Marea Barieră de Corali

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Marea Barieră de Corali este cel mai mare sistem de recif coraligen din lume^[1][2] cuprinzând aproximativ 3000 de recifuri şi 300 de insule ce se întind de-a lungul a 2600 kilometri şi acoperă o suprafaţă de 344,400 km²^[3][4]. Reciful este situat în Marea de Coral în apropiere de coasta Queensland-ului din nord-estul Australiei.

Atunci când încearcă să descrie universul recifelor de corali, cei care au avut şansa să-l exploreze folosesc întotdeauna un limbaj plin de culoare. Toţi vorbesc despre magnifice grădini minerale, populate de creaturi stranii, cu forme şi culori uimitoare, în care lupta pentru hrană şi spaţiu este intensă şi continuă. Cunoaştem astăzi, datorită mijloacelor moderne de scufundare, infinit mai multe lucruri decât ştia, de pildă, Charles Darwin. În linii mari, ştim cum trăiesc şi cum se dezvoltă recifele, ce animale populează acest mediu, care sunt relaţiile dintre ele, cine sunt prădătorii şi prăzile, cum funcţionează, în ansamblu, întregul ecosistem şi, mai ales, am început să înţelegem extrema lui fragilitate, dar şi pericolele care-l pândesc şi îl pot distruge. Pentru un biolog, recifele de corali sunt adevărate laboratoare, în care se pot realiza cercetări ştiinţifice de o infinită varietate, iar pentru scufundătorul îndrăgostit de mediul submarin reprezintă acea ultimă frontieră, un univers încă virgin, care aşteaptă să fie descoperit.

Pentru a face faţă competiţiei nemiloase şi pericolelor ce domnesc pretutindeni în recif, unele vieţuitoare, separate adesea de multe trepte pe scara zoologică, sunt gata să accepte „căsătorii din interes", adică asocieri (termenul general este „simbioză") care, cel puţin la prima vedere, par de-a dreptul ciudate. Aşa este convieţuirea dintre speciile de peşti-clovn (genul Amphiprion, familia Pomacentridae) şi marile actinii numite şi anemone, cu tentaculele garnisite de celule urzicătoare (nematociste), capcane mortale pentru speciile care formează zooplanctonul, dar şi pentru majoritatea peştilor de dimensiuni mai reduse. Peştii clovn par să se bucure de o imunitate totală faţă de veninul din tentaculele anemonei, acestea transformându-se într-un adăpost pe care peştii nu-l părăsesc niciodată.

Este o asociere fascinantă între un celenterat, din încrengătura Cnidaria, aflat abia pe treapta a doua a metazoarelor, imediat după spongieri (bureţi), şi un animal vertebrat, un peşte. Cum a fost ea posibilă? Ipoteze dintre cele mai fanteziste s-au succedat de-a lungul anilor. Astăzi este acceptată părerea că peştii Amphiprion izbutesc să se protejeze de efectul urzicant al tentaculelor anemonei printr-un strat gros de mucus care le acoperă întreaga suprafaţă a corpului. Dacă acest strat de mucus se subţiază sub o anumită limită sau dispare, peştele este pierdut. Paralizat imediat de veninul celulelor urzicătoare, el este devorat. Dar astfel de situaţii sunt, se pare, destul de rare. În mod obişnuit, peştii-clovn stau aproape permanent printre tentaculele anemonei sau în preajma acestora, dar se refugiază grabnic în mijlocul lor, de îndată ce apare un potenţial prădător.

[modifică] Note