Slavofilie
Slavofilia (rusă Славянофильство) este o mișcare intelectuală și politico-culturală rusă din secolul al XIX-lea, cu rădăcini puternice în literatură, care s-a opus influențelor occidentale în Rusia și s-a inspirat în principal din valorile pre-Petrice, rusești vechi, redescoperirea Cântecului lui Igor, mituri despre „sufletul rusesc”, glorificarea mirului, creștinismul natural al țăranilor și ideea unității tuturor slavilor („panslavism”), toate sub conducerea autocratică a țarului. Obiceiurile țărănești (încălțăminte din scoarță de tei, paltoane din lână tricotate manual, supă de varză și cvas ), casele țărănești din lemn și bisericile cu turle în formă de ceapă sunt adesea văzute ca simbolice ale slavofiliei.[1]
Alexei Homiakov este considerat fondatorul slavofiliei. Printre reprezentanții importanți s-au numărat Ivan și Konstantin Aksakov, Ivan Kireevski, Nikolai Gogol, Constantin Leontiev, Fiodor Tiuțev, Vladimir Dal și, mai târziu, Fiodor Dostoievski. Adversarii au fost „zapadniki” mai occidentali, inclusiv Piotr Ciadayev, Alexandru Herzen și Vissarion Belinski. Majoritatea slavofililor erau liberali și au susținut cu ardoare emanciparea iobagilor, care a avut loc în cele din urmă prin reforma emancipării din 1861. Cenzura presei, iobăgia și pedeapsa capitală erau considerate influențe dăunătoare ale Europei Occidentale. Idealul lor politic era o monarhie parlamentară, reprezentată de zemskii sobori medievali.[2]
Note
[modificare | modificare sursă]- ↑ „Slavophile | Russian Nationalism, Orthodoxy & Romanticism”, Encyclopedia Britannica (în engleză), accesat în
- ↑ „Sovereign Democracy: A New Russian Idea or a PR Project?”. eng.globalaffairs.ru. Arhivat din original la . Accesat în .