Wergeld

Wergeld, literal „prețul omului” (scris și Wergild, Weregild, Wehrgeld sau Weregeld) este, în dreptul germanic, o sumă de bani cerută drept reparație unei persoane vinovate de ucidere sau de o altă crimă gravă.

Etimologie

Termenul Wergeld (dar și Wehrgeld, Wiedergeld, Manngeld și Friedegeld), în latina medievală weregildus, este un substantiv compus din vechiul german wer, „om” (cf. latină vir, viri, „bărbat”) și geld, „preț”, „ban”, „plată”. Cu alte cuvinte, Wergeld s-ar traduce prin „prețul omului”. În regiunile germanice sudice, acesta este termenul cel mai frecvent folosit cu sensul de „plată pentru uciderea unui om” (vezi germana veche werigelt, langobardica wergelt, engleza veche wer(e)gild), în timp ce în regiunile nord-germanice termenul mai comun era mangæld (vechi nordic), cu același sens. Wolfgang Haubrichs argumentează că wergild este „fără îndoială un cuvânt vest-germanic”, care s-a răspândit printre popoarele vorbitoare de limbi germanice, dar care în nord a fost înlocuit cu mangæld după ce sensul elementului „wer-” fusese uitat; cuvinte de înlocuire comparabile, precum wider-geld („răsplată, compensație”), sunt cunoscute din sud.

Mai existau și alți termeni alternativi, precum leodis („om”) și leodardi („încălcarea unui om”) în Lex Salica, sau forma scurtă wer(e) în engleza veche. Ambele derivă dintr-un cuvânt ce desemna persoana vătămată, cu o schimbare ulterioară de sens către plata pentru vătămarea acesteia.

Descriere

Carol cel Mare / Charlemagne (gravură) a impus regula wergeld în imperiul său

Această tradiție a Wergeld exercita un rol important în vechile civilizații ale Europei de Nord, îndeosebi la germani și la vikingi. Celții cunoșteau și ei acest obicei, sub numele de ericfine. Suma cerută de Wergeld, în caz de ucidere, depindea destul de mult de rangul social căruia îi aparținea victima.

Carol cel Mare a legiferat Wergeld, pentru a înlocui răzbunarea privată (faida). Într-adevăr, răzbunarea privată era sursă de dezordini și era mai ales contrară religiei creștine. În pofida acestor situații, faida va persista în această cutumă. Nu se făcea distincția între crimă și omucidere, până când aceste diferențe au fost instituite prin lege, în Sfântul Imperiu Roman, în secolul al XII-lea.

În fapt, Wergeld-ul dreptului germanic este o reparație, și nu o amendă, în stilul grec. Nu exista echivalență automată între o crimă și o sumă de bani. În lipsa acesteia, rudele părții vătămate și cele ale părții incriminate dezbăteau, încadrate de adunarea bătrânilor. Dacă ei cădeau de acord asupra unei sume (adesea în natură, dar în monedă în zonele de contact cu Imperiul Roman), se considera că problema era rezolvată. Dacă nu, cealaltă formă comună de reparație în această epocă era revanșa prin sânge, numită faida, aidoma cu Legea talionului (întrucâtva conservată în vendetta, practicată încă în Corsica și, mai ales, în Sicilia).

Legea salică, regula de drept privat al francilor salieni, era inițial bazată în mare parte pe sistemul Wergeld, dar de-a lungul modificărilor succesive, regele a impus din ce în ce mai mult pedeapsa potrivită, derivând spre un sistem de amenzi. Odată cu creștinarea (începând din secolul al IX-lea), plata weregild-ului a fost treptat înlocuită cu pedeapsa capitală, iar până în secolul al XII-lea practica dispăruse aproape complet în Sfântul Imperiu Roman.

Solidus (sou de aur) cu numele lui Libius Severus (461-466).

Solidus (sou de aur) franc, bătut sub Clovis

Cu titlu indicativ, iată care era «tariful», în sols de aur, pentru ucidere, la vizigoți:

• bărbat de la 15 la 20 de ani: 150 sols;
• bărbat de la 20 la 50 de ani: 300 de sols;
• bărbat de la 50 la 65 de ani: 200 sols;
• bărbat de peste 65 de ani: 100 sols;
• băiat de 1 an: 60 de sols;
• băiat de la 4 la 6 ani: 80 de sols;
• băiat de 10 ani: 100 de sols;
• băiat de 14 ani: 140 de sols.

Suma era diminuată la jumătate, dacă era vorba de o fată.

La francii salieni, «tariful» era de 200 de sols de aur, indiferent dacă era vorba de un bărbat sau de o femeie liberă, dar rănile erau meticulos tarifate: de exemplu, 100 de sols pentru smulgerea unei mâini, unui picior, unui ochi sau nas; dar doar 63 de sols, dacă mâna rămânea atârnată. Smulgerea degetului arătător (care servea la tragerea cu arcul): 30 de sols de aur, două degete împreună: 35 de sols, 3 degete: 50 de sols, etc. Vinovatul trebuia, între altele, să plătească o amendă și regelui pentru că a tulburat pacea publică. În caz de wergeld al unui antrustion al regelui, amenda era de 600 de sols de aur.

În literatură

Evul Mediu

În Saga lui Egil, apare un conflict privind plata weregild-ului pentru un sclav.

În Saga Volsungilor, Æsirii (Odin, Loki și Hœnir) li se cere să plătească weregild pentru uciderea lui Otr, fiul lui Hreidmar. Otr este un „mare pescar” și seamănă cu o vidră. El „mănâncă un somon și moțăie” pe malurile râului Cascadele lui Andvari când Loki îl ucide aruncând o piatră în el. Mai târziu în acea seară, Æsirii vizitează casa lui Hreidmar, unde sunt arestați și amendați. Amenda lor constă în „umplerea pielii lui Otr cu aur și acoperirea exteriorului cu aur roșu”. Loki este trimis să ia aurul și reușește să-l păcălească pe piticul Andvari să-i dea aurul, precum și un inel blestemat: „Piticul a intrat în stâncă și a spus că inelul de aur va fi moartea oricui îl deține și același lucru s-a aplicat la tot aurul.”

În poemul epic englezesc vechi Beowulf, versurile 156–158, Grendel refuză să-și rezolve crimele cu plăți sau recompense, iar la versurile 456–472, Hroðgar își amintește cum Ecgøow (tatăl lui Beowulf) a venit odată la el pentru ajutor, deoarece îl ucisese pe Heaðolaf, un om dintr-un alt trib numit Wulfingi, și fie nu putea plăti wergildul, fie aceștia refuzau să-l accepte. Hroðgar se căsătorise cu Wealhøow, care probabil aparținea tribului Wulfingi, și a reușit să-și folosească legăturile de rudenie pentru a-i convinge pe Wulfingi să accepte wergildul și să pună capăt duelului. Hroðgar vede oferta lui Beowulf ca pe o recunoștință a fiului său pentru ceea ce făcuse Hroðgar pentru tatăl lui Beowulf.

Epoca modernă

În romanul Stăpânul Inelelor de J. R. R. Tolkien, jurnalul lui Isildur dezvăluie că acesta a justificat luarea Inelului Unic ca wergild pentru moartea tatălui său (Elendil) și a fratelui său (Anárion) în luptă. Acest fapt este menționat de Elrond în timpul consiliului din capitolul II: „Vai! da”, a spus Elrond (…) Dar Isildur nu a vrut să asculte sfatul nostru. „Acesta îl voi avea ca wergild pentru tatăl meu și fratele meu”, a spus el. În Întoarcerea Regelui menționează, de asemenea, un wergild bogat din aur trimis de Túrin al II-lea, administratorul Gondorului, regelui Folcwine din Rohan, după moartea fiilor săi gemeni, Folcred și Fastred, în bătălia din Ithilien.

În romanul Skin Game al lui Jim Butcher, Dosarele Dresden, Harry Dresden îi oferă lui John Marcone o cutie cu diamante ca wergild pentru un angajat ucis de Deirdre. Dresden spune: „Asta e pentru familia angajatului tău decedat. Ai grijă de ei cu asta. Și lasă-i pe oamenii mei în afara ei. Se termină aici.”

În romanul lui Rick Riordan, Ciocanul lui Thor, Hearthstone, un elf, trebuie să plătească un wergild pentru moartea fratelui său Andiron, când erau copii. Hearthstone, fratele mai mare era distras și se juca cu pietre când un Brunnmigi a ieșit dintr-o fântână și l-a ucis pe Andiron. Deoarece Hearthstone era surd, nu a observat până nu a fost prea târziu. Hearthstone a fost forțat de tatăl lor să jupoaieie singur fiara mare, care a fost transformată într-un covor și așezată pe podeaua camerei sale. Pentru a-și plăti wergildul, trebuia să acopere fiecare fir de păr cu aur câștigat de la tatăl său, în general prin treburi casnice. Fiecare masă și orice timp liber, printre altele, costau aur câștigat de Hearthstone. Această sarcină nu a fost îndeplinită decât ani mai târziu, iar tatăl său, Alderman, a fost reticent în a considera datoria plătită, dar în cele din urmă a recunoscut că Hearthstone a fost eliberat de datorie.

Vezi și

• Drept roman
• Drept canonic
• Legea talionului
• Legea salică
• Solidus
• Sol
• Antrustion