Tranzistor bipolar

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
BJT symbol PNP.svg

Tranzistorul bipolar (în engleză: bipolar junction transistor, BJT) este un dispozitiv semiconductor cu două joncțiuni în succesiune npn sau pnp. Cele trei zone se numesc emitor (E), bază (B), colector (C). Se folosește în circuitele electronice atât digitale cât și analogice, de obicei pentru amplifica sau transmite un semnal electric. Simbolul unui tranzistor bipolar PNP este dat în figura alăturată.

Din punct de vedere functional un tranzistor este in electronica ceea ce un robinet este in instalatii. Permite inchiderea sau deschiderea unui circuit electric, acest regim numindu-se "in comutatie", sau partial, atunci cand se foloseste regimul liniar de functionare


Tranzistorul se numește bipolar deoarece conducția este realizată de două tipuri de purtători de sarcină electrică, de semn diferit: electronii, respectiv golurile.


Construcție și funcționare[modificare | modificare sursă]

În principiu un tranzistor bipolar este o pastilă de siliciu dopată astfel încât să se creeze trei straturi dopate diferit, și deci două joncțiuni pn; astfel, tranzistoarele pot fi „pnp” (zona din mijloc dopată cu elemente „donoare” de electroni - cu valența 5, celelalte două dopate cu elemente „acceptoare”, cu valența 3) sau „npn” (dopat invers). Totuși, din cauza grosimii foarte mici a zonei centrale (bază), cele două joncțiuni nu funcționează independent și între terminalele extreme (colector și emitor) poate apărea un curent, aceasta fiind și proprietatea cea mai importantă a tranzistorului, și aceea care permite folosirea lui pe post de amplificator de tensiune sau curent.

Particularități constructive:

  • Emitorul E este mult mai impurificat decât B sau C
  • Baza B este mult mai subțire decât E și C.

Note[modificare | modificare sursă]

Referiri[modificare | modificare sursă]

  • S. D. Anghel, Bazele electronicii analogice și digitale, Presa Universitară Clujeană, 2007