Chitară bas

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Chitara bas (adesea prescurtat bas) este un instrument muzical cu coarde ciupite. Este o variantă de chitară adaptată unui acordaj mai grav (distanţa dintre acordajele standard respective situează basul cu o octavă mai jos), prin urmare va dispune de un corp mai mare, un grif (tastieră) mai lung cu poziţii (en. frets) mai late şi patru corzi (standard). Din anii şaptezeci, însă, se construiesc tot mai multe modele cu un număr diferit de corzi: fie se adaugă una, două sau chiar trei celor patru iniţiale, fie se construiesc başi cu acordaje diferite, cu intervale mari între corzi (modele cu doar două corzi) sau mai mici (basul cu opt-nouă corzi).

După modul în care este amplificat sunetul instrumentului, se cunosc başi acustici (prin cutia de rezonanţă), başi electrici (amplificaţi electric) sau başi electro-acustici (au la dispoziţie o cutie de rezonanţă, dar şi un microfon prin care sunetul poate fi captat şi amplificat electric). Basul electric este varietatea cel mai des întâlnită şi, prin urmare, cea care va fi tratată pe larg în cele ce urmează.

Interpretului care cântă la chitară bas arareori i se zice chitarist (cum, de exemplu, instrumentistul care cântă la clarinet bas se va numi tot clarinetist), ci, mult mai adesea, basist, denumire pe care o împarte cu interpreţii la contrabas, mai ales cei care cântă jazz.

[modifică] Istoric

Chitara bas a fost inventată în anii treizeci, la scurt timp după impunerea primelor chitări amplificate în rândul interpreţilor de jazz. Primul model a fost o chitară amplificată electric şi timp de patru decenii nu s-a experimentat în direcţia altor tipuri de amplificare. În 1951, Leo Fender lansează modelul revoluţionar numit Fender Precision Bass. Modelul standard, creat la începuturi şi menţinut, în parte, până astăzi, împrumută acordajul contrabasului cu patru corzi (în cvarte, Mi-La-re-sol). De aceea, se crede că instrumentul a fost construit pentru a rivaliza cu contrabasul. Totuşi, nu trebuie uitat că acela din urmă avea o istorie scurtă în lumea jazz-ului la momentul inventării chitării bas; stilul de jazz swing, cel care a determinat sunetul specific al contrabasului de jazz (foarte diferit stilistic de fostul two-beat preluat de la tubă), nu era pe deplin cristalizat la începutul anilor treizeci.

Totuşi, chitara bas nu s-a bucurat de popularitate mai devreme de finele anilor '50, când a început să înlocuiască tot mai adesea contrabasul folosit în formaţiile de rock'n'roll, până la a-l exclude din acest mediu muzical. În anii şaizeci, chitările bas ale mărcilor Fender (folosite, printre altele, de formaţia de surf-rock The Shadows), Hofner şi Rickenbacker (ambele îi rămân fidele basistului Paul McCartney, membru al celebrului cvartet rock The Beatles). De-a lungul timpului, se vor face remarcate şi alte mărci constructoare de chitări bas.

Anii şaptezeci aduc primele mutaţii importante instrumentului. Înregistrările de la finele deceniului aduc primii başi cu cinci corzi, iar tot atunci este construit basul acustic, pentru a echivala chitara acustică. Instrumentul va avea succes, rezolvând problema conceptului de unplugged, unde se presupune că toţi instrumentiştii se folosesc exclusiv de procedee acustice în timpul interpretării. (Lipsa unei variante a basului electric, precum cel acustic, se face nu arareori simţită pe discuri mai vechi – de pildă, în cazul discului de muzică tradiţioanlă Drive the Cold Winter Away al formaţiei rock irlandeze Horslips.)

[modifică] Construcţie

Părţile componente ale chitării bas sînt corpul, gâtul (tastieră, în limbajul celor de formaţie clasică sau grif, ), sistemul de chei şi coardele. Varianta electrică şi cea electro-acustică au în plus doze magnetice şi sisteme electronice de amplificare a semnalului acustic.

[modifică] Bibliografie

• Pfeiffer, Patrick şi Will Lee (2003). Bass Guitar for Dummies, For Dummies. ISBN 076-452-487-9