Balanţă a puterii

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Balanţă a puterii (echilibru al puterii) a constituit un principiu cãlăuzitor al diplomaţiei şi politicii europene. În plus, acest concept a fost folosit de mulţi teoreticieni şi comentatori pentru a explica importante aspecte ale comportamentelor statelor ce compun sistemul internaţional.

Există un relativ consens în rândul cercetătorilor asupra faptului că obiectivul fundamental al creării unui sistem de tip balanţă a puterii este acela de a proteja statele participante în faţa potenţialelor agresiuni. Principiul ar fi că nici unei entităţi din cadrul sistemului să nu i se permită obţinerea predominanţei asupra celorlalte. Aşadar, teoria clasică a balanţei puterii implică o distribuţie specifică a puterii între entităţile ce compun sistemul internaţional, astfel încât nici un stat şi nici o alianţă existentă să nu poată obţine în mod covârşitor sau predominant puterea. Ideea non-predominanţei constituie miezul analitic fundamental al oricărei teorii clasice a balanţei puterii.^[1].

Cuprins 1 Sensurile conceptului 2 Distincţie 3 Teoria balanţei puterii a lui Kenneth Waltz 4 Implicaţii teoretice 5 Note 6 Bibliografie

[modifică] Sensurile conceptului

Martin Wight distinge nouă sensuri diferite pentru acest concept:

1. O distribuţie egală a puterii;
2. Principiul conform căruia puterea trebuie să fie distribuită în mod egal;
3. Distribuţia existentă a puterii;
4. Principiul creşterii egale a marilor puteri pe seama celor slabe
5. Principiul conform căruia una dintre părţi trebuie să aibă o anumită limită a puterii pentru a evita pericolul ca puterea să fie distribuită inegal;
6. Un rol special în menţinerea unei distribuţii egale a puterii (atunci când este folosit împreună cu verbul „a deţine”);
7. Un avantaj special în distribuţia existentă a puterii (atunci când este folosit cu verbul „a deţine”);
8. Predominanţa;
9. O tendinţă inerentă a politicii internaţionale de a produce o distribuţie egală a puterii^[2].

[modifică] Distincţie

Dat fiind această mare varietate de sensuri, este bine să se facă o distincţie între un echilibru al puterii ca politică (încercarea deliberată de a preîntâmpina predominanţa) şi ca sistem de politică internaţională în care modelul de acţiune între state are tendinţa de a limita sau de a modifica dorinţa de hegemonie şi are drept rezultat un echilibru general. Ideea de echilibru este inseparabilă de mecanismele politicii internaţionale.

[modifică] Teoria balanţei puterii a lui Kenneth Waltz

Una dintre cele mai influente teorii ale balanţei puterii o constituie cea a lui Kenneth Waltz, prezentată în cartea sa Teoria politicii internaţionale. În viziunea waltziană constrângerile structurale vor determina statele să recurgă la acţiuni de balansare, iar la nivelul sistemului se vor forma balanţe de putere^[3], nu în sensul că o balanţă odată creată va fi menţinută, ci că, odată perturbată, va fi refăcută.^[4]. Teoria se bazează pe presupoziţia că statele sunt actori unitari aflaţi într-un mediu de tip auto-ajutorare (self-help) şi care îşi doresc să supravieţuiască (la nivel minim), dar pot urmări şi alte scopuri, mergând până la dominaţia mondială.

Statele vor încerca să valorifice atât resursele interne (sporirea capabilităţilor militare, economice sau de altă natură), cât şi cele externe (întărirea alianţei din care fac parte şi slăbirea celor adverse.^[5]. Sporirea puterii, potrivit lui Waltz, nu presupune neapărat maximizarea ei, întrucât puterea nu este un scop în sine, ci un mijloc (cel mai important) pentru atingerea securităţii. Conform teoriei balanţei puterii, restricţia şi stabilitatea nu constituie ţinte ale liderilor naţionali, ci sunt derivate din urmărirea strictă a propriilor interese. Mai precis, atâta timp cât statele caută să supravieţuiască şi se pot alia cu oricine ca răspuns la stimulentele externe şi sunt dispuse să recurgă la război, dacă este necesar, atunci nimeni nu va fi capabil să domine şi alte forme de restricţie şi stabilitate vor apărea.

[modifică] Implicaţii teoretice

Din această perspectivă multe dintre sursele evidente ale moderaţiei nu par a fi necesare. Se pare că nu este nevoie de legi internaţionale, de simţul apartenenţei la comunitatea internaţională sau de concepte împărtăşite asupra dreptăţii. Unul dintre punctele de atracţie ale teoriei este acela că, aşa cum am văzut, contrazice simţul comun. De asemenea, este contrar simţului comun faptul că restricţia şi stabilitatea pot apărea şi atunci când comportamentele actorilor internaţionali nu sunt moderate. Alternativa la balansare este alinierea de partea statului sau alianţei mai puternice. Alinierea la statul mai puternic nu este o soluţie, acesta putându-se întoarce împotriva actualilor aliaţi, iar statul în cauză va rămâne descoperit în faţa ameninţării.

Teoria este atractivă deoarece explică, pornind de la câteva asumpţii simple, destul de mult în ceea ce priveşte comportamentele statelor, pe parcursul secolelor, în contexte foarte diferite. Ceea ce compensează caracterul ei parţial este faptul că explică lucruri importante, recurgând la puţine variabile. Aşadar, potrivit lui Waltz, operaţia balansării indică abilitatea sistemului internaţional de a prevala asupra personalităţilor diverşilor oameni de stat, a tehnologiilor transnaţionale, a diferitelor climate de opinie şi asupra caracteristicilor interne ale statelor.

[modifică] Note

1. ^ Chatterje, 1972, p. 51.
2. ^ Graham şi Newnham, 2001, p. 51-54.
3. ^ Waltz, 2006, p. 167.
4. ^ Ibidem, p. 179.
5. ^ Ibidem, p. 167.

[modifică] Bibliografie

• Chatterje, Partha, „The Classical Balance of Power Theory”, în Journal of Peace Research vol. 9, nr. 1 (1972), p. 51-61.
• Evans, Graham şi Newnham, Jeffrey, Dicţionar de relaţii internaţionale, Ed. Universal Dalsi, 2001, p. 51-54.
• Waltz, N. Kenneth, Teoria politicii internaţionale, Ed. Polirom, 2006.