritage Library. Accesat în . 
  24. ^ LaSalle, Mick (). „Romanticizing Confederate cause has no place onscreen” [Romanizarea cauzei confederate nu își are locul pe marele ecran]. San Francisco Chronicle (în engleză). Arhivat din original la . Accesat în . 
  25. ^ Ulbrich, p. 1221.
  26. ^ Williams, David. „Lost Cause Religion”. New Georgia Encyclopedia. University of Georgia. Accesat în . 
  27. ^ „The New South”. University of Northern Texas. Accesat în . 
  28. ^ Pollard, Edward A. (). The Lost Cause: A New Southern History of the War of the Confederates [Cauza pierdută: o nouă istorie sudistă a Războiului Confederaților]. p. 49. 
  29. ^ Schivelbusch, Wolfgang (). Culture of Defeat. Metropolitan Books. pp. 58–60. 
  30. ^ Gallagher, Gary W.; Nolan, Alan T., eds. (2000). The Myth of the Lost Cause and Civil War History. Indiana UP. ISBN 0253338220.
  31. ^ Rollin G. Osterweis, The Myth of the Lost Cause, 1865–1900 (1973) p. ix
  32. ^ Gaines Foster, "Civil War Sesquicentennial: The Lost Cause," Civil War Book Review (Fall 2013) online
  33. ^ Gaines M. Foster (1987). Ghosts of the Confederacy: Defeat, the Lost Cause, and the Emergence of the New South, 1865–1913. Oxford UP. p. 232. ISBN 9780199772100.
  34. ^ Blight, David (10 iunie 2015). "Disunion: The Final Q & A". The New York Times.
  35. ^ Gallagher, p. 12.
  36. ^ Gallagher, p. 12.
  37. ^ Gallagher and Nolan p. 43.
  38. ^ Thomas, George Henry (4 decembrie 1868). "The Department Reports". Sacramento Daily Union.
  39. ^ Ulbrich, p. 1222.
  40. ^ Janney, p. 40.
  41. ^ McElroy, John. Andersonville: A Story of Rebel Military Prisons, Fifteen Months a Guest of the So-called Southern Confederacy : A Private Soldier's Experience in Richmond, Andersonville, Savannah, Millen, Blackshear, and Florence. Toledo: D. R. Locke, 1879.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Bailey, Fred Arthur. "The Textbooks of the" Lost Cause": Censorship and the Creation of Southern State Histories." Georgia Historical Quarterly (1991): 507–33. in JSTOR
  • Bailey, Fred Arthur. "Free Speech and the Lost Cause in the Old Dominion." Virginia Magazine of History and Biography (1995): 237–66. in JSTOR
  • Barnhart, Terry A. Albert Taylor Bledsoe: Defender of the Old South and Architect of the Lost Cause (Louisiana State University Press; 2011) 288 pages
  • Blight, David W. (2001). Race and Reunion: The Civil War in American Memory. Belknap Press. ISBN 0-674-00332-2.
  • Boccardi, Megan B. "Remembering in black and white: Missouri women's memorial work 1860–1910" (PhD. Dissertation), University of Missouri—Columbia, 2011, online, with detailed bibliography pp. 231–57
  • Coski, John M. The Confederate Battle Flag. (2005) ISBN 0-674-01722-6
  • Cox, Karen L. Dixie's Daughters: The United Daughters of the Confederacy and the Preservation of Confederate Culture (University Press of Florida, 2003)
  • Davis, William C. (1996). The Cause Lost: Myths and Realities of the Confederacy (1st ed.). Lawrence, Kansas, U.S.A.: Univ Pr of Kansas. ISBN 0-7006-0809-5.
  • Davis, William C. Look Away: A History of the Confederate States of America. (2002) ISBN 0-684-86585-8
  • Dorgan, Howard. "The doctrine of victorious defeat in the rhetoric of confederate veterans." Southern Journal of Communication 38.2 (1972): 119–30.
  • Foster, Gaines M. (1988). Ghosts of the Confederacy: Defeat, the Lost Cause and the Emergence of the New South, 1865–1913. US: Oxford University Press. ISBN 0-19-505420-2.
  • Freeman, Douglas Southall, The South to Posterity: An Introduction to the Writing of Confederate History (1939).
  • Gallagher, Gary W. and Alan T. Nolan (ed.), The Myth of the Lost Cause and Civil War History, Indiana University Press, 2000, ISBN 0-253-33822-0.
  • Gallagher, Gary W., Jubal A. Early, the Lost Cause, and Civil War History: A Persistent Legacy (Frank L. Klement Lectures, No. 4), Marquette University Press, 1995, ISBN 0-87462-328-6.
  • Goldfield, David. Still Fighting the Civil War. (2002) ISBN 0-8071-2758-2
  • Gulley, H. "Women and the lost cause: Preserving a Confederate identity in the American Deep South." Journal of historical geography 19.2 (1993): 125
  • Hall, Jacquelyn Dowd. "'You must remember this': Autobiography as social critique." Journal of American History (1998): 439–65 in JSTOR.
  • Hattaway, Herman (Summer 1971). "Clio's Southern Soldiers: The United Confederate Veterans and History". Louisiana History. Louisiana State University. XII (3): 213–42.
  • Janney, Caroline E. (2008). Burying the dead but not the past: Ladies' Memorial Associations and the lost cause. U of North Carolina P. ISBN 978-0-8078-3176-2. Retrieved 24 ianuarie 2012.
  • Janney, Caroline E. "The Lost Cause." Encyclopedia Virginia (Virginia Foundation for the Humanities, 2009)
  • Kennedy, James Ronald and Kennedy, Walter Donald. The South Was Right! (1994) ISBN 1-56554-024-7
  • Loewen, James W.; Sebesta, Edward H., eds. (2010). The Confederate and Neo-Confederate Reader: The "Great Truth" about the "Lost Cause". Jackson: University Press of Mississippi. ISBN 978-1-60473-218-4.
  • Osterweis, Rollin G. The Myth of the Lost Cause, 1865–1900 (1973) online
  • Reardon, Carol, Pickett's Charge in History and Memory, University of North Carolina Press, 1997, ISBN 0-8078-2379-1.
  • Simpson, John A. (2003). Edith D. Pope and Her Nashville Friends: Guardians of the Lost Cause in the Confederate Veteran. Knoxville, Tennessee: University of Tennessee Press. ISBN 9781572332119. OCLC 750779185.
  • Stampp, Kenneth. The Causes of the Civil War. (3rd edition 1991)
  • Ulbrich, David, "Lost Cause", Encyclopedia of the American Civil War: A Political, Social, and Military History, Heidler, David S., and Heidler, Jeanne T., eds., W. W. Norton & Company, 2000, ISBN 0-393-04758-X.
  • Wilson, Charles Reagan, Baptized in Blood: The Religion of the Lost Cause, 1865–1920, University of Georgia Press, 1980, ISBN 0-8203-0681-9.
  • Wilson, Charles Reagan, "The Lost Cause Myth in the New South Era" in Myth America: A Historical Anthology, Volume II. 1997. Gerster, Patrick, and Cords, Nicholas. (editors.) Brandywine Press, St. James, NY. ISBN 1-881089-97-5

Alte surse[modificare | modificare sursă]

  • Bonekemper III, Edward H. (2015). The Myth of the Lost Cause: Why the South Fought the Civil War and Why the North Won. Regnery History. ISBN 978-1621574545.
  • Coulter, E. Merton (1947). The South During Reconstruction, 1865–1877: A History of the South. LSU Press. ISBN 978-0-8071-0008-0.
  • Early, Jubal Anderson (1866). A memoir of the last year of the War of Independence, in the Confederate States of America. Toronto, Printed by Lovell & Gibson.
  • —— (1872). The campaigns of Gen. Robert E. Lee. Baltimore : J. Murphy.
  • —— (1915). The heritage of the South. Lynchburg, Va., Press of Brown-Morrison co.
  • Fahs, Elizabeth; Waugh, Joan, eds. (2004). The Memory of the Civil War in American Culture. University of North Carolina Press. ISBN 978-0807855720.
  • Grady, Benjamin Franklin (1899). The case of the South against the North; or Historical evidence justifying the southern states of the American Union in their long controversy with northern states. Raleigh, N. C., Edwards & Broughton.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Cauza_Pierdută_a_Confederației&oldid=16224035