Ecoturism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Odată cu intrarea în mileniul trei, devenim tot mai conștienți de complexitatea, fragilitatea și valoarea inestimabilă a planetei noastre. În același timp, turismul tinde să devină o expresie tot mai populară a acestei conștiințe. Datorită evoluției transporturilor și tehnologiei informației, tot mai multe zone îndepărtate au devenit accesibile, fapt ce a contribuit la o ascensiune rapidă a turismului în arii naturale. Drept urmare este tot mai evident că dezvoltarea turismului în arii naturale sensibile, în absența unui management corespunzător, poate prezenta o amenințare pentru integritatea ecosistemelor și a comunităților locale. Un număr tot mai mare de vizitatori în zone fragile din punct de vedere ecologic poate duce la o degradare puternică a mediului. De asemenea, comunitățile locale și cultura indigenă pot fi influențate negativ de afluxul crescut de vizitatori străini cu un stil de viață modern. În plus, schimbările climatice, instabilitatea economică și condițiile politico-sociale pot face din turism o afacere riscantă, mai ales în zonele puternic dependente de această activitate economică. Constatăm că ascensiunea turismului creează numeroase oportunități atât pentru conservare cât și pentru bunăstarea comunităților locale. Ca răspuns la interesul crescut pentru cunoașterea naturii, dar și la semnalele de alarmă venite din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, s-a conturat treptat o nouă etică a călătoriei numită ecoturism. Ecoturismul poate furniza veniturile atât de necesare pentru protejarea parcurilor naționale și a altor arii naturale, venituri care nu ar putea fi obținute din alte surse. De asemenea, ecoturismul poate constitui o alternativă viabilă de dezvoltare economică pentru comunitățile cu puține activități generatoare de venit. Mai mult, ecoturismul poate spori nivelul de educație și conștiință al turiștilor, transformându-i în susținători entuziaști ai conservării mediului natural și cultural.

Definitii[modificare | modificare sursă]

Una dintre primele defintii ale ecotursimului întâlnite în literatura de specialitate este cea dată în anul 1988, în cadrul Programului din Belize initiat de Rio Bravo Conservation & Management Area: „ecoturismul este o formă de turism cu impact scăzut asupra mediului, bazat pe aprecierea acestuia si unde se depune un efort constient în vederea reinvestirii unei părti adecvate din venituri pentru conservarea resurselor pe care se bazează. Este o formă de turism durabil si care asigură beneficii populatiei locale”.

Societatea Internatională de Ecoturism (TIES)[1] a elaborat în 1991 o definitie mai succintă: „călătoria responsabilă în arii naturale, care conservă mediul si sustine bunăstarea populatiei.”

În 1996, Uniunea Mondială pentru Conservarea Naturii (IUCN) [2] formulează propria definitie astfel: „Ecoturismul este călătoria responsabilă fată de mediu în zone naturale relativ nealterate, cu scopul aprecierii naturii (si a oricăror atractii culturale trecute si prezente), care promovează conservarea, are un impact negativ scăzut si asigură o implicare socio-economică activă si aducătoare de beneficii pentru populatia locală.”

Definitia ecoturismului adoptată si promovată de Asociatia de Ecoturism din România: „Ecoturismul este o formă de turism în care principala motivatie a turistului este observarea si aprecierea naturii si a traditiilor locale direct legate de natură.” Hector Ceballos-Lascurain a promovat termenul de „ecoturism” în Iulie 1983, pe când era atât Director General al Standardelor si Tehnologiei Generale în cadrul SEDUE (Ministerul Mexican al Dezvoltării Urbane si Ecologiei) si membru fondator al PRONATURA (o ONG mexicană conservatoare cu influentă. PRONATURA făcea lobby pentru conservarea mlastinilor din nordul Yucatanului ca fiind habitate de hrănire si reproducere a Falmingoului American Totusi termenul a fost folosit mai înainte de Claus-Dieter (Nick) Hetzer, un academician si aventurier din cadrul Forumului International din Berkeley CA, consemnând termenul în 1965 si conducând primele ecotururi în Yucatan la începutul anilor 1970.

Ecoturismul trebuie să îndeplinească următoarele conditii: 1. Conservarea si protectia naturii; 2. Folosirea resurselor umane locale; 3. Caracter educational, respect pentru natură prin constientizarea turistilor si a comunitătilor locale; 4. Impact negativ minim asupra mediului natural, cultural si social.

Punctul de vedere al specialiștilor Catedrei de Turism Servicii, din Facultatea de Comerț, a Academiei de Studii Economice din București [3] - membri ai Centrului Academic de Cercetari în Turism Servicii(CACTUS), vis a vis de aceasta formă de turism este: “Ecoturismul este o formă de turism desfășurată în arii naturale, al cărui scop îl reprezintă cunoașterea și aprecierea naturii și culturii locale, care presupune măsuri de conservare și asigură o implicare activă, generatoare de beneficii pentru populația locală”.(Puiu Nistoreanu & colectiv – Ecoturism și turism rural, Editura ASE, București, 2003, pg.76)[4]

Principii[modificare | modificare sursă]

Ecoturismul este o componentă a turismului durabil. Întrucât ecoturismul a fost initial doar o idee si nu o disciplină, multe organizatii l-au promovat fără a-i cunoaste principiile de bază. Eforturi pentru stabilirea unor principii si criterii de acreditare recunoscute pe plan international au fost initiate încă din anul 1990, dar procesul a evoluat foarte încet, dată fiind diversitatea domeniilor, experientielor si regiunilor implicate. Societatea Internatională de Ecoturism a publicat în 1993 un set de recomandări: „Ecotourism Guidelines for Tour Operators”, care au fost acceptate de către reprezentanti ai industriei turistice, ONG-uri si specialisti din întreaga lume.

Principiile ecoturismului[modificare | modificare sursă]

1. Ecoturismul se desfăsoară în cadrul naturii si se bazează pe experienta directă si personală a turistilor în natură.

2. Ecoturismul contribuie la o mai bună întelegere, apreciere si bucurie de a descoperi si ocroti natura si cultura locală traditională, atât pentru vizitatori cât si pentru comunitatea locală.

3. Ecoturismul oferă cele mai bune practici de turism si planificare din punct de vedere al conservării naturii si dezvoltării durabile. Produsul ecoturistic se desfăsoară si este condus astfel încât să protejeze si să pună în valoare mediul natural si cultural în care se desfăsoară.

4. Ecoturismul contribuie în mod pozitiv la protejarea ariilor naturale. Ecoturismul oferă modalităti practice pentru bunul management si protectia ariilor naturale (spre exemplu oferirea ajutorului financiar în actiunile de reabilitare a ariilor naturale, strângerea deseurilor lăsate de turisti sau contributii îndreptate către organizatiile de conservare).

5. Ecoturismul oferă contributii durabile privind dezvoltarea comunitătilor locale. Beneficiile locale pot proveni din folosirea ghizilor locali, cumpărarea de bunuri si servicii locale si folosirea facilitătilor locale.

6. Ecoturismul trebuie să asigure o reducere a impactului negativ asupra comunitătii locale vizitate si să contribuie la conservarea culturii si traditiilor locale. Activitătile de ecoturism oferă în acelasi timp contributii constructive pe termen lung acestor comunităti.

7. Ecoturismul trebuie să răspundă asteptărilor turistilor. Potentialii eco-turisti au un nivel înalt de educatie si de asteptări, asadar gradul de satisfacere legat de produsul ecoturistic este esential.

8. Marketingul pentru ecoturism oferă clientilor informatii complete si responsabile care conduc la cresterea respectului pentru mediul natural si cultural al zonelor vizitate si a gradului de satisfacere a turistilor.

Profilul turistului în arii naturale[modificare | modificare sursă]

Motivațiile călătoriei[modificare | modificare sursă]

Natura (flora, fauna, relieful) este principala motivație a ecoturiștilor. Ei nu vor numai să o vadă, ci și să o experimenteze și să învețe despre ea. Ei sunt interesați și de istorie, de alte culturi, le place să participe la diverse activități în aer liber și apreciază oportunitatea de a întâlni oameni noi.

Activități preferate[modificare | modificare sursă]

Ecoturiștii participă la o gamă foarte largă de activități, de la observarea și înțelegerea naturii (vizitarea parcurilor naționale, observarea vieții sălbatice), la activități orientate mai mult sau mai puțin spre aventură și activități cu specific cultural - istoric. Ei sunt în căutarea noului, a unor experiențe care să le îmbogățească viața.

Modalități de cazare[modificare | modificare sursă]

Ecoturiștii preferă facilități de cazare cu confort mediu sau chiar de bază, cum sunt cortul, cabana, motelul, pensiunea sau hanul.

Surse de informare[modificare | modificare sursă]

Ecoturiștii acordă mare încredere recomandărilor celorlalți (prieteni, familie), dar și diferite forme de materiale scrise reprezintă surse importante de informații. De asemenea, experiența proprie din călătorii anterioare joacă un rol decisiv în alegerea destinației. Internetul devine tot mai utilizat pentru planificarea vacanțelor ecoturistice, dar mulți ecoturiști sunt suficient de experimentați pentru a-și organiza singuri călătoria.

Cod de comportament al ecoturistului[modificare | modificare sursă]

1. Pregătirea voiajului[modificare | modificare sursă]

Alegerea unui agent de turism sau a unei organizații care se preocupă de minimizarea impactului activității turistice asupra mediului; Alegerea unui promotor sau a unei agenții de turism care oferă o ședință de pregătire despre modul cum trebuie să se comporte la locul de destinație sau să folosească echipamentele în vederea protejării mediului înconjurător; Informarea în legătură cu habitatul natural și cu valorile culturale ale zonei; Adaptarea comportamentului propriu și a codului de conduită la valorile zonei vizitate.

2. Respectarea următoarelor reguli[modificare | modificare sursă]

Interdicția accesului în zone nepermise publicului; Respectarea marcajelor; Informarea tour-operatorilor, autorităților și vizitatorilor asupra încălcării oricărei reguli care poate afecta habitatul natural și cultural.

3. Respectarea florei, faunei și a habitatului lor[modificare | modificare sursă]

Deplasarea cu calm, fără a se perturba mediul natural; Păstrarea unei distanțe considerabile față de animale pentru a nu le deranja; Evitarea hrănirii animalelor; Neintervenirea în habitatul natural; Evitarea zonelor în care se găsește un număr mare de animale; Interzicerea ruperii plantelor sau mutării animalelor; Evitarea cumpărării de plante sau animale care sunt pe cale de dispariție sau se găsesc în număr mic într-un anume areal.

4. Reducerea propriului impact asupra mediului[modificare | modificare sursă]

Adoptarea unui comportament care vizează reducerea tuturor tipurilor de poluare (chimică, biologică, vizuală, olfactivă și sonoră); Favorizarea deplasărilor în grupuri mici; Conștientizarea impactului acțiunilor proprii asupra mediului; Menținerea echipamentului motorizat în stare bună; Utilizarea unui echipament nepoluant sau slab poluant; Alegerea unor produse durabile, biodegradabile și reutilizabile; Depozitarea reziduurilor în zone strict amenajate pentru acest scop; Favorizarea transportului cu mijloace care nu au sau au un impact minim asupra mediului.

5. Respectarea comunităților locale[modificare | modificare sursă]

  • Aprecierea unicității populației din zona vizitată;
  • Respectarea cutumelor, tradițiilor locale și diferențelor culturale;
  • Deschiderea spre învățare;
  • Susținerea economiei locale prin achiziționarea de produse și servicii;
  • Respectarea intimității oamenilor și a proprietății private;
  • Adaptarea la cultura locală;
  • Adoptarea unui comportament respectuos față de ceilalți vizitatori.

Ecoturism vs. Turism[modificare | modificare sursă]


„Vă voi împărtăși opinia mea în ceea ce privește diferența dintre ecoturism și turism din punctul de vedere al călătorului: Ecoturistul vrea să experimenteze ceva sălbatic...ceva neatins...ceva natural și nealterat. Ecoturiștii vor să vadă vulcanii erupând sau cum trăiesc broaștele țestoase sau pădurea tropicală atunci când plouă – nu vor un autobuz care să-i lase la locul atracției și să-i ia o oră mai târziu. Ei ar merge mai degrabă pe jos o oră și jumătate, ar călări un cal sau ar vâsli într-o canoe pentru a ajunge la destinație. Cu precizarea că nu am vizitat niciodată acest loc minunat, voi folosi o vacanță în Hawaii ca exemplu pentru a ilustra diferența: Vacanța unui turist tipic în Hawaii este o săptămână la un mare hotel, o excursie de o zi cu autocarul sau cu o mașină închiriată pentru a consuma un film foto la un vulcan sau la o fermă de ananas, întoarcerea seara la hotel, unde grăsani bronzați purtând niște pantaloni scurți de prost gust sorb băuturi alcoolice la barul de noapte, în timp ce privesc dansul hula al frumoaselor femei polineziene. Un ecoturist în Hawaii va evita marile hoteluri și va prefera să-și instaleze cortul la poalele unui vulcan sau va sta la o cabană mică și liniștită cu capacitatea de 15 locuri, unde „stăpâna casei” servește masa ca în familie, fie va merge trei zile pe insulele din apropiere pentru a observa păsările. Cu siguranță el va fi echipat cu binoclu și hărți și va fi încântat mai degrabă de potecile înguste și noroioase, decât de drumurile asfaltate. Ecoturiștii preferă ghizi care trăiesc în satele din zonă și care știu să vorbească puțin engleza cu un accent fermecător. Ei trebuie să știe numele a cel puțin 4387 specii de păsări și plante (și bine înțeles să știe să le identifice), să prezinte vizitatorilor gustări, fructe și legume locale, plante pe care indigenii le folosesc în scop medicinal sau de recreere, să știe o mulțime de lucruri despre istoria locală și despre fenomenele naturii (ce plante mănâncă diferite animale, cum afectează sezonul ploios comportamentul animalelor și cum se reflectă acesta în miturile și legendele locale). De asemenea, ecoturiștii vor să audă uneori cum indiferența oamenilor amenință mediul local, astfel încât să poată clătina din cap și să spună cu un ton grav: tț tț, oare când vor învăța oamenii cum să se comporte?” (Alice, un ecoturist care se confesează)

Organisme implicate în susținerea activităților ecoturistice[modificare | modificare sursă]

Pe măsura extinderii ecoturismului, s-a simțit nevoia organizării unor structuri bine definite, care să poată permite o cât mai bună penetrare a acestuia în rândul comunităților. În consecință, au luat naștere o serie de organisme care se ocupă strict de această problematică. Pe lângă acestea, în cadrul unor organizații deja consacrate au început să se înregistreze preocupări distincte vizând ecoturismul. Interesul organizațiilor implicate în domeniul ecoturismului se poate îndrepta în una sau mai multe din următoarele direcții: Cercetare; Reglementare; Standardizare (definirea unor coduri de practici, acordarea de atestate, elaborarea de ghiduri); Dezvoltarea economică a domeniului (prin obținerea unor rezultate pozitive de către firmele de profil); Consultanță; Educarea consumatorilor și a prestatorilor; Formularea și implementarea unor politici; Atragerea de fonduri pentru comunitățile locale și pentru conservarea biodiversității; Dezvoltarea unor instrumente și strategii manageriale. Cea mai importantă organizație este Societatea Internațională de Ecoturism (TIES). Aceasta a luat ființă în 1990, urmărind, încă din prima zi, „să asiste cât mai multe asociații profesionale care se străduiesc să facă din ecoturism un mijloc util în activitatea de conservare și dezvoltare durabilă” (Megan Wepler Wood – președinte și fondator). Ecoturism Australia (EA) a fost fondată în 1991, ca o asociație non-profit, incluzând societăți care administrează spații de cazare, tour operatori, agenții de turism, manageri ai ariilor protejate, studenți și profesori, consultanți, asociații regionale și locale, toate având punct comun preocuparea pentru dezvoltarea și promovarea industriei ecoturismului. Este remarcabil faptul că, în viziunea statului Australian, ecoturismul însuși poate fi văzut ca o ramură economică distinctă. Obiectivul general al EA este „de a fi lideri în asistarea activităților de ecoturism pentru a deveni durabile, viabile economic și responsabile din punct de vedere social și cultural”. O altă organizație care se remarcă la nivel de stat este Societatea de Ecoturism din Japonia (JES), înființată în 1998. Ideile exprimate de membri săi sunt o combinație între practic și durabil, ecoturismul fiind văzut ca o activitate care necesită o viziune mai largă a practicanților și o înțelegere mai profundă.

Anul 2002 – Anul Internațional al Ecoturismului[modificare | modificare sursă]

Declararea de către Națiunile Unite a anului 2002 drept Anul Internațional al Ecoturismului certifică pe de o parte amploarea fenomenului ecoturistic căpătată în ultimii ani, iar pe de altă parte accentuează preocupările înregistrate la nivel mondial pentru înțelegerea și adoptarea de către toate statele a unei poziții pro ecoturism.

Cea mai importantă acțiune legată de Anul Internațional al Ecoturismului a fost Summitul Mondial de Ecoturism care s-a desfășurat în orașul canadian Québec în perioada 19-22 mai 2002 cu sprijinul Oficiului de Turism local și al Comisiei Canadiene de Turism, sub egida Organizației Mondiale a Turismului (WTO) și a Programului Națiunilor Unire pentru Mediul Înconjurător (UNEP).

Obiectivele principale ale summitului au fost[modificare | modificare sursă]

Sublinierea rolului ecoturismului în cadrul dezvoltării durabile; Schimbul de informații referitoare la modalități de planificare durabilă, dezvoltare, management și marketing ecoturistic; Înțelegerea cât mai profundă a impactului social, economic și asupra mediului al ecoturismului; Stabilirea unor mecanisme și scheme pentru a monitoriza și controla impactul ecoturismului; Prezentarea experiențelor membrilor comunităților locale legate de proiecte și afaceri de ecoturism; Convingerea guvernelor, a sectorului privat și a organizațiilor neguvernamentale pentru utilizarea ecoturismului ca metodă în procesul dezvoltării durabile și în conservarea resurselor naturale și culturale; Găsirea de modalități de încurajare a unui comportament cât mai responsabil al tuturor celor care acționează în domeniul ecoturismului, incluzând organismele publice oficiale, sectorul privat și angajații acestora precum și turiștii înșiși; Definirea noilor domenii de colaborare internațională în scopul contribuirii la dezvoltarea durabilă și la răspândirea managementului ecoturistic în toată lumea.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Bran, F., Simon, T., Puiu Nistoreanu - „Ecoturism”, Editura Economică, Bucuresti 2000 [5]
  • Cooper, C., Fletcher, J., Gilbert D., Wanhill, S. - „Tourism, Principles and Practice”, Longman, Harlow, 1998
  • Neacsu, N. - „Turismul si dezvoltarea durabilă”, Editura Expert, Bucuresti, 2000
  • Puiu Nistoreanu, Tigu, G., Popescu, D. - „Ecoturism si turism rural”, Editura ASE, Bucuresti, 2003 [6]
  • Puiu Nistoreanu, Marinela Gheres (coordonatori) - „Turism rural. Tratat”, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2010 [7]
  • Tigu., G. - „Turismul montan”, Editura Uranus, Bucuresti, 2001
  • DEX, editia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996

Legături externe[modificare | modificare sursă]