Arheologie maritimă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Arheologia maritimă este disciplina care studiază interacțiunea dintre om și mare, lacuri sau râuri prin studiul vaselor, malurilor sau a zonelor locuite aflate în prezent sub apă. Acestă disciplină cuprinde la randul său:

Arheologia maritimă are trei mari deosebiri față de arheologia practicată pe uscat:

- obiectele descoperite, chiar materii organice sunt uneori mult mai bine păstrate în apă sau în sedimente umede;

- siturile scufundate în special epavele fac obiectul unei cercetări de salvare pentru a prevenii distrugerea siturilor de către căutătorii de comori;

- iar cea de-a treia diferență constă în faptul ca siturile scufundate în catastrofe seismice sau epavele reprezintă un moment mai exact în timp față de siturile create prin acumulări de materiale într-o perioadă lungă de timp.

Contactul dintre apă și uscat[modificare | modificare sursă]

De multe ori în decursul istoriei calătoriile pe apă au fost mai simple în comparație cu cele pe uscat. Ca rezultat au fost construite canale de navigație, iar râurile și mările au devenit rute comerciale pentru civilizațiile istorice și antice. De exepmplu Marea Mediterană era considerată de către romani o mare internă datorită raspândirii romanilor pe coastele acesteia. Scrierile antice, precum și situri arheologice ca porturile, vasele romane permit studiul comerțului în mediterana acele perioade. În epocile mai târzii unele țări cu tradiție în navigație cum ar fi Marea Britanie, Spania au stabilit colonii pe alte continente. Studii de arheologie maritimă combinate cu documentele istorice și cultura materială oferă o imagine mai detalitată asupra evoluției economice, sociale și politice a trecutului.

Situri subacvatice[modificare | modificare sursă]

Situri preistorice[modificare | modificare sursă]

Arhologia maritimă studiază obiecte și situri preistorice care datorită schimbărilor climatice sau geologice se află sub apă. În general locuirea preistorică se află concentrată în apropierea surselor de apă. Datorită ultimei glaciațiuni nivelul mării a crescut cu aproximativ 75 de metri. Inundarea regiunii cunoscută astăzi ca Marea Neagră ca urmare a pătrunderii apei Mării Mediterane în regiune a inundat probabil un foarte mare număr de situri arheologice. O mare parte a artei rupestre din Europa de Vest se poate astăzi studia doar subacvatic.

Situri istorice[modificare | modificare sursă]

De-a lungul istoriei evenimente seismice au dus la scufundarea unor așezări umane. Rămășițele unor astfel de catastrofe se întâlnesc în toată lumea iar astfel așezări cum ar fi: Alexandria sau Port Royal au devenit importante situri arheologice. La fel ca în cazul epavelor, cercetarea arheologică se desfășoară pe mai multe planuri cercetându-se structura peisajului, urme ale catastrofelor, faze de reconstrucție.

Situri aflate în zone de coastă sau maluri[modificare | modificare sursă]

Nu toate siturile maritime se află sub apă. Există numeroase structuri aflate în zone de coastă sau maluri. Printre acestea se numără: porturi și instalații portuare, poduri, ramașițe ale activităților piscicole, sau vase abandonate pe țărmuri.

Există situri arheologice care se regăsesc astăzi în zone de tărmuri în vreme ce în perioada când au fost utilizate se aflau pe uscat. Un astfel de exemplu este Seahenge, sit aparținând epocii bronzului.

Vase și epave[modificare | modificare sursă]

Arheologia epavelor poate fi împărțită în trei etape principale ale cercetării. O primă etapă o constituie modul în care un vas a eșuat: cum s-a scufundat, cum s-a raspândit în jurul ei încărcătura, cum a evoluat mediul înconjurator al epavei? O a doua etapă a cercetării studiază epava ca parte a unui sistem militar sau comercial. O a treia etapă se studiază cultura constructorilor vasulului. Vasele nu sunt neapărat scufundate datorită unor activitați militare sau evenimente catastrofale. Unele sunt intenționat abandonate sau trecute definitiv pe uscat.

Epoca bronzului[modificare | modificare sursă]

Cele mai timpurii epave descoperite se datează în epoca bronzului. Epavele descoperite au fost păstrate în sedimente pe fundul apei sau în zone umede pe uscat cum ar fi desoperirea unei canoe lângă St Botolphs.

Epavele naufragiate pe mare nu s-au păstrat, însă s-a păstrat încărcătura acestora (mai ales obiectele de metal sau piatră). Cea mai răspândită tehnică de construcție a vaselor din epoca bronzului este îmbinarea unor scânduri de mari dimensiuni de exemplu epavele: Salcombe B sau Uluburun.

Arheologia maritimă pe regiuni[modificare | modificare sursă]

Zona mediterană[modificare | modificare sursă]

În zona Mării Mediterane există o mare varietate de situri. Cele mai timpurii sunt epave feniciene datate în anul 750 î.Hr. încărcate cu amfore cu vin descoperite de Robert Ballard în 1999. Multe descoperiri din mare sau anumite lacuri italiene, cum ar fi Nemi, sunt extrem de prețioase în înțelegerea civilizațiilor romane, feniciene sau etrusce.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Situri subacvatice istorice și preistorice[modificare | modificare sursă]

Arheologia costelor și malurilor[modificare | modificare sursă]

Vase celebre[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

General[modificare | modificare sursă]

Legături despre vase[modificare | modificare sursă]