Punctuație

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Termenul punctuație se poate referi atât la sistemul de semne grafice convenționale care au rolul de a marca părțile de propoziție, propozițiile, frazele, pauzele etc. cât și la ramura gramaticii care indică folosirea corectă a acestor semne.

Originile[modificare | modificare sursă]

În antichitate și în Evul Mediu timpuriu, se foloseau puncte (unul sau mai multe) pentru despărțirea cuvintelor, sau în cazul inscripțiilor romane, de exemplu, pentru despărțirea cuvintelor.

Persoane importante în dezvoltarea punctuației până în secolul al XVI-lea au fost Sf. Ieronim (în secolul al V-lea d.H.) în traducerile în latină a Bibliei, Alcuin (învâțat la curtea lui Carol cel Mare, responsabil cu dezvoltarea unui nou sistem de punctuație și ortografie pentru manuscriptele biblice sau liturgice), doi tipografi venețieni (bunic și nepot) din secolele XV și XVI, ambii cu numele de Aldus Manutius, care au inventat un sistem de semne echivalent punctului, celor două puncte, punctului și virgulei și virgulei de astăzi, și criticul elizabetan George Puttenham, a cărui lucrare Arte of English Poesie din 1589 include indicații cu privire la folosirea punctuației pentru marcarea înțelesului și a ritmului textului.

În limba engleză punctuația de dinainte de secolul al XVII-lea a fost strâns legată de cum se vorbea, adică când se făceau pauze pentru respirat, dar ulterior regulile s-au bazat în principal pe structura gramaticală. În secolul al XVII-lea, scriitorul Ben Jonson a pus baza punctuației bazată pe sintaxă. Aceste idei ale lui au fost incluse postum în lucrarea sa English Grammar din 1640.

Folosirea corectă a punctuației s-a stabilit în limba română în parte prin uz, în parte prin îndreptarele și manualele școlare din ultimii 150 de ani.[1]


În limba română se folosesc, printre altele, următoarele semne de punctuație:

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7923

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Mic dicționar de terminologie lingvistică, Ed. Albatros, București, 1980
  • The Oxford Companion to the English Language, Edited by Tom McArthur, Oxfor University Press, 1992
  • Allen, Robert (25 iulie 2002). Punctuation. Oxford University Press. ISBN 0-19-860439-4 
  • Amis, Kingsley (2 martie 1998). The King's English: A Guide to Modern Usage. HarperCollins. ISBN 0-00-638746-2 
  • Fowler, Henry Watson; Francis George Fowler (1 iunie 2002) [1906]. The King's English. Oxford University Press. ISBN 0-19-860507-2 
  • Gowers, Ernest (1948). Plain Words: a guide to the use of English. London: Her Majesty's Stationery Office 
  • Parkes, Malcolm Beckwith (1993). Pause and Effect: An Introduction to the History of Punctuation in the West. University of California Press. ISBN 0-520-07941-8 
  • Nina Catach, La Ponctuation, Presses universitaires de France, « Que sais-je ? », Paris, 1994
  • Jean-Pierre Colignon, Un point c’est tout ! La ponctuation efficace
  • Jacques Drillon, Traité de la ponctuation française
  • Lexique des règles typographiques en usage à l'Imprimerie nationale
  • Xavier Dandoy de Casabianca, Le Treizième Signe, la nouvelle ponctuation ancienne et moderne
  • Xavier Dandoy de Casabianca, Le Seizième Signe, éditions éoliennes, 2007, 128p. ISBN|978-2-911991-33-8.
  • Erik Orsenna, Et si on dansait ?, Stock, 2009, 130p. ISBN|978-2-234-06058-6.