Bătălia de la Beachy Head

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Bătălia de la Beachy Head
Parte a Războiului Marii Alianțe
Battle of Beachy Head 10, July 1690.jpg
Bătălia de la Beachy Head de Théodore Gudin
Informații generale
Perioadă 10 iulie 1690[2]
Locație Beachy Head în Canalul Mânecii
50°44′15″N 0°14′52″E / 50.73743°N 0.24768°E / 50.73743; 0.24768
Rezultat Victoria francezilor[1]
Beligeranți
Statenvlag.svg Provinciile Unite
Anglia Regatul Angliei
Royal Standard of the King of France.svg Regatul Franței
Conducători
AngliaArthur Herbert Torrington
Statenvlag.svgCornelis Evertsen
AngliaRalph Delaval
Royal Standard of the King of France.svgContele de Tourville
Royal Standard of the King of France.svgMarchizul de Châteaurenault
Royal Standard of the King of France.svgVictor-Marie d'Estrées
Efective
56 de nave[3] 75[4]
Pierderi
7-11 nave[5]

Bătălia de la Beachy Head (engleză Battle of Beachy Head) pentru englezi sau Bătălia de la Béveziers (franceză Bataille du cap Béveziers) pentru francezi a fost o bătălie navală în care flota franceză s-a confruntat cu flota anglo-olandeză pe 10 iulie 1690 în timpul Războiului Marii Alianțe. Această bătălie a fost victoria principală pe mare a francezilor în cadrul acestui război. Flota inamică a pierdut între 7 și 11 nave (sursele variază) în timp ce francezii nu au suferit pierderi semnificative: chiar dacă Canalul Mânecii a căzut temporar în mâinile francezilor, amiralul de Tourville a eșuat în urmărirea flotei engleze permițându-i să se refugieze pe Tamisa. Tourville a fost aspru criticat pentru că nu a știut să profite de avantaj și a fost demis din funcție. Amiralul britanic, contele de Torrington - care se pronunțase împotriva faptului de a ataca flota franceză superioară - a fost la rândul lui criticat de regina Maria și de către miniștri săi. A fost judecat de Curtea Marțială. Chiar dacă a fost achitat, William al III-lea l-a obligat să părăsească serviciul activ.

Context[modificare | modificare sursă]

În martie 1689 Iacob al II-lea al Angliei acompaniat de trupe franceze, a debarcat în Irlanda într-o încercare nereușită de a-și recupera tronul. Ludovic al XIV-lea îl ajuta pe Iacob deoarece un război în Irlanda ar fi deturnat o parte a trupelor lui William al III-lea de pe teatrul de război dezlănțuit în Flandra.

În 6 mai 1689 o flotă franceză de 24 de nave de război și vase de transport comandată de Châteaurenault, a părăsit Brest pentru a purta ajutorul Franței lui Iacob al II-lea. Dar prezența amiralului englez Arthur Herbert (cunoscut mai mult ca Lord Torrington) a făcut imposibilă debarcarea la Kinsale și l-a forțat pe amiralul francez să-și ancoreze flota în golful Bantry, pe 10 mai. În dimineața următoare escadra lui Herbert formată din 19 vase de linie, se apropie de francezi. Înțelegând perfect situația, Châteaurenault nu se lasă încercuit în golf și îi conduce pe englezi în largul mării unde se înfruntă timp de patru ore. Bătălia din golful Bantry nu este decisivă. Cele două flote suferă pierderi minore, dar manevra a permis debarcarea trupelor și a proviziilor. Flota franceză se reîntoarce la Brest pe 18 mai.

Flota anglo-olandeză a obținut la rândul ei un anumit succes. Pe 10 august 1689 amiralul George Rooke a transportat trupe din Anglia în Irlanda pentru a rupe asediul de la Londonderry. Mai târziu debarcă forțele mareșalului Schomberg la Carrickfergus. Cea mai mare parte a flotei engleze se află în Canalul Mânecii sub comanda lui Torrington, dar o parte deloc neglijabilă, sub comanda vice-amiralului Henry Killigrew se află în Marea Mediterană, ocupată să neutralizeze escadra franceză din Toulon. Aliații au și ei un mic escadron sub comanda vice-amiralului Cloudesley Shovell în Marea Irlandei, dar prea mică pentru a-i opri pe francezi dacă aceștia vor decide să preia comanda regiunii. Dar Ludovic al XIV-lea își îndreaptă marina spre flota lui Torrington din Canalul Mânecii.[6]

Luna următoare, flota franceză a contelui de Tourville, este ajunsă la Brest de escadronul din Toulon, care reușise să se debaraseze de Killigrew în largul Cadizului[7].

În vreme ce flota franceză este inactivă la Brest, englezii asamblează o armată pe coasta occidentală a Angliei. Pe 21 iunie, William își îmbarcă trupele la Chester la bordul a 280 de nave de transport[8]. Pe 24 iunie, nestingherit de flota franceză, debarcă la Carrickfergus cu 15000 de soldați pentru campania din Irlanda, spre consternarea locotenentului lui Iacob, Tyrconnel, care a scris mai târziu: lipsa unui escadron de oameni de război francezi în St. George Channel a fost ruina noastră.[9]

Preludiul[modificare | modificare sursă]

Tourville, care are acum sub comanda sa o flotă combinată formată din la flotte du Ponant (flota de apus) și la flotte du Levant (flota de răsărit), părăsește Brest pe 23 iunie. Pe 30 iunie se află în largul capului Lizard. Între timp flota engleză părăsește Insula Wight, unde în ultimele 10 zile fusese ajunsă de alte nave și de un escadron olandez comandat de Cornelis Evertsen. Dar o mare parte a marinei regale este deturnată pentru a proteja comerțul maritim de corsari, astfel că la final flota aliată numără doar 57 de nave de linie, cu un total de 4153 de tunuri, în timp ce flota lui Tourville numără 4600 de tunuri.

Pe 5 iulie, Torrington vede flota franceză, dar evaluează o forță de 80 de nave. Maria a II-a și Consiliul celor nouă se grăbesc să ia măsuri pentru apărarea țării.[10] Carmarthen recomandă lupta, la fel și Nottingham și Russel, convinși fiind că francezii nu sunt atât de puternici cum a raportat pesimistul amiral Torrington și că doar defetismul sau trădarea puteau explica acest raport[11]. Devonshire este și mai nemulțumit: Este datoria mea, Madame, să spun maiestății sale exact ceea ce gândesc asupra unei chestiuni atât de importante; și eu cred că Lord Torrington nu este un bărbat în care să ne încredem în ceea ce privește destinul a trei regate. Torrington anunță intenția sa de a se retrage în fața superiorității flotei franceze, dar pe 9 iulie sosește ordinul de luptă în timp ce se află în largul capului Beachy Head. Nu-i rămâne decât să se supună[12].

Forțele[modificare | modificare sursă]

Bătălia de la Beachy Head

Prin tradiție și imitând o armată terestră, flotele sunt împărțite în trei corpuri. Aceste corpuri sunt: avangarda, centrul și ariergarda. Fiecare corp corespunde unei escadrile. Pentru a le recunoaște fiecare catarg are un pavilion cu culoarea sa. Pentru francezi în centru pavilionul este alb, albastru pentru ariergardă și alb și albastru pentru avangardă. Englezii au roșu pe centru, albastru pe ariergardă și alb pentru avangardă.

Fiecare escadron este împărțit în divizii de minimum trei nave. O armată navală ar trebui, în teorie, să grupeze 27 de vase de linie sau mai multe.

Francezii, sub comanda vice-amiralului Anne Hilarion de Tourville, își aliniază 75 de nave de linie, 6 fregate și 5 nave incendiare, cu un total de 4600 de tunuri și 28000 de oameni. Ariergarda, sub comanda vice-amiralului d'Estrées este formată din 23 de nave; centrul sub comanda lui Trouville, 25 de nave, iar avangarda comandată de Châteaurenault, 22 de nave. Tourville se află la bordul lui Soleil Royal[13] în mijlocul corpului de luptă[14]. Această navă are trei punți și a fost reînarmată la începutul războiului cu 104 tunuri. Dar pentru motive de stabilitate, pentru această campanie are doar 98.

Englezii, sub comanda vice-amiralului Arthur Herbert Torrington iau poziție de luptă cu 60 de nave, din care 22 olandeze. Sunt 4153 de tunuri și 19000 de oameni. Avangarda, este compusă din cele 22 de nave olandeze sub comanda lui Cornelis Evertsen. Centrul, sub comanda lui Torrington, este compus din 21 de nave, iar ariergarda comandată de Ralph Delaval, 13 nave. Torrington se află pe Royal Sovereign, 100 de tunuri, în escadra centrală.

Dacă se compară cele două armate, forțele par a fi destul de echilibrate. Astfel avangardele au fiecare 22 de nave și între 1312 și 1374 de tunuri. Centrul, 25 de nave împotriva a 21 și 1568 de tunuri împotriva a 1510 tunuri. Diferența cea mai mare este în ariergardă: francezii 23 de nave și 1390 de tunuri, inamicii 13 nave și 912 de tunuri.

Pentru a avea o idee de ceea ce reprezenta această armată în linie de luptă și admițând că fiecare navă ocupă un spațiu de-a lungul unui cablu, trebuie să ne imaginăm o linie desfășurată pe o suprafață de peste 10 mile nautice.[15]

Bătălia[modificare | modificare sursă]

Bătălia de la Beachy Head

A doua zi, 10 iulie, cele două flote avansează în linie de luptă. Olandezii, care constituie avangarda sunt încercuiți de avangarda franceză. Vice-amiralul Ashby al escadrilei roșii nu reușește să-i ajute pe olandezi. Timp de mai multe ore, olandezii poartă o luptă inegală cu ajutor minim de la flota aliată. Într-un final, Evertsen, care a pierdut mai mulți ofițeri, este silit să se retragă. Două nave olandeze se scufundă. Alta, avariată și cu catargul rupt, este capturată. Multe altele sunt grav avariate[16]. După-amiază, în timpul mareei, francezii neatenți, sunt purtați de vânt în timp ce adversarii lor precauți aruncaseră ancorele și nu se mai află în bătaia tunurilor.

Anglo-olandezii au pierdut 17 vase. După opt ore de luptă, francezii cu flota aproape intactă sunt victorioși. Dar victoria este departe de a fi decisivă. Când mareea se schimbă din nou spre ora 21, aliații ridică ancorele. Tourville îi urmează, dar în loc să ordone o urmărire generală, păstrează linia de luptă, încetinind viteza flotei în funcție de navele mai lente[17]. Mulți, în particular Seignelay, estimează că flota aliaților ar fi putut fi distrusă dacă Tourville ar fi fost mai întreprinzător. Torrington ajunge în siguranță pe Tamisa.

Consecințe[modificare | modificare sursă]

Înfrângerea de la Beachy Head a provocat panică în Anglia. Tourville avea controlul temporar în Canalul Mânecii. Părea că francezii ar putea împiedica întoarcerea lui William de Orania în Anglia și ar putea invada Anglia. Jurnalistul John Evelyn scria: Întreaga națiune este extrem de alarmată de flota franceză ce sfidează coasta noastră chiar la gura Tamisei. Teama este agravată de știrea despre victoria franceză de pe continent în Bătălia de la Fleurus (1690), pe 1 iulie. Pentru a se opune unei posibile invazii au fost pregătiți în grabă 6000 de soldați ai trupelor regulate de către Contele de Marlborough.

În Anglia, în atmosfera de paranoia ce domnea, nimeni nu a atribuit înfrângerea, ordinilor date. Nottingham, nerăbdător să transfere vina, îl acuză pe Torrington de trădare și nimeni nu contestă această interpretare. William îi scria lui Anthonie Heinsius, raadspensionaris al Provinciilor Unite: Nu pot să exprim cât de tulburat sunt în urma dezastrului flotei. Am fost profund afectat când am fost informat că navele mele nu le-au susținut în mod adecvat pe cele olandeze, și le-au lăsat în voia soartei.[18] Torrington este închis în Turnul Londrei și este adus în fața Curții Marțiale, dar spre indignarea și uimirea lui William și a miniștrilor săi - și ușurarea marinarilor englezi care-l considerau un sacrificat politic - este achitat. Torrington și-a reluat postul în Camera Lorzilor, dar William a refuzat să-l vadă și a fost demis.[19]

Cu toate acestea exista și o veste bună pentru aliați: a doua zi după Beachy Head, pe 11 iulie, William l-a învins pe Iacob în bătălia de la Boyne. Iacob a fugit în Franța cerându-i lui Ludovic al XIV-lea să invadeze Anglia, dar nu a fost luat în seamă.

Tourville a sosit la Le Havre cu flota sa. Nu știuse să profite de avantajul avut. Furia lui Ludovic al XIV-lea și a lui Seignelay pentru eșecul lui Tourville s-a revărsat în arderea simbolică și inutilă a orașului de coastă englez, Teignmouth și demiterea lui.[20].

Această victorie este considerată drept una din cele mai frumoase victorii ale marinei Regelui Soare.

Pentru Anglia înfrângerea zdrobitoare de la Beachy Head a fost catalizatorul pentru reconstruirea în sine ca putere mondială. Anglia era silită să construiască o flotă puternică. Deoarece nu existau fonduri disponibile, în 1694 a fost înființată o instituție privată, Banca Angliei, pentru a furniza banii necesari regelui.

Ca un efect secundar, efortul industrial imens a dus la transformarea economiei și la dezvoltarea agriculturii, iar puterea Marinei Regale a crescut de patru ori. Acest fapt a ajutat ca Regatul Marii Britanii (Anglia și Scoția s-au unit în 1707) să devină prosper și puternic. Puterea marinei a făcut din Marea Britanie o putere mondială dominantă la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în timp ce Franța a rămas puterea militară dominantă pe uscat în timpul războaielor napoleoniene, în special pe continent.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Lynn, 82
  2. ^ Toate datele din acest articol sunt conform calendarului gregorian (dacă nu se precizează în mod expres altfel). Calendarul iulian folosit în Anglia în 1690 diferă cu 11 zile. Astfel bătălia de la Beachy Head s-a purtat pe 10 iulie calendarul gregorian sau pe 29 iunie calendarul iulian. În acest articol au fost notate (S.V.) (pe Stil Vechi) datele conform calendarului iulian. Pentru explicații mai detaliate privind diferențele de datare a se vedea articolele Stil vechi și Stil nou.
  3. ^ Roger, 145. Lynn scrie că erau 57. Dupuy 59. Aubrey 55.
  4. ^ Roger, 145. Dupuy la fel 75, Lynn 77 și Aubrey 76
  5. ^ Roger, 146. Aubrey- 15 nave. Dupuy- 12 nave
  6. ^ Mahan, The Influence of Sea Power on History 1660-1783
  7. ^ Aubrey, 48
  8. ^ Mahan, The Influence of Sea Power on History 1660-1783
  9. ^ Lynn, 215
  10. ^ În absența lui William, regina Maria a fost lăsată să guverneze. Ea trebuia să fie informată de Consiliul celor nouă: Devonshire, Dorset, Mordaunt, Russel, Carmarthen, Nottingham, Pembroke, Sir John Louther și de consultantul militar Contele de Marlborough.
  11. ^ Roger, 145
  12. ^ Macauley, History of England, vol. III, cap. XV
  13. ^ Lynn, 214. Împreună cu Royal Louis, Soleil Royal a fost cel mai mare vas construit în timpul Regelui Soare, cu 120 de tunuri și 2400 de tone.
  14. ^ Lynn, 214
  15. ^ Peste 18 kilometri
  16. ^ Roger, 146
  17. ^ Mahan, The Influence of Sea Power on History: 1660-1783.
  18. ^ Guizot, A Popular History of France from the Earliest Times, vol. v
  19. ^ Macauley, vol. III
  20. ^ Aubrey, 55

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Roger NAM: The Command of the Ocean: A Naval History of Britain 1649-1815, 2006, Penguin Group, ISBN 0-14-102690-1
  • Philip Aubrey: The Defeat of James Stuarts Armada 1692, 1979, Leicester University Press, ISBN 0-7185-1168-9
  • David G Chandler: Marlborough as Military Commander, Spellmount Ltd. 2003, ISBN 1-86227-195-X
  • John A. Lynn: The French Wars 1667-1712: The Sun King at War, Osprey Publishing, 2002, ISBN 1- 84176-361-6
  • Thomas Macauley: The History of England: volume 3[1]


Coordonate: 50°44′14.75″N 0°14′51.65″E / 50.7374306°N 0.2476806°E / 50.7374306; 0.2476806