Sari la conținut

Strigă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Strigă

Tyto alba

Țipătul strigăi
Stare de conservare

risc minim de dispariție[1]
Clasificare științifică
SupradomeniuBiota
DomeniuEukaryota
SupraregnHolozoa
RegnAnimalia
SubregnEumetazoa
PhylumChordata
SubîncrengăturăVertebrata
InfraîncrengăturăGnathostomata
SupraclasăSarcopterygii
ClasăReptilia
SubclasăTetrapodomorpha
InfraclasăElpistostegalia
SupraordinDinosauria
OrdinSaurischia
InfraordinTetanurae
FamilieTytonidae
SubfamilieTytoninae
GenTyto
Nume binomial
Tyto alba[2][3][4][5]
Scop., 1769
Areal de răspândire
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Striga (Tyto alba), numită popular și buhă-cu-cârpă sau huhurez-de-casă,[6] este o specie de bufniță originară din Europa, sud-vestul Asiei și Africa. Anterior considerată o subspecie, alături de strigi originare din alte părți ale lumii, această clasificare s-a dovedit a fi parafiletică în raport cu alți membri ai genului. În România, se întâlnește cu precădere în Banat și Crișana, în zonele agricole deschise din aceste regiuni ale țării.

Penajul de pe cap și spate are o tentă pestriță de gri sau maro; cel de pe partea inferioară variază de la alb la maro, și este uneori presărat cu pete întunecate. Discul facial caracteristic este mare și în formă de inimă, cu penaj alb la majoritatea subspeciilor. Striga nu huhuie, ci emite un țipăt strident și prelungit.

Striga este nocturnă în cea mai mare parte a arealului său, dar în Marea Britanie vânează și ziua. Este specializată în vânarea animalelor de pe sol, iar aproape toată hrana sa constă în mamifere mici, pe care le localizează după sunet, auzul său fiind foarte fin. Strigile se împerechează de obicei pe viață, cu excepția cazului în care unul dintre parteneri este ucis, moment în care se poate forma o nouă pereche. Reproducerea are loc în diferite perioade ale anului, în funcție de locație, cu o pontă de în medie patru ouă, depusă într-un cuib dintr-un copac scobit, o clădire veche sau o stâncă. Femela se ocupă de clocit, iar masculul de vânat. Când există o cantitate mare de pradă, populațiile de strigi se pot extinde rapid, la nivel global aceasta fiind clasificată ca specie cu risc redus pe Lista Roșie a IUCN. Unele subspecii cu areale restrânse sunt mai amenințate.

Taxonomie

[modificare | modificare sursă]

Striga a fost descrisă oficial în 1769 de naturalistul austriac Giovanni Antonio Scopoli, sub denumirea binomială Strix alba. Localitatea tip este zona Friuli din nord-estul Italiei.[7][8] Epitetul specific provine din latinescul albus, care înseamnă „alb”; specia fiind mult mai albă decât alte bufnițe cunoscute de Scopoli.[9] Această bufniță este acum clasificată în genul Tyto, introdus în 1828 de naturalistul suedez Gustaf Johan Billberg.[10][11]

Aria de răspândire a strigii include toată Europa (cu excepția Fennoscandiei și Maltei), cea mai mare parte a Africii, cu excepția Saharei, și sud-vestul Asiei, în peninsula Arabică.

În prezent sunt acceptate zece subspecii geografice:[11]

  • T. a. alba (Scopoli, 1769)
  • T. a. guttata (C. L. Brehm, 1831)
  • T. a. ernesti (Kleinschmidt, 1901)
  • T. a. erlangeri (W. L. Sclater, 1921)
  • T. a. schmitzi (E. Hartert, 1900)
  • T. a. gracilirostris (E. Hartert, 1905)
  • T. a. detorta (E. Hartert, 1913)
  • T. a. poensis (Fraser, 1842) sau T. a. affinis (Blyth, 1862)[11]
  • T. a. thomensis (Hartlaub, 1852)
  • T. a. hypermetra (Grote, 1928)

Descriere

[modificare | modificare sursă]
Craniul unei strigi
Capul unei strigi, prezentând discul facial

Striga este o bufniță de talie medie, de culoare deschisă, cu aripi lungi și coadă scurtă, pătrățoasă. Există unele variații de dimensiune între subspecii, un exemplar tipic măsurând aproximativ 33-35 cm în lungime totală, cu o anvergură a aripilor de 80-95 cm. Greutatea adulților este, de asemenea, variabilă, exemplarul nominal T. a. alba din Italia cântărind 240-310 g, T. a. guttata din Germania cântărind 290-480 g, în timp ce T. a. poensis din Africa de Sud cântărește 295-380 g; sexele sunt în general similare ca greutate, femelele fiind în medie puțin mai grele decât masculii (de obicei cu aproximativ 10% mai grele), dar cu o suprapunere considerabilă.[12]

În general, bufnițele care trăiesc pe insule izolate sunt mai mici și mai ușoare, probabil deoarece depind mai mult de insecte ca pradă, și trebuie să fie mai manevrabile.[13] Păsările găsite moarte sau înfometate cântăreau 190–240 g.[12] Forma cozii este un mijloc de a distinge striga de bufnițele tipice atunci când sunt văzute în zbor. Alte trăsături distinctive sunt modelul de planare unduită și picioarele penate care atârnă. Fața palidă, în formă de inimă, și ochii negri conferă păsării în zbor un aspect distinctiv, ca o mască plată cu ochi oblici supradimensionați, creasta de pene de deasupra ciocului asemănându-se oarecum cu un nas.[14]

Atât strigi leucistice, cât și cele melanistice au fost observate în sălbăticie și în captivitate,[15] estimându-se că indivizii melanistici apar cu o probabilitate de 1 la 100.000 de păsări.[16]

Contrar credinței populare, striga nu huhuie (astfel de sunete sunt scoase de bufnițele tipice, cum ar fi huhurezul mic sau alți membri ai genului Strix). În schimb, ea scoate un țipăt caracteristic, ascuțit, înfiorător și prelungit. Masculii, în timpul curtării, scot un ciripit ascuțit. Atât puii, cât și adulții pot sâsâi ca un șarpe pentru a speria intrușii.[14][17]

Ecologie și comportament

[modificare | modificare sursă]
Strigă zburând în timpul zilei

Ca majoritatea bufnițelor, striga este crepusculară spre nocturnă, bazându-se pe auzul său fin atunci când vânează în întuneric complet. De multe ori devine activă cu puțin înainte de apusul soarelui, și poate fi văzută în timpul zilei când se mută dintr-un loc de odihnă în altul. În Marea Britanie, vânează uneori și ziua. Această practică depinde de posibilitatea ca bufnița să fie atacată de alte păsări când iese la lumina zilei. Principalii inamici diurni sunt uliii, coțofenele, ciorile și pescărușii cu cap negru. În sudul Europei și în zonele tropicale, strigile par să fie aproape exclusiv nocturne, iar cele câteva păsări care vânează în timpul zilei sunt atacate cu violență.[18]

Strigile nu sunt deosebit de teritoriale, dar posedă un areal de acțiune în interiorul căruia își caută hrana. Striga este o pasăre de câmp deschis (terenuri agricole sau pășuni cu păduri intercalate), preferând altitudini sub 2.000 de metri, dar ocazional și de până la 3.000 de metri, în zonele tropicale. Optează să vâneze de-a lungul marginii pădurilor sau în fâșiile de iarbă aspră adiacente pășunilor. Are un zbor oscilant, fără efort, în timp ce scrutează solul, atentă la sunetele emise de potențialele prăzi.[19]

Dietă

[modificare | modificare sursă]

Dieta strigăi a fost studiată îndelung; alimentele consumate pot fi deduse prin identificarea fragmentelor de pradă din ghemotoacele de materie nedigerabilă pe care pasărea le regurgitează. Au fost efectuate studii privind dieta în majoritatea zonelor în care trăiește această pasăre, iar în zonele temperate umede, peste 90% din pradă tinde să fie reprezentată de mamifere mici, în timp ce în zonele calde, uscate și neproductive, proporția este mai mică, și se consumă o mare varietate de alte creaturi, în funcție de abundența locală. Majoritatea prăzii este terestră, dar sunt vânate și chiroptere și păsări, precum și șopârle, amfibieni și insecte. Chiar și atunci când alte prăzi sunt rare, râmele nu par să fie consumate.[20]

În cea mai mare parte a Europei, șoarecii de câmp predomină în dieta lor, iar chițcani sunt a doua alegere alimentară cea mai comună. Șoarecii și șobolanii constituie principalele surse de hrană în regiunea mediteraneană. Strigile sunt, de obicei, hrănitoare mai specializate în zonele productive, și generaliste în zonele mai uscate.[20]

Reproducere

[modificare | modificare sursă]
Ou de strigă la Muzeul Wiesbaden, Germania

Strigile care trăiesc în regiunile tropicale se pot reproduce în orice perioadă a anului, dar se observă totuși o anumită sezonalitate în ceea ce privește cuibăritul. În zonele cu sezoane umede și uscate distincte, depunerea ouălor are loc în timpul celui uscat, când vegetația se ofilește și păsările au la dispoziție mai multe rozătoare ca pradă. În regiunile aride, reproducerea poate fi neregulată, și poate avea loc în perioadele umede, declanșată de creșterea temporară a populațiilor de mamifere mici. În climatele temperate, sezonul de cuibărit devine mai distinct, și există unele perioade ale anului în care nu are loc depunerea ouălor.

În Europa, cuibăritul are loc, în cea mai mare parte, între martie și iunie, când temperaturile sunt în creștere. Datele efective ale depunerii ouălor variază în funcție de an și de locație, fiind corelate cu suprafața habitatului bogat în pradă din jurul cuibului și, adesea, cu faza ciclului de abundență a rozătoarelor.[21] O creștere a populațiilor de rozătoare va stimula, de obicei, bufnițele locale să înceapă cuibăritul; astfel, chiar și în zonele mai reci ale arealului său, într-un an bun se cresc adesea două ture de pui.[22]

Starea de conservare

[modificare | modificare sursă]
Gravură cu strigă din 1625, Rijksmuseum
Strigă cu pradă într-un cuib special construit

Striga este relativ comună în cea mai mare parte a arealului său, și nu este considerată o specie amenințată la nivel global. Cu toate acestea, unele populații au fost afectate de declinuri severe la nivel local, cauzate de otrăvirea cu pesticide organoclorurate (de exemplu, DDT), la mijlocul secolului al XX-lea, și de rodenticide, la sfârșitul secolului al XX-lea și după aceea. Intensificarea practicilor agricole înseamnă adesea pierderea pășunilor sălbatice care oferă cel mai bun habitat pentru hrănire.[23]

Deși bufnițele sunt reproducătoare prolifice, și capabile să se recupereze după scăderi pe termen scurt ale populației, ele nu mai sunt la fel de comune în unele zone cum erau înainte. Un studiu realizat în perioada 1995-1997 a estimat populația britanică între 3.000 și 5.000 de perechi reproducătoare, dintr-un total mediu de aproximativ 150.000 de perechi în întreaga Europă. În Comunitatea Europeană, acestea sunt considerate o specie de interes european.[24][22]

În unele zone, factorul care limitează numărul de strigi poate fi insuficiența locurilor adecvate pentru cuibărit. Instalarea de cuiburi artificiale sub streșinile caselor și în alte spații poate contribui în mod semnificativ la creșterea populației locale.

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ „The IUCN Red List of Threatened Species 2021.3”. . Wikidata Q110235407. Accesat în .
  2. ↑ „Integrated Taxonomic Information System” (în engleză). . Wikidata Q82575. Accesat în .
  3. ↑ „IOC World Bird List Version 6.3” (în engleză). International Ornithologists' Union[*]. . doi:10.14344/IOC.ML.6.3. Wikidata Q27042747.
  4. ↑ „World Bird List: IOC World Bird List” (în engleză) (ed. 6.4). International Ornithologists' Union[*]. . doi:10.14344/IOC.ML.6.4. Wikidata Q27907675.
  5. ↑ „IOC World Bird List Version 7.1” (în engleză). International Ornithologists' Union[*]. . doi:10.14344/IOC.ML.7.1. Wikidata Q28971563.
  6. ↑ „Striga – definiție”. Dexonline. Accesat în .
  7. ↑ Scopoli, Giovanni Antonio (). Annus Historico-Naturalis (în Latin). Part 1. Lipsiae [Leipzig]: Sumtib. C.G. Hilscheri. pp. 21–22.
  8. ↑ Peters, James Lee, ed. (). Check-List of Birds of the World. 4. Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press. p. 77.
  9. ↑ Jobling, James A. (). The Helm Dictionary of Scientific Bird Names. London: Christopher Helm. p. 37. ISBN 978-1-4081-2501-4.
  10. ↑ Billberg, Gustaf Johan Billberg (). Synopsis faunae Scandinaviae. Tome 1, Part 2 Aves. Table.
  11. 1 2 3 Gill, Frank; Donsker, David; Rasmussen, Pamela, ed. (ianuarie 2021). „Owls”. IOC World Bird List Version 11.1. International Ornithologists' Union. Accesat în .
  12. 1 2 Cramp, Stanley (). Handbook of the Birds of Europe, the Middle East and North Africa: Volume 4 Terns to Woodpeckers. Oxford London New York: Oxford university press. pp. 432–449. ISBN 0-19-857507-6.
  13. ↑ Taylor (2004) pp. 19–22
  14. 1 2 Bruce (1999) pp 34–75, Svensson et al. (1999) pp. 212–213
  15. ↑ Elliott, Rosanna (). „Meet Norfolk's extremely rare black barn owl who's 1 in 100,000”. Eastern Daily Press (în engleză). Accesat în .
  16. ↑ „'One-in-100,000' black barn owl meets Team C&AB”. Cage & Aviary Birds. . Arhivat din original la . Accesat în .
  17. ↑ Witherby (1943) pp. 343–347
  18. ↑ Martin, Jeff (). „The daylight activity of barn owls”. British Birds online letters. British Birds. Arhivat din original la . Accesat în .
  19. ↑ Taylor (2004) pp. 47–61
  20. 1 2 Taylor (2004) pp. 29–46
  21. ↑ Taylor (2004) pp. 121–135
  22. 1 2 „Barn Owl Tyto alba (Scopoli, 1769)”. British Trust for Ornithology. . Accesat în .
  23. ↑ Taylor (2004) pp. 242–261
  24. ↑ Bruce 1999, p. 34–75.

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Wikispecies
Wikispecies
Wikispecies conține informații legate de Strigă
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Strigă&oldid=17286183