Vizualizare sursă pentru „Războaiele Napoleoniene”

{{Infocaseta Conflict militar
|conflict=Războaiele napoleoniene
|partof= 
|image=[[Fișier:Austerlitz-baron-Pascal.jpg|320px]]<br />[[Fișier:Sadler, Battle of Waterloo.jpg|320px]]
|caption='''Sus''': [[Bătălia de la Austerlitz]]<br />'''Jos''': [[Bătălia de la Waterloo]]
|date=cca. [[1803]]–[[1815]]
|place=[[Europa]], [[Oceanul Atlantic]], [[Río de la Plata]], [[Oceanul Indian]], [[America de Nord]]
|result=Victoria coaliției, [[Congresul de la Viena]]
|combatant1='''Forțele coaliției''':<br />
{{flagicon|UK}} [[Regatul Marii Britanii|Marea Britanie]] (până în 1801)/[[Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei|Regatul Unit]] (din 1801) <br />
[[Fișier:Flag of the Kingdom of Prussia (1803-1892).svg|border|24px]] [[Regatul Prusiei]]<sup>[a]</sup> <br />
[[Fișier:Flag of the Habsburg Monarchy.svg|border|24px]] [[Imperiul Austriac]]<sup>[a]</sup> <br />
{{flagicon|Sweden}} [[Suedia]]<sup>[b]</sup> <br />
{{flagicon|Russia}} [[Imperiul Rus]]<sup>[c]</sup> <br />
{{flagicon|Portugal|1707}} [[Regatul Portugaliei]] <br />
{{flagicon|Spain|1785}} [[Spania]]<sup>[d]</sup> <br />
[[Fișier:Flag of the Kingdom of the Two Sicilies (1738).svg|border|24px]] [[Regatul celor Două Sicilii]]<sup>[e]</sup> <br />
[[Fișier:Flag of the Kingdom of Sardinia.svg|border|24px]] [[Regatul Sardiniei]] <br />
[[Electoratul de Hanovra]] <br />
{{flagicon|Netherlands}} [[Regatul Unit al Țărilor de Jos]] <br />
[[Fișier:Pavillon royal de France.svg|24px]] [[Casa de Bourbon|Regaliștii francezi]] (1815)
|combatant2='''Imperiul Francez și aliații'''<br />
{{flagicon|France}} [[Primul Imperiu Francez]] <br />
{{flagicon|Denmark}} [[Danemarca-Norvegia]]<sup>[f]</sup> <br />
[[Fișier:Flag of the Duchy of Warsaw.svg|24px]] [[Ducatul Varșoviei]]<sup>[g]</sup> <br />
{{flagicon|Netherlands}} [[Regatul Olandei]]<sup>[h]</sup> <br />
[[Fișier:Flag of the Napoleonic Kingdom of Italy.png|border|24px]] [[Regatul Italiei (napoleonian)|Italia]] <br />
[[Fișier:Flag of the Kingdom of Etruria.svg|border|24px]] [[Regatul Etruriei]]<sup>[i]</sup> <br />
[[Fișier:Flag of the Kingdom of Naples (1811).gif|border|24px]] [[Regatul Neapolelui]]<sup>[j]</sup> <br /> 
[[Confederația Rinului]]<sup>[k]</sup>:
* [[Fișier:Flag of Bavaria (lozengy).svg|border|24px]] [[Regatul Bavariei]]
* [[Fișier:Flagge Königreich Sachsen (1815-1918).svg|border|24px]] [[Regatul Saxoniei]]
* [[Fișier:Flag of the Kingdom of Westphalia.svg|border|24px]] [[Regatul Westfaliei]]
* [[Fișier:Flagge Königreich Württemberg.svg|border|24px]] [[Regatul Württembergului]]
[[Fișier:StarSpangledBannerFlag.svg|24px|border]] [[Statele Unite]]<sup>[l]</sup>
|commander1={{flagicon|UK}} [[George al III-lea al Regatului Unit|George III]]<br />
{{flagicon|UK}} [[George al IV-lea al Regatului Unit|George Prinț de Wales, Prinț Regent al UK]]<br />{{flagicon|UK}} [[Henry Addington]]<br />{{flagicon|UK}} [[William Pitt cel Tânăr|William Pitt]]<br />
{{flagicon|UK}} [[William Grenville]]<br />{{flagicon|UK}} [[William Cavendish]]<br />{{flagicon|UK}} [[Spencer Perceval]]<br />{{flagicon|UK}} [[Robert Jenkinson]]<br />{{flagicon|UK}} [[Arthur Wellesley, Duce de Wellington|Ducele de Wellington]]<br />
{{flagicon|UK}} [[Horatio Nelson]]{{KIA}}<br />
{{flagicon|UK}} [[John Moore]]{{KIA}}<br />
[[Fișier:Flag of the Habsburg Monarchy.svg|border|24px]] [[Francisc al II-lea, Împărat Roman|Francisc I]]<br />
[[Fișier:Flag of the Habsburg Monarchy.svg|border|24px]] [[Arhiducele Carol, Duce de Teschen|Arhiducele Carol]]<br />
[[Fișier:Flag of the Habsburg Monarchy.svg|border|24px]] [[Karl Philipp, Prinț de Schwarzenberg|Prințul von Schwarzenberg]]<br />
[[Fișier:Flag of the Habsburg Monarchy.svg|border|24px]] [[Arhiducele Ioan al Austriei|Arhiducele Ioan]]<br />
{{flagicon|Russia}} [[Alexandru I al Rusiei|Alexandru I]]<br />
{{flagicon|Russia}} [[Mihail Kutuzov]]<br />
{{flagicon|Russia}} [[Michael Andreas Barclay de Tolly]]<br />
{{flagicon|Russia}} [[Levin August, Conte von Bennigsen|Contele Bennigsen]]<br />
{{flagicon|Russia}} [[Piotr Bagration]]{{KIA}}<br />
[[Fișier:Flag of the Kingdom of Prussia (1803-1892).svg|border|24px]] [[Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei|Frederic Wilhelm III]]<br />
[[Fișier:Flag of the Kingdom of Prussia (1803-1892).svg|border|24px]] [[Gebhard Leberecht von Blücher|Gebhard von Blücher]]<br />
[[Fișier:Flag of the Kingdom of Prussia (1803-1892).svg|border|24px]] [[Carol Wilhelm Ferdinand, Duce de Brunswick|Ducele de Brunswick]]{{KIA}}<br />
[[Fișier:Flag of the Kingdom of Prussia (1803-1892).svg|border|24px]] [[Frederic Ludovic, Prinț de Hohenlohe-Ingelfingen|Prințul de Hohenlohe]]<br />
{{flagicon|Spain|1785}} [[Carol al IV-lea al Spaniei|Carol IV]]<br />
{{flagicon|Spain|1785}} [[Ferdinand al VII-lea al Spaniei|Ferdinand VII]]<br />
{{flagicon|Spain|1785}} [[Miguel de Álava]]<br />
{{flagicon image|Flag Portugal (1750).svg}} [[Maria I a Portugaliei|Maria I]]<br />
{{flagicon image|Flag Portugal (1750).svg}} [[Ioan al VI-lea al Portugaliei|Ioan Prinț al Braziliei, Prinț Regent al Portugaliei]]<br />
{{flagicon image|Flag Portugal (1750).svg}} {{flagicon|UK}} [[William Beresford, Viconte Beresford|William Beresford]]<br />
{{flagicon image|Flag Portugal (1750).svg}} [[Miguel Pereira Forjaz]]<br />
{{flagicon|Netherlands}} [[Wilhelm al II al Țărilor de Jos|Wilhelm, Prinț de Orania]]<br />
[[Fișier:Flag of the Kingdom of Sardinia.svg|22px]] [[Victor Emmanuel I al Sardiniei|Victor Emmanuel I]]<br />
[[Fișier:State flag simple of the Grand Duchy of Tuscany.svg|22px]] [[Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana|Ferdinand III]]<br />
[[Fișier:Flag of the Papal States (1808-1870).svg|22px]] [[Papa Pius al VII-lea|Pius VII]] <br />
{{flagicon|Two Sicilies}}[[Ferdinand I al celor Două Sicilii|Ferdinand IV]]<br />
[[Fișier:Royal Standard of the King of France.svg|22px]] [[Ludovic al XVIII-lea al Franței|Ludovic XVIII]]<br />
{{flagicon|Sweden}} [[Gustav al IV-lea Adolf al Suediei|Gustav IV Adolf]]<br />
{{flagicon|Sweden}} [[Carol al XIII-lea al Suediei|Carol XIII]]<br />
{{flagicon|Sweden}} [[Carol al XIV-lea Ioan al Suediei|Carol Ioan, Prinț Regent al Suediei]]<sup>[m]</sup><br />
[[Fișier:Flagge Herzogtum Braunschweig.svg|22px]] [[Frederic Wilhelm, Duce de Brunswick-Wolfenbuttel]]† <br />
{{flagicon image|Flag of Bavaria (striped).svg}} [[Maximilian I Joseph al Bavariei|Maximilian I Joseph]]<br />
{{flagicon image|Flag of Bavaria (striped).svg}} [[Karl Philipp von Wrede]]<br />
{{flagicon|Hanover|1692}} [[Charles Alten]]<br />
{{flagicon image|Flagge Königreich Württemberg.svg}} [[Frederic I de Württemberg|Frederic I]]<br />
{{flagicon image|Flag of the House of Nassau Weilburg.svg}} [[Frederic Wilhelm, Prinț de Nassau-Weilburg]]<br />
{{flagicon image|Flag of Tirol.svg}} [[Andreas Hofer]]<br />
{{flagicon|Switzerland}} [[Alois von Reding]] <br />
[[Fișier:Krstaš-barjak.svg|border|22px]] [[Petar I Petrović-Njegoš]]<br />
[[Fișier:Flag of Agha Mohammad Khan.svg|22px]] [[Abbas Mirza]]<br />
{{flagicon|Ottoman Empire|1453}} [[Selim al III-lea al Imperiului Otoman|Selim III]]<br />
{{flagicon|Ottoman Empire|1453}} [[Mahmud al II-lea al Imperiului Otoman|Mahmud II]]<br />
{{flagicon|Ottoman Empire|1453}} [[Muhammad Ali al Egiptului|Muhammad Ali Pasha]]<br />
|commander2= {{flagicon|France}} [[Napoleon I]]<br />
{{flagicon|France}} [[Louis Alexandre Berthier]]<br />
{{flagicon|France}} [[Joachim Murat]]<br />
{{flagicon|France}} [[Louis-Nicolas Davout]]<br />
{{flagicon|France}} [[Jean Lannes]]{{KIA}}<br />
{{flagicon|France}} [[André Masséna]]<br />
{{flagicon|France}} [[Michel Ney]]<br />
{{flagicon|France}} [[Jean-de-Dieu Soult]]<br />
{{flagicon|France}} [[Armand Augustin Louis de Caulaincourt]]<br />
{{flagicon|France}} [[Carol al XIV-lea Ioan al Suediei|Jean Baptiste Jules Bernadotte]]<br /> 
{{flagicon|France}} [[Pierre-Charles Villeneuve]]<br />
{{flagicon|France}} [[Jean-Baptiste Bessières]]{{KIA}}<br />
{{flagicon|France}} [[Bon Adrien Jeannot de Moncey]]<br />
{{flagicon|France}} [[Jean-Baptiste Jourdan]]<br />
{{flagicon|France}} [[Édouard Adolphe Casimir Joseph Mortier]]<br />
{{flagicon|France}} [[Jean-Andoche Junot]]<br />
{{flagicon|France}} [[Claude Victor]]<br />
{{flagicon|France}} [[Jacques MacDonald]]<br />
{{flagicon|France}} [[Nicolas Charles Oudinot]]<br />
{{flagicon|France}} [[Auguste Frédéric Louis Viesse de Marmont]]<br />
{{flagicon|France}} [[Louis Gabriel Suchet]]<br />
{{flagicon|France}} [[Laurent de Gouvion Saint-Cyr]]<br />
{{flagicon|France}} [[Emmanuel de Grouchy]]<br />
{{flagicon|Spain|1785}} [[Joseph Bonaparte|Joseph I]]<br />
{{flagicon|Netherlands}} [[Louis Bonaparte|Louis I]]<br />
[[Fișier:Flag of the Duchy of Warsaw.svg|24px]] [[Józef Poniatowski|Prințul Poniatowski]]{{KIA}}<br />
[[Fișier:Flag of the Napoleonic Kingdom of Italy.png|border|24px]] [[Eugène de Beauharnais|Prințul Eugène]]<br />
[[Fișier:Flag of the Principality of Lucca (1805-1809).svg|22px]] [[Felice Pasquale Baciocchi|Felice Baciocchi]]<br />
[[Fișier:Flag of the Kingdom of Etruria.svg|24px]] [[Louis, rege al Etruriei|Louis I]]<br />
[[Fișier:Flag of the Kingdom of Naples (1811).gif|border|24px]] [[Joachim Murat]]<br />
{{flagicon image|Flag_of_the_Kingdom_of_Westphalia.svg}} [[Jérôme Bonaparte|Jerome I]]<br />
{{flagicon image|Flag_of_Bavaria_(striped).svg}} [[Maximilian I Joseph al Bavariei|Maximilian I]]<br />
{{flagicon image|Flagge_Königreich_Sachsen_(1815-1918).svg}} [[Frederic Augustus I al Saxoniei|Frederic Augustus I]]<br />
{{flagicon image|Flagge_Königreich_Württemberg.svg}} [[Frederic I de Württemberg|Frederic I]] <br />
{{flagicon image|Flag_of_Bavaria_(striped).svg}} [[Karl Philipp von Wrede]]<br />
{{flagicon|Sweden}} [[Carol al XIII-lea al Suediei|Carol XIII]]<br />
{{flagicon|Sweden}} [[Carol al XIV-lea Ioan al Suediei|Carol Ioan, Prinț Regent al Suediei]]<br />
{{flagicon|Denmark}} [[Frederic al VI-lea al Danemarcei|Frederic VI]]<br />
{{flagicon|Denmark}} [[Charles August, Prinț Moștenitor al Suediei|Prințul Christian August de Augustenburg]]<br />
[[Fișier:Flag of Agha Mohammad Khan.svg|22px]] [[Fath Ali Shah Qajar]]<br />
[[Fișier:Flag of Agha Mohammad Khan.svg|22px]] [[Abbas Mirza]]<br />
[[Fișier:StarSpangledBannerFlag.svg|22px]] [[James Madison]]

|strength1=
|strength2=
|casualties1= 289 000 de ruși<br /> 300 000 de austrieci<br /> 300 000 de spanioli<br /> 300 000 de britanici<br /> 200 000 de prusaci<br /> '''Total:''' <1 500 000<sup>[n]</sup>
|casualties2=1 000 000 - 1 800 000 de francezi și aliați (majoritatea germani și polonezi)<sup>[n]</sup>
|notes=<ol style="list-style-type:lower-alpha">
<li>Atât Austria cât și Prusia au devenit pentru scurt timp aliați ai Franței și au contribuit cu trupe la [[Campania din Rusia (1812)|invazia franceză a Rusiei]] din [[1812]].</li>
<li>Formal, Suedia a declarat [[Războiul anglo-suedez (1810-1812)|război Regatului Unit]] după ce a fost învinsă de Rusia în Războiul finlandez ([[1808]]-[[1809]]).</li>
<li>Rusia a devenit un aliat al Franței ca urmare a [[Tratatul de la Tilsit|Tratatului de la Tilsit]] din [[1807]]. Alianța s-a destrămat în [[1810]], ceea ce a dus la invazia franceză a Rusiei din 1812. Între timp, aceasta a purtat războaie împotriva [[Războiul finlandez|Suediei]] (1808-1809) și [[Războiul ruso-turc (1806-1812)|Imperiului Otoman]] ([[1806]]-1812), declarând în mod formal război [[Războiul anglo-rus (1807-1812)|Marii Britanii]] (1807-1812).</li>
<li>Spania, aliat al Franței până la invazia franceză din 1808, a întors armele, luptând împotriva atacatorilor în [[Războiul peninsular]].</li>
<li>Sicilia a rămas în uniune personală cu Neapole, până când al doilea a devenit o republică clientelară franceză ca urmare a [[Bătălia de la Campo Tenese|Bătăliei de la Campo Tenese]] din 1806.</li>
<li>Danemarca a rămas neutră până la [[Bătălia de la Copenhaga (1807)]].</li>
<li>Napoleon a creat [[Ducatul Varșoviei]] în 1807. [[Legiunile poloneze (perioada napoleoniană)|Legiunile poloneze]] au servit în armata franceză și înainte de întemeierea ducatului.</li>
<li>Imperiul Francez a anexat [[Regatul Olandei]] în 1810. Trupe olandeze au luptat împotriva lui Napoleon în timpul [[Cele o sută de zile|Celor o sută de zile]] în [[1815]].</li>
<li>Imperiul Francez a anexat [[Regatul Etruriei]] în 1807.</li>
<li>[[Regatul Neapolelui]], aliat pentru scurt timp cu Austria în [[1814]], s-a aliat din nou cu Franța și a luptat împotriva Austriei în [[Războiul neapolitan]] din 1815.</li>
<li>Șaisprezece dintre statele germane aliate Franței (inclusiv Bavaria și Württemberg) au alcătuit [[Confederația Rinului]] în iulie 1806 ca urmare a [[Bătălia de la Austerlitz|Bătăliei de la Austerlitz]] (decembrie [[1805]]). După bătăliile de la [[Bătălia de la Jena|Jena]] și [[Bătălia de la Auerstaedt|Auerstaedt]] (octombrie 1806), alte state germane care luptaseră înainte alături de aliații antifrancezi, inclusiv Saxonia și Westfalia, s-au aliat de asemenea cu Franța și au fost incluse în Confederație. Saxonia a întors armele încă o dată în timpul [[Bătălia de la Leipzig|Bătăliei de la Leipzig]], făcând ca și majoritatea celorlalte state membre să-i urmeze exemplul și să declare război Franței.</li>
<li>Statele Unite [[Războiul din 1812|au fost în război cu Marea Britanie]] din 1812 până în 1815, luptele terminându-se conform [[Tratatul de la Ghent|Tratatului de la Ghent]].</li>
<li>A fost un comandant al Imperiului Francez, mareșalul Jean-Baptiste Bernadotte, [[1804]]-1810.</li>
<li>Vezi articolul despre [[Pierderi omenești în războaiele napoleoniene|pierderile omenești în războaiele napoleoniene]].</li>
}}

'''Războaiele Napoleoniene''' reprezintă o serie de războaie globale purtate în timpul domniei lui [[Napoleon Bonaparte]] în [[Franța]] ([[1799]] – [[1815]]), care s-au sfârșit odată cu înfrângerea lui Napoleon Bonaparte în [[Bătălia de la Waterloo]] de către [[Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei|britanici]]. Într-o oarecare măsură, aceste conflicte reprezintă o continuare a războaielor declanșate de [[Revoluția franceză]] din [[1789]], fiind continuate la rândul lor de cele ale regimului celui [[Al doilea Imperiu Francez|de-al doilea Imperiu Francez]] din [[1852]] - [[1870]]. Aceste războaie au revoluționat armatele [[Europa|europene]], precum și tehnicile și sistemele militare și au avut loc la o scară nemaiîntâlnită până în acel moment, în special datorită aplicării sistemului [[Levée en masse|mobilizării generale]]. Puterea francezilor a crescut rapid, ei reușind să cucerească cea mai mare parte a Europei. Înfrângerea lor a fost la fel de rapidă, începând cu [[Războiul Patriotic din 1812|1812]], Imperiul Napoleonian fiind în cele din urmă învins definitiv, ceea ce a dus la [[Restaurația franceză|restaurarea dinastiei Bourbon]] în [[1814]].

Nu există un consens printre istorici privind momentul în care s-au încheiat [[războaiele revoluționare franceze]] și au început războaiele napoleoniene. Un astfel de moment poate fi considerat data de [[18 Brumar]] ([[7 noiembrie]]) [[1799]], când Napoleon a preluat puterea. O altă dată posibilă poate fi considerată aceea a izbucnirii războiului cu [[Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei]], din [[1803]], care a urmat efemerei [[tratatul de la Amiens|păci de la Amiens]] din [[1802]]. Războaiele napoleoniene au luat sfârșit la [[20 noiembrie]] [[1815]], după înfrângerea lui Napoleon la [[bătălia de la Waterloo|Waterloo]] și după semnarea [[tratatul de la Paris (1815)|celui de-al doilea tratat de la Paris]]. Perioada aproape continuă de război din [[20 aprilie]] [[1792]] până la [[20 noiembrie]] [[1815]] este denumită uneori '''Marele război francez'''.<ref>Buffinton, Arthur H. ''Al doilea război de o sută de ani, 1689-1815''. New York: Henry Holt and Company, 1929.
</ref><ref>Crouzet, François. "Al doilea război de o sută de ani: Câteva reflecții". ''Istoria Franței'' 10 (1996), pag. 432-450.
</ref><ref>Scott, H. M. Reeditare: ''Al doilea „război de o sută de ani” 1689-1815''. ''Jurnalul istoric'' 35 (1992), pag. 443-469.
</ref>

== Prima coaliție 1792 - 1797 ==
:{{articol principal|Războiul Primei Coaliții|Războaiele revoluționare franceze}}

Primele încercări de zdrobire a [[Prima Republică Franceză|Primei Republici Franceze]] au fost făcute de [[Războiul Primei Coaliții|Prima Coaliție]] între 1792 și 1797. Această coaliție a fost formată din:

* [[Imperiul Austriac]]
* [[Regatul Sardiniei]]
* [[Regatul Neapolelui]]
* [[Prusia]]
* [[Spania]]
* [[Regatul Marii Britanii]]

Măsurile franceze, inclusiv [[Levée en masse|mobilizarea generală]] (''levée en masse''), reforma militară și [[război total|războiul total]], au contribuit la înfrângerea Primei coaliții. Campania italiană a lui Napoleon Bonaparte din [[1796]] și [[1797]] a scos din război [[Regatul Sardiniei]], ([[Armistițiul de la Cherasco]], [[26 aprilie]] 1796). Regatul Sardiniei, unul dintre membrii originari ai coaliției, a amenințat granița franco-italiană timp de patru ani, până când Bonaparte și-a asumat comanda armatei franceze din Italia. Lui Napoleon i-a trebuit numai o lună pentru a-i învinge pe piemontezi și a-i forța pe austrieci să se retragă.

Francezii au învins [[Statele papale|forțele papale]] la [[Bătălia de la Urbino|Urbino]] în [[1796]], forțându-l pe [[Papa Pius al VI-lea]] să semneze un armistițiu pe [[22 iunie]] 1796 și mai apoi un tratat provizoriu de pace. Contraofensivele succesive austriece din Italia au eșuat. Napoleon a luptat împreună cu generalul [[Barthélemy Catherine Joubert|Joubert]] în campania din 1796 precum și în [[bătălia de la Rivoli]], însă cel din urmă și-a pierdut viața în dezastruoasa [[Bătălia de la Novi|bătălie de la Novi]] din [[1799]]. Bonaparte a intrat învingător în [[Friuli]]. Războiul s-a terminat în momentul în care Napoleon i-a forțat pe austrieci să accepte [[tratatul de la Campo Formio]] ([[17 octombrie]] [[1797]]). Regatul Unit a rămas singura forță antifranceză care mai lupta în 1797.<ref name=Britannica>{{en icon}}[[Encyclopædia Britannica 1911]]</ref>

== A doua coaliție 1798 - 1801 ==

:{{articol principal|Războiul celei de-a Doua Coaliții}}

[[Războiul celei de-a Doua Coaliții|A Doua Coaliție]] ([[1798]]-[[1801]]) avea ca membri:

* [[Imperiul Rus]]
* [[Marea Britanie]]
* [[Imperiul Austriac]]
* [[Imperiul Otoman]]
* [[Portugalia]]
* [[Regatul Neapolelui]]
* [[Statele Papale]]

Guvernul francez, divizat și corupt în timpul [[Directoratul francez|Directoratului]], a suferit din cauza proastei finanțări. Republica aproape că s-a prăbușit, iar, când Bonaparte și-a asumat puterea în 1799, el a găsit numai 60.000 de franci în vistieria națională.

Implicarea Rusiei în război a marcat o schimbare importantă față de războiul primei coaliții. Forțele rușilor au luptat în Italia sub comanda unui comandat recunoscut ca sălbatic, dar, în egală măsură, plin de succes pe plan militar, [[Alexandr Suvorov]].

Republica Franceză nu s-a bucurat de serviciile lui [[Lazare Carnot]], ministru de război care condusese Franța spre victorii prin intermediul reformelor fundamentale din ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea. Mai mult, Bonaparte era implicat în campania din [[Egipt]], care avea ca obiectiv amenințarea posesiunilor britanice din India. Fără două dintre cele mai importante personalități militare ale țării, republica a suferit o serie de înfrângeri în fața inamicilor revitalizați, aduși în conflict de britanici și de banii lor.

După o campanie prost concepută, în timpul căreia francezii au pierdut aproximativ 40.000 de soldați ca urmare a atacurilor britanice și otomane, Bonaparte a reușit să se întoarcă din Egipt în Franța pe [[23 august]] [[1799]]. El a preluat controlul guvernului francez pe [[9 noiembrie]] 1799 (lovitura de stat din [[18 brumar]]), răsturnând Directoratul cu ajutorul ideologului [[Emmanuel Joseph Sieyès]].

[[Fișier:Jacques-Louis David 007.jpg|thumb|left|''Napoléon traversând Alpii'' ([[Jacques-Louis David]])]]
Ofensiva austriacă pe Rin și în Italia a reprezentat o amenințare la adresa Franței, dar trupele rusești s-au retras de pe front, după ce Bonaparte l-a convins pe țarul [[Pavel I al Rusiei|Pavel I]] să opteze pentru neutralitate (1801) ca urmare a [[A doua bătălie de la Zürich|celei de-a doua bătălii de la Zürich]]. Napoleon a reorganizat armata franceză și a creat o armată de rezervă, care era menită sprijinirii oricăruia dintre fronturile de pe Rin sau din Italia. Atacul francez i-a luat pe austrieci prin surprindere. În acel moment, armata franceză avea 300.000 de soldați angajați în luptă cu forțele coaliției. În Italia, presiunea austriacă în creștere a schimbat situația în favoarea lor, astfel încât Napoleon a trebuit să mobilizeze armata de rezervă. Rezistența esențială a lui [[André Masséna|Masséna]] la [[Genova]] a permis operațiunile primului consul Bonaparte și desfășurarea cu succes a [[bătălia de la Marengo|bătăliei de la Marengo]] pe [[14 iunie]] [[1800]], care s-ar fi încheiat cu victoria austriecilor, dacă nu ar fi intervenit în luptă la timp generalii [[Louis Charles Antoine Desaix de Veygoux|Desaix]] și [[François Étienne Kellermann|Kellermann]], reușind să răstoarne situația în favoarea francezilor. Desaix a fost ucis în luptă, iar Napoleon l-a onorat pentru bravura arătată prin ridicarea de monumente și prin gravarea numelui său pe fața [[Arcul de Triumf din Paris|Arcului de Triumf din Paris]]. Bătălia decisivă s-a dat pe frontul de pe Rin, când armata franceză cu un efectiv de 130.000 de soldați a luptat cu cea austriacă, care număra 120.000 de oameni în [[Bătălia de la Hohenlinden (1800)|Bătălia de la Hohenlinden]] ([[3 decembrie]]). Austriecii au fost învinși, fiind nevoiți să nu se mai implice în conflict pentru o vreme după semnarea [[tratatul de la Lunéville|tratatului de la Lunéville]] (februarie 1801).

[[Fișier:La Bataille du Pont d'Arcole.jpg|thumb|[[Napoleon]] conducându-și trupele peste podul de la [[bătălia de la Arcole|Arcole]] (noiembrie 1796). Bonaparte și-a câștigat renumele pentru că a condus atacul din prima linie și pentru modul în care a ridicata moralul trupelor sale.]]

Înfrângerea Austriei l-a lăsat pe Napoleon să se îngrijească doar de problema britanică. Regatul Unit a rămas un factor important de influență a puterilor continentale, încurajând lupta lor antifranceză. Londra era principalul sprijinitor financiar al coaliției, iar Bonaparte și-a dat seama că fără înfrângerea britanicilor sau fără semnarea unui tratat de pace cu aceștia, nu ar fi putut să se bucure de liniște. Britanicii aveau o armată terestră puțin numeroasă și reprezenta o amenințare mică împotriva Franței, dar [[Royal Navy]] era o amenințare continuă asupra transporturilor maritime franceze și a coloniilor din [[Caraibe]]. În plus, britanicii aveau suficienți bani ca să convingă marile puteri continentale să-și unească eforturile împotriva Franței și, în ciuda numeroaselor înfrângeri, armata austriacă a rămas un pericol permanent pentru Franța napoleoniană. Napoleon nu putea invada direct Marea Britanie. Amiralul britanic Jervis a afirmat: "Eu nu spun, domnilor, că francezii nu vor veni. Eu spun numai că ei nu vor veni pe mare." Amiralul [[Horatio Nelson]] a învins flota franceză în [[Bătălia de pe Nil]] ([[1 august]] 1798), iar trupele terestre britanice au înfrânt rapid expediția franceză trimisă în [[Irlanda]] în sprijinul [[insurecția irlandeză din 1798|insurecției irlandeze]] (înainte de debarcare, corpul expediționar a traversat o furtună care a dispersat flota; din cauza asta, jumătate din armată s-a întors în Franța).<ref name=Britannica/>

== Pacea de la Amiens și reluarea războiului franco-britanic ==

[[Tratatul de la Amiens]] ([[25 martie]] 1802) a dus la o pace temporară între Regatul Unit și Franța și a marcat sfârșitul celei de-a Doua Coaliții. Tratatul era de la început greu de respectat, nu mulțumea nicio parte, și ambele puteri semnatare au început să-l încalce curând. Pacea nu a durat mult: francezii s-au implicat în luptele interne din [[Elveția]] (''[[Stecklikrieg]]'') și au ocupat mai multe orașe de coastă din Italia, în vreme ce Regatul Unit a ocupat [[Malta]].<ref>[[David G. Chandler]], ''The Campaigns of Napoleon''. New York: Simon & Schuster, 1995. ISBN 0-02-523660-1, pag. 304</ref> Napoleon s-a folosit de scurtul răgaz dat de marina britanică pentru a restaura controlul colonial în [[Revoluția Haitiană|Antile]]. Expediția, care părea un succes la început, s-a terminat cu un dezastru, comandantul francez, cumnatul lui Bonaparte, [[Charles Leclerc]], murind de [[febra galbenă]], întreaga forță expediționară fiind decimată de boli și de atacurile feroce ale rebelilor.

Ostilitățile dintre Marea Britanie și Franța au reînceput pe [[18 mai]] [[1803]] cu declarația de război a Angliei. Țelurile aliaților s-au schimbat de-a lungul conflictului: nu numai că trebuiau să-l oprească pe Bonaparte, dar în Franța trebuia restaurată [[monarhie|monarhia]].

Senatul francez (prin ''sénatus-consulte'') a proclamat Imperiul Francez pe [[18 mai]] [[1804]], validat ulterior printr-un plebiscit. Napoleon s-a autoîncoronat împărat la [[Notre-Dame de Paris|Notre-Dame]] pe [[2 decembrie]].<ref>{{en icon}} [http://charon.sfsu.edu/publications/ParisExpositions/NapoleonicExpos.html Arthur Chandler, „The Napoleonic Expositions”] {{Webarchive|url=https://archive.is/20031125025927/http://charon.sfsu.edu/publications/ParisExpositions/NapoleonicExpos.html |date=2003-11-25 }}</ref>

== A treia coaliție 1805 ==

[[Fișier:Austerlitz-baron-Pascal.jpg|300px|thumb|right| [[Bătălia de la Austerlitz]] din [[2 decembrie]] [[1805]] – victorie franceză împotriva armatelor ruso-austriece.]]

:{{articol principal|Războiul celei de-a Treia Coaliții}}

Napoleon a plănuit o invazie a [[Insulele Britanice|Insulelor Britanice]]<ref>''Geopolitica relațiilor anglo-irlandeze din secolul XX'', pag. 103</ref><ref>{{en icon}}[http://www.nmm.ac.uk/collections/nelson/viewCategory.cfm/category/90346/browseMode/century Muzeul Național Maritim]</ref><ref>{{en icon}}[http://www.napoleon.org/en/reading_room/articles/files/omeara_napo_invasion.asp Scrisoare legată de acest subiect]</ref> și a masat 180.000 de soldați la [[Boulogne-sur-Mer|Boulogne]]. Pentru a reuși în tentativa sa de invazie, el avea nevoie să câștige superioritatea navală, sau cel puțin să îndepărteze flota britanică din [[Canalul Mânecii]]. Un plan complex de atragere a britanicilor departe de Canalul Mânecii prin amenințarea posesiunilor engleze din [[Indiile de Vest Britanice|Indiile de Vest]] a eșuat atunci când flota franco-spaniolă condusă de amiralul [[Pierre-Charles de Villeneuve|Villeneuve]] nu a reușit să obțină o victorie în timpul [[bătălia de la Capul Finisterre (1805)|Bătăliei de la Capul Finisterre]] de pe [[22 iulie]] [[1805]]. Royal Navy l-a blocat pe Villeneuve în [[Cádiz]] până când acesta s-a hotărât să plece spre [[Neapole]] pe [[19 octombrie]], dar [[Horatio Nelson]] a interceptat flota franceză și a învins-o în [[bătălia de la Trafalgar]] pe [[21 octombrie]]. În această luptă, amiralul Nelson și-a pierdut viața, ucis fiind de un trăgător de elită, dar Napoleon nu va mai avea ocazia să înfrunte flota britanică. Napoleon i-a trimis amiralului Villeneuve nouă planuri diferite, dar acesta din urmă a continuat să ezite. În cele din urmă, Napoleon a abandonat planul de invadare a insulelor Britanice și și-a întors atenția către inamicii de pe continent. Armata franceză a părăsit Boulogne și s-a deplasat către granițele Austriei.

Seria conflictelor navale și coloniale, inclusiv un mic număr de acțiuni navale (așa cum a fost [[acțiunea din 1805]]) care a caracterizat perioada ce a dus la decizia lui Napoleon de a abandona invazia Marii Britanii, a dat un semn clar în legătură cu noile caracteristici ale războiului. Conflictele din Caraibe, și în particular ocuparea bazelor coloniale și insulelor de-a lungul întregului război, au avut un efect direct și imediat asupra încleștărilor europene, iar bătăliile purtate pe mare la mii de kilometri depărtare au putut influența consecințele luptelor europene. Conflictul napoleonian a ajuns la un punct în care istoricii pot să vorbească despre un ''[[război mondial]]''. Numai [[războiul de șapte ani]] a oferit un precedent pentru o luptă la o scară comparabilă.

[[Fișier:Turner, The Battle of Trafalgar (1806).jpg|300px|thumb|left|[[Bătălia de la Trafalgar|Trafalgar]], o victorie navală decisivă pentru Marea Britanie.]]
În aprilie 1805, Regatul Unit și Rusia au semnat un tratat prin care urmăreau îndepărtarea francezilor din Olanda și Elveția.<ref>Chandler p. 328. [[Marea Baltică]] era dominată de Rusia, lucru de care Marea Britanie nu era mulțumită, deoarece pe această cale se aproviziona cu resurse valoroase precum lemn, gudron și cânepă, rezerve cruciale pentru [[Imperiul Britanic]]. În plus, Marea Britanie a sprijinit [[Imperiul Otoman]] împotriva incursiunilor rusești înspre [[Marea Mediterană|Mediterana]]. Între timp, rearanjamentele teritoriale franceze din Germania au avut loc fără o consultare cu rușii iar anexările lui Napoleon din [[Râul Pad|valea râului Po]] au tensionat și mai mult relațiile dintre cele două.</ref> Austria s-a alăturat alianței după anexarea [[Genova|Genovei]] și proclamarea de către Napoleon a [[Regatul Italiei (napoleonian)|Regatului Italiei]] pe [[17 martie]] 1805.<ref>Chandler p. 331</ref>

Austria a intrat în luptă prin invadarea [[Bavaria|Bavariei]] cu o armată de aproximativ 70.000 de oameni condusă de [[Karl Mack von Leiberich]], iar armata franceză a părăsit Boulogne la sfârșitul lunii iulie 1805 pentru a opri înaintarea austriecilor. În timpul [[Campania de la Ulm|Campaniei de la Ulm]] din [[25 septembrie]] – [[20 octombrie]], Napoleon a reușit să încercuiască armata lui Mack, forțându-l să se predea. După ce a înfrânt principala armată austriacă de la nord de Alpi (o altă armată austriacă condusă de [[arhiducele Carol, duce de Teschen|arhiducele Carol de Austria]] nu a reușit să obțină un rezultat semnificativ în Italia în fața armatei franceze condusă de [[André Masséna]]) Napoleon a ocupat [[Viena]]. La mare depărtare de bazele de aprovizionare, el a trebuit să facă față unei armate ruso-austriece superioară din punct de vedere numeric, condusă în luptă de [[Mihail Kutuzov]] și supervizată personal de [[Alexandru I al Rusiei|țarul Alexandru I]].

Pe [[2 decembrie]], Napoleon a zdrobit armata austriaco-rusă în [[bătălia de la Austerlitz]], considerată de obicei cea mai importantă victorie a sa. După Austerlitz, Austria a semnat [[tratatul de la Pressburg]] ([[26 decembrie]] [[1805]]) și a părăsit coaliția. Tratatul cerea austriecilor să cedeze [[Veneția]] Regatului Italian dominat de francezi și [[Tirol]]ul [[Bavaria|Bavariei]].

După retragerea Austriei din coaliție s-a ajuns la un impas. Armata napoleoniană a avut o serie neîntreruptă de victorii terestre, dar importanta armată rusă nu intrase încă în luptă cu întreaga ei forță.

== A patra coaliție 1806 - 1807 ==

:{{articol principal|Războiul celei de-a Patra Coaliții}}
[[Fișier:Jacques-Louis David 017.jpg|thumb|[[Napoléon Bonaparte]], portret de [[Jacques Louis David]], [[1810]]]]
[[Războiul celei de-a Patra Coaliții|A Patra Coaliție]] (1806 - 1807) a fost formată din:
* [[Prusia]]
* [[Imperiul Rus]]
* [[Saxonia]]
* [[Suedia]]
* [[Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei]].
Acesta a fost alcătuită după numai câteva luni de la colapsul celei de-a Treia Coaliții. În iulie 1806, Napoleon a format [[Confederația Rinului]] din mai multe state germane mici care existau în [[Rhineland]] și vestul Germaniei. El a transformat mai multe state mici în câteva ducate și regate, fapt ce făcea guvernarea Germaniei non-prusace mult mai ușoară. Napoleon a ridicat conducătorii celor mai mari state confederate, [[Saxonia]] și [[Bavaria]], la rangul de regi.

În august 1806, regele Prusiei, [[Frederic al III-lea al Prusiei|Frederic Wilhelm al III-lea]] a luat hotărârea să pornească la război independent de ajutorul altor mari puteri. Rusia, aliatul Prusiei, își avea armatele departe de front în momentul declarării războiului. În septembrie, Napoleon declanșase atacul forțelor franceze de la est de Rin. Napoleon însuși a înfrânt armatele prusace în [[bătălia de la Jena]] de pe [[14 octombrie]] [[1806]], iar mareșalul [[Louis Nicolas Davout|Davout]] a înfrânt altă armată prusacă în [[bătălia de la Auerstädt]] în aceeași zi. Peste 160.000 de soldați francezi, numărul lor crescând în timp, au atacat Prusia și au înaintat cu asemenea viteză încât Napoleon a fost capabil să distrugă întreaga armată inamică. Prusia a avut pierderi de 25.000 de morți și 150.000 de prizonieri, 4.000 de piese de artilerie și peste 100.000 de muschete depozitate în Berlin. Napoleon a intrat în Berlin pe [[27 octombrie]] 1806 și a vizitat mormântul lui [[Frederic al II-lea al Prusiei|Frederic cel Mare]]. În fața monumentului funerar, Napoleon le-a cerut generalilor săi să-și scoată pălăriile spunând: "Dacă ar fi fost în viață, noi nu am fi aici azi." În total, lui Napoleon i-a luat numai 19 zile de la începutul atacului în Prusia până la încheierea victorioasă a războiului, cucerirea Berlinului și anihilarea principalelor armate inamice la Jena și Auerstädt. Prin comparație, Prusia a luptat trei ani în cadrul primei coaliții, fără să obțină vreun avantaj important.

În Berlin, Napoleon a emis o serie de [[Decretele de la Berlin|decrete]] care, pe [[21 noiembrie]] [[1806]] au pus bazele [[Sistemul Continental|Sistemului Continental]]. Aceasta politică avea ca scop eliminarea amenințării britanice prin instituirea unei blocade comerciale antiengleze în teritoriile controlate de francezi. Armata Regatului Unit era în continuare o amenințare minoră pentru Franța – britanicii mențineau sub arme efective de doar 200.000 de sodați cel mult, în vreme ce francezii au mobilizat până la 1.500.000 de soldați, plus armatele numeroșilor aliați și cele câteva sute de mii de soldați ai gărzii naționale pe care Napoleon le putea pune pe picior de luptă în caz de nevoie. [[Marina Regală Britanică|Royal Navy]] era însă forța care dezorganiza comerțul maritim francez, atât prin amenințarea transporturilor maritime franceze, cât și prin amenințarea posesiunilor ei coloniale. Marina britanică nu putea însă pune în pericol în niciun fel comerțul continental al Franței și nu îi amenința în niciun fel teritoriul național. În plus, nivelurile populației și al producției agricole ale Franței le depășeau cu mult pe cele corespunzătoare ale Regatului Unit. În schimb, capacitatea industrială britanică era cea mai mare din Europa și supremația navală îi permitea să-și consolideze poziția și puterea economică datorită comerțului. Toate acestea făceau ca Franța să nu-și poată întări controlul asupra continentului pe timp de pace. Credința printre conducătorii francezi era că, împiedicând comerțul britanic cu Europa, vor reuși să izoleze Regatul Unit. Sistemul Continental era conceput să izoleze Regatul Unit, dar nu a reușit niciodată pe deplin așa ceva.

Următorul stadiu al războiului a dus la alungarea forțelor ruse din Polonia și crearea [[Ducatul Varșoviei|Ducatului Varșoviei]]. Napoleon și-a întors atenția spre nord pentru a înfrunta resturile armatei ruse și pentru a cuceri capitala temporară a Prusiei, [[Königsberg]].<ref>[http://www.mipolonia.net/napoleon/ Hărți ale campaniei lui Napoleon din Polonia, 1806–7]</ref> După [[bătălia de la Eylau]] ([[7 februarie|7]] - [[8 februarie]]), rușii au fost forțați să se retragă mai spre nord. Napoleon a continuat urmărirea armatelor ruse și le-a învins în [[bătălia de la Friedland]] ([[14 iunie]]). În urma înfrângerii, țarul Alexandru I a fost obligat să facă pace cu Napoleon, semnând [[tratatul de la Tilsit]] ([[7 iulie]] 1807). Până în septembrie, mareșalul [[Guillaume Marie Anne Brune|Brune]] a definitivat ocupația [[Pomerania Suedeză|Pomeraniei Suedeze]], permițând totuși retragerea armatei suedeze cu toate armele și munițiile aferente.

La [[Congresul de la Erfurt]] (septembrie – octombrie 1808), Napoleon și Alexandru au căzut de acord ca Rusia să forțeze Suedia să se alăture Sistemului Continental. Așa s-a ajuns la declanșarea [[Războiul Finlandez|Războiului Finlandez]] din 1808-1809 și la fragmentarea Suediei în două părți separate de [[golful Botnic]]. Partea de răsărit a devenit [[Marele Ducat al Finlandei]] sub control rusesc.

== A cincea coaliție 1809 ==

[[Fișier:Rédition de Madrid 1808.jpg|thumb|right|250px|Predarea Madridului, 1808. Napoleon intră în capitala Spaniei în timpul războiului peninsular.]]

:{{articol principal|Războiul celei de-a Cincea Coaliții}}
[[Războiul celei de-a Cincea Coaliții|A Cincea Coaliție]] ([[1809]]) a Regatului Unit și Imperiului Austriac împotriva Franței s-a format în momentul când britanicii au intrat în luptă împotriva lui Napoleon în [[războiul peninsular]].

Din nou, Regatul Unit a rămas singur în luptă. Datorită existenței [[Canalul Mânecii|Canalului Mânecii]] și din cauza faptului că armata britanică nu a fost niciodată angajată în luptă cu cea franceză, Regatul Unit a pus accent mai mult pe lupta maritimă decât pe cea terestră. Activitatea militară britanică s-a limitat în special la lupta pe mare. Datorită interesului arătat de guvernanți, Royal Navy s-a transformat într-o forță de temut, la fel de redutabilă în luptă ca formidabila infanterie franceză. În timpul celei de-a Cincea Coaliții, marina britanică a obținut victorii succesive în luptele din coloniile franceze și o victorie majoră în [[bătălia de la Copenhaga (1807)|bătălia de la Copenhaga]] de pe [[2 septembrie]] [[1807]].

În ceea ce privește luptele terestre, a Cincea Coaliție a avut puține succese. Una dinte ele, [[Campania de la Walcheren|Expediția Walcheren]] din [[1809]], a implicat un dublu efort al armatei terestre și marinei de război britanice, care au încercat să elibereze forțele austriece aflate sub uriașa presiune franceză. Expediția s-a încheiat cu un dezastru, după ce infanteria britanică nu a reușit să-și atingă obiectivul, baza navală franceză de la [[Anvers (oraș)|Antwerp]]. Pentru cea mai mare parte a anului 1809, operațiile militare britanice s-au limitat la atacuri rapide urmate de retrageri la fel de rapide. Aceste atacuri erau executate de marina britanică, ce domina mările după anihilarea tuturor forțelor navale importante ale Franței și aliaților ei și după blocarea vaselor rămase în porturile bine fortificate controlate de francezi. Aceste atacuri rapide se asemănau cu loviturile de gherilă: erau menite să distrugă vasele de război sau comerciale franceze blocate în porturi și să dezorganizeze aprovizionarea, comunicațiile și unitățile inamicului staționate în zona de coastă. De cele mai multe ori, atunci când aliații britanicilor începeau acțiuni militare la câteva zeci de kilometri de coastă, Royal Navy acționa la rândul ei, debarcând trupe și materiale necesare luptei, ajutând forțele terestre cu atacuri de pe mare. Navele Royal Navy asigurau sprijinul de artilerie în luptele terestre purtate în apropierea țărmurilor. Totuși, aceste operațiuni erau limitate de măiestria comandanților și de egalitatea de efective a forțelor terestre. Astfel, luptătorii de gherilă spanioli neexperimentați nu au reușit să se bucure de avantajele pe care le-ar fi avut în urma colaborării cu marina britanică.

[[Fișier:1french-empire1811.jpg|thumb|right|350px|Imperiul Francez în Europa în anul 1811.]]
Conflictul a continuat și în sfera războiului economic, a Sistemului Continental împotriva blocadei navale britanice a porturilor franceze. Din cauza neajunsurilor în aprovizionarea armatei și a lipsei de organizare în teritoriile controlate de francezi, au apărut numeroase încălcări ale Sistemului Continental, în momentul în care statele dominate de francezi s-au angajat în comerțul ilicit cu contrabandiștii englezi. Ambele părți aflate în conflict au încercat să întărească măsurile blocadei: britanicii au intrat în război cu [[Statele Unite]] în [[războiul din 1812|1812 – 1814]], iar francezii s-au implicat în [[războiul peninsular]] (1808-1814).<ref>Todd Fisher & Gregory Fremont-Barnes, ''The Napoleonic Wars: The Rise and Fall of an Empire'', pag. 197</ref> Conflictul din [[Peninsula Iberică]] a început atunci când [[Portugalia]] a continuat comerțul cu Regatul Unit în pofida restricțiilor impuse de francezi. Când Spania nu a mai respectat embargoul, alianța cu Franța s-a rupt, iar trupele franceze au luat treptat în stăpânire teritoriul spaniol, ocupând în cele din urmă [[Madrid]]ul. A urmat în scurtă vreme intervenția britanică.

Austria a încercat să recucerească teritoriile pierdute în Germania pe care le avusese mai înainte de bătălia de la Austerlitz. Austriecii au obținut inițial o serie de succese împotriva armatei de mici dimensiuni a mareșalului [[Louis Alexandre Berthier|Berthier]]. Napoleon îi lăsase mareșalului doar 170.000 de soldați pentru apărarea întregii frontiere de răsărit a Franței, față, de exemplu situația din 1790, când 800.000 de soldați erau destinați aceleiași misiuni, pe un front mult mai scurt.<ref>Chandler p. 678–79</ref>

Napoleon a obținut un succes rapid în Spania, după ce a recucerit Madridul, i-a învins pe spanioli și i-a silit pe englezii depășiți numeric să se retragă din Peninsula Iberică ([[bătălia de la Corunna]], [[16 ianuarie]] 1809). Atacul austriac l-a împiedicat pe Napoleon să desăvârșească înfrângerea britanicilor, fiind obligat să se deplaseze spre noul front, fără să se mai întoarcă vreodată în peninsulă. În absența împăratului și a celor mai buni mareșali ai săi, situația francezilor s-a înrăutățit, în special după ce la comanda forțelor britanice a fost numit generalul Sir [[Arthur Wellesley]].

Austriecii au atacat Ducatul Varșoviei, dar au fost înfrânți în [[bătălia de la Raszyn]] [[19 aprilie]] [[1809]]. Armata poloneză a ocupat și [[Galiția Occidentală]] după acest prim succes.

Napoleon și-a asumat comanda supremă pe frontul de est și și-a încurajat armatele în vederea contraatacului împotriva austriecilor. După o campanie bine organizată și condusă, după câteva bătălii mai mici, care au avut ca rezultat retragerea austriecilor din Bavaria, Napoleon a intrat în Austria. Încercarea sa grăbită de traversare a [[Dunărea|Dunării]] a dus la marea [[bătălia de la Aspern-Essling|bătălie de la Aspern-Essling]] ([[22 mai]] [[1809]]) — prima înfrângere importantă a lui Napoleon. Incapacitatea comandantului austriac, [[arhiducele Carol, duce de Teschen|arhiducele Carol de Austria]], de a-și fructifica victoria i-a permis lui Napoleon să continue preparativele pentru asedierea Vienei (iulie). Împăratul a reușit să-i înfrângă pe austrieci în [[bătălia de la Wagram]] din [[5 iulie|5]] – [[6 iulie]]. (În timpul acestei bătălii, Napoleon l-a destituit pe mareșalul [[Jean-Baptiste Bernadotte]], în urma greșelilor strategice flagrante făcute de acesta. La scurtă vreme după acest episod, cu acordul lui Napoleon, Bernadotte a acceptat oferta suedeză de a ocupa poziția rămasă vacantă de prinț moștenitor. Mai târziu, el a participat în războaiele împotriva fostului său împărat.)

Războiul celei de-a Cincea Coaliții s-a terminat cu [[tratatul de la Schönbrunn]] ([[14 octombrie]] [[1809]]). În răsărit, numai rebelii din [[Tirol]], conduși de [[Andreas Hofer]], au continuat lupta cu armatele franco-bavareze până când au fost înfrânți în noiembrie [[1809]], în vreme ce în vest războiul din Peninsula Iberică a continuat.

În 1810, Imperiul Francez a ajuns la cea mai mare întindere teritorială. Pe continent, britanicii și portughezii mai acționau doar în sectorul [[Lisabona|Lisabonei]], în spatele impenetrabilei [[linia Torres Vedras|linii Torres Vedras]]. Napoleon s-a căsătorit cu [[Maria Luisa, ducesă de Parma|Maria-Luisa]], o arhiducesă austriacă, pentru a asigura o alianță mai stabilă cu Austria și de asemenea un moștenitor, pe care prima sa soție, Josephine, nu reușise să i-l ofere. În afară de Imperiul Francez, Napoleon controla Confederația Elvețiană, Confederația Rinului, Ducatul Varșoviei și Regatul Italiei. Teritoriile aliate includeau: Regatul Spaniei ([[Joseph Bonaparte]]), [[Regatul Westfaliei]] ([[Jérôme Bonaparte]]), Regatul Neapolelui ([[Joachim Murat]], cumnatul lui Napoleon), [[Principat]]ul Lucca și Piombino ([[Felix Bacciochi]], cumnat al lui Napoleon), și foștii inamici, [[Prusia]] și [[Imperiul Austriac|Austria]].
{{State clientelare Primul Imperiu Francez}}

== Campania din Rusia (1812) ==

:{{articol principal||Războiul Patriotic din 1812|Războiul din 1812}}

În [[1812]], Napoleon a invadat Rusia. El încerca să-l silească pe țarul [[Alexandru I al Rusiei|Alexandru I]] să rămână în cadrul Sistemului Continental și să renunțe la amenințarea unui atac împotriva Poloniei. ''Grande Armée'' condusă de francezi, formată din 650.000 de soldați, a traversat râul [[Neman|Niemen]] pe [[23 iunie]] [[1812]]. În Rusia a fost proclamat Războiul Patriotic, în vreme ce Napoleon proclama un al doilea război polonez, dar, împotriva așteptărilor polonezilor, care asiguraseră aproximativ 100.000 de oameni pentru Marea Armată, împăratul a evitat să le facă orice promisiune, sperând să poată negocia cu Rusia, cu Polonia ca monedă de schimb. Rusia a folosit ''[[tactica pământului pârjolit]]'', retrăgându-se din fața atacatorului. Francezii au pierdut foarte mulți oameni până să ajungă la [[Moscova]], din cauza foametei, temperaturii excesive și contramarșurilor epuizante. Pe [[7 septembrie]] a avut loc [[bătălia de la Borodino]], prima luptă în care rușii i-au înfruntat într-o bătălie deschisă pe francezi. În ciuda unei victorii la limită, Napoleon i-a forțat pe ruși să se retragă, drumul spre Moscova rămânând deschis.<ref>Riehn, Richard K. pag. 253-254.</ref> Pe [[14 septembrie]] 1812, Marea Armată a cucerit Moscova, oraș abandonat de locuitori, fiind eliberați până și prizonierii din închisorile orașului. Alexandru I a refuzat să capituleze și fără niciun semn clar al vreunei victorii, Napoleon a fost nevoit să se retragă din Moscova, după ce orașul a fost mistuit de un incendiu devastator, care i-a lăsat pe cuceritori fără nicio posibilitate de încartiruire. Incendierea a fost pusă la cale, după cum se spune, de chiar guvernatorul orașului, contele [[Fiodor Rostopcin]].<ref>''Cu Napoleon în Rusia'', Memoriile generalului Caulaincourt, Capitolul VI „Focul” pag. 107-109 Pub. William Morrow and Co. 1945</ref> În acest moment a început retragerea dezastruoasă a Marii Armate, care a pierdut 380.000 de oameni, în cea mai mare parte din cauza foamei și frigului, alți aproximativ 100.000 de soldați fiind luați prizonieri.<ref>Enciclopedia de buzunar Wordsworth, pagina 17, Hertfordshire 1993</ref> În noiembrie, când armata franceză traversa râul [[Berezina]], numai 27.000 de oameni mai erau în rândurile a ceea ce fusese Marea Armată. Napoleon și-a părăsit armata și s-a reîntors în grabă la Paris. Situația era la fel de gravă pentru ambii combatanți, rușii pierzând la rândul lor aproximativ 400.000 de soldați, armata lor fiind la fel de sleită de lupte. Rușii au avut avantajele liniilor de aprovizionare mai scurte și a faptului că reușeau să-și completeze efectivele mult mai repede decât francezii.

== A Șasea Coaliție 1812 - 1814 ==

:{{articol principal|Războiul celei de-a Șasea Coaliții}}
[[Războiul celei de-a Șasea Coaliții|A Șasea Coaliție]] ([[1812]] - [[1814]]) a fost formată din:
* Regatul Unit
* Imperiul Rus
* Prusia
* Suedia
* Imperiul Austriac
* câteva state germane mici
Între timp, în [[războiul peninsular]], supremația franceză în Spania a fost în cele din urmă spulberată după victoria lui Arthur Wellesley împotriva lui [[Joseph Bonaparte]] în [[Bătălia de la Vittoria]] ([[21 iunie]] [[1813]]). Francezii au trebuit să se retragă din Spania.

Văzând șansa de a-l înfrânge pe Napoleon, Prusia a reintrat în război. Napoleon a declarat că este gata să creeze o nouă armată, la fel de mare ca cea pe care o trimisese în Rusia și în scurtă vreme, forțele sale din est au crescut de la 30.000 la 130.000 și, în final, la 400.000 de oameni. Napoleon a produs pierderi de 40.000 de morți și răniți aliaților în bătăliile de la [[bătălia de la Lützen (1813)|Lützen]] ([[2 mai]]) și [[bătălia de la Bautzen|Bautzen]] ([[20 mai|20]] - [[21 mai]] 1813). Ambele bătălii au implicat în luptă peste un sfert de milion de soldați.

Părțile beligerante au declarat un armistițiu pe [[14 iunie]] 1813 (prelungit până pe [[13 august]]), în timpul căruia fiecare participant la conflict a încercat să se refacă după luptă. În timpul acesta, aliații au reușit să atragă Austria în mod deschis împotriva Franței. Austriecii au trimis în sprijinul aliaților două armate cu un efectiv de aproximativ 300.000 de soldați să se alăture trupelor care se concentrau în Germania. Aliații adunaseră o armată de aproximativ 800.000 de oameni în primele linii, cu o rezervă de 350.000 de soldați în spatele frontului.

Napoleon a reușit să crească efectivele trupelor imperiale la aproximativ 650.000 de soldați, din care un sfert de milion sub comanda lui directă, 120.000 sub comanda lui [[Nicolas Charles Oudinot]] și 30.000 sub comanda lui [[Louis Nicolas Davout]]. Confederația Rinului i-a furnizat lui Napoleon un ajutor format din resturile armatelor lor, cu Saxonia și Bavaria ca principali contribuitori. În plus, în sud, Regatul Neapolelui al lui Murat și cel al Italiei al lui [[Eugène de Beauharnais]] aveau o forță combinată de cam 100.000 de soldați. Din Spania erau în retragere între 150.000 – 200.000 de francezi din fața spaniolilor și britanicilor. Pe toate fronturile, aproximativ 900.000 de francezi se înfruntau cu un milion de soldați ai aliaților plus rezervele strategice care se formau în Germania. Trebuie luat în considerare faptul că pe trupele germane care erau de partea lui Napoleon nu se putea pune multă bază, ele fiind dispuse să dezerteze și să se alăture aliaților. Armatele napoleoniene erau depășite numeric cu o proporție de doi la unu în Germania. 
[[Fișier:Russparis.jpg|thumb|350px|''Armata rusă intră în Paris în 1814''.]]

După încheierea armistițiului, Napoleon părea că a recâștigat inițiativa strategică după [[bătălia de la Dresda]] (august 1813), în timpul căreia a înfrânt o armată aliată superioară din punct de vedere numeric, producându-le aliaților pierderi foarte mari, în timp ce francezii au avut pierderi moderate. Totuși, incapacitatea mareșalilor francezi de a relua rapid ofensiva l-a împiedicat pe împărat să fructifice victoria obținută la Dresda. La [[Bătălia de la Leipzig|Leipzig]] în [[Saxonia]] ([[16 octombrie|16]] - [[19 octombrie]] 1813), în timpul a ceea ce a fost numită "Bătălia națiunilor", cei 191.000 de francezi au trebuit să facă față a 300.000 de aliați, Napoleon fiind înfrânt și nevoit să se retragă în Franța. Au urmat o serie de lupte pe pământ francez ([[bătălia de la Arcis-sur-Aube]], de exemplu) în timpul cărora aliații foarte numeroși i-au forțat pe francezi să se retragă neîncetat.

Napoleon a luptat în acest timp în [[Campania de șase zile]], în timpul căreia a câștigat mai multe victorii în fața aliaților care înaintau către Paris. De-a lungul întregii campanii el nu a reușit să strângă pe câmpul de luptă mai mult de 70.000 de luptători împotriva celor aproximativ o jumătate de milion de soldați ai aliaților. Pe [[9 martie]] 1814 a fost semnat [[Tratatul de la Chaumont]], aliații căzând de acord să păstreze coaliția până la înfrângerea definitivă a lui Napoleon.

Aceștia au [[bătălia de la Paris (1814)|intrat în Paris]] pe [[30 martie]] [[1814]] ca urmare a defecțiunii lui [[Auguste de Marmont|Marmont]], care a încheiat un acord separat cu aliații și și-a predat trupele, pecetluind soarta capitalei, deși mareșalii [[Édouard Adolphe Casimir Joseph Mortier|Mortier]] și [[Bon Adrien Jeannot de Moncey|Moncey]] (la Porte de Clichy) continuau să lupte. Napoleon era hotărât să continue lupta, de-a lungul campaniei el dând un decret pentru mobilizarea a 900.000 de soldați, din care numai o mică parte a ajuns în rândurile armatei imperiale. Împăratul, dându-și în cele din urmă seama de nerealismul schemelor sale, a realizat că situația este fără ieșire. Napoleon a [[Abdicarea de la Fontainebleau|abdicat]] pe [[6 aprilie]]. Acțiunile militare au mai continuat în Italia, Spania și Olanda în timpul primăverii anului 1814.<ref>{{de icon}}[http://www.lexikus.de/index.php?PHPSESSID=fdmldjf2hu80lbmk50u3cjcga4&page=thema&thema=11 Colecție online de cărți istorice cu privire la Războiul celei de-a Șasea Coaliții] {{Webarchive|url=https://web.archive.org/web/20080619062132/http://www.lexikus.de/index.php?PHPSESSID=fdmldjf2hu80lbmk50u3cjcga4&page=thema&thema=11 |date=2008-06-19 }}</ref>

Învingătorii l-au exilat pe Napoleon pe insula [[Elba]] și au restaurat domnia [[Casa de Bourbon|Casei de Bourbon]] în persoana regelui [[Ludovic al XVIII-lea al Franței|Ludovic al XVIII-lea]]. A urmat semnarea [[tratatul de la Paris (1814)|tratatului de la Paris]] ([[30 mai]] 1814) și deschiderea [[Congresul de la Viena|Congresului de la Viena]] care urma să redeseneze harta Europei.<ref>Rothenberg, Gunther Erich, ''The Napoleonic Wars'', Londra: Cassell. ISBN 0-304-35983-1</ref>

== Războiul canonierelor, 1807 - 1814 ==
:{{articol principal|Războiul canonierelor}}

[[Danemarca-Norvegia]] s-a declarat la începutul conflictului neutră în războaiele napoleoniene, dar s-a angajat în operațiuni comerciale prin care profita de pe urma conflictului și și-a format o flotă de război. După o primă bătălie de intimidare în fața [[bătălia de la Copenhaga (1801)|Copenhagăi]], britanicii au capturat cea mai mare parte a flotei danezo-norvegiene în timpul celei [[Bătălia de la Copenhaga (1807)|de-a doua bătălii de la Copenhaga]] (august-septembrie 1807). Acest fapt a pus capăt neutralității, danezii atacând flota britanică din apele daneze și norvegiene cu mici canoniere, într-un război care poate fi catalogat ca unul de gherilă navală. Acest război a luat sfârșit odată cu victoria britanică din [[bătălia de la Lyngør]] din [[1812]], în timpul căreia au fost distruse ultimele nave daneze.<ref>[http://www.mil.no/sjo/start/fakta/historie/dagfordag/article.jhtml?articleID=92346 Kanonbåtkrigen 1807-14 (în norvegiană)]</ref><ref>{{Citat web |url=http://www.orlogsmuseet.dk/kroneng322.htm |accessdate=2008-09-07 |titlu=Muzeul naval regal danez: Danemarca și Marea Britanie, 1801–1814 (în daneză) |archive-date=2007-04-15 |archive-url=https://web.archive.org/web/20070415151622/http://www.orlogsmuseet.dk/kroneng322.htm |dead-url=yes }}</ref>

== A șaptea coaliție, 1815 ==
:{{articol principal|Cele o sută de zile}}
[[Fișier:Sadler, Battle of Waterloo.jpg|400px|thumb|right|''Bătălia de la Waterloo'', de William Sadler]]

[[Cele o sută de zile|A Șaptea Coaliție]] (1815) i-a unit pe următorii:
* Regatul Unit,
* Imperiul Rus,
* Prusia,
* Suedia,
* Imperiul Austriac,
* Olanda și o serie de mici state germane
Aceasta a fost înființată pentru a lupta împotriva Franței. Perioada este denumită și [[cele 100 de zile]] și a început după ce Napoleon a părăsit insula Elba și a debarcat la [[Golfe Juan]], lângă [[Antibes]] ([[1 martie]] 1815). În drumul către Paris, el a obținut sprijin popular pe unde trecea, iar în capitală l-a detronat pe regele Ludovic. Aliații au strâns în grabă o armată cu care să-l înfrunte pe Napoleon. Acesta din urmă a pus pe picior de luptă 280.000 de oameni, pe care i-a împărțit în câteva armate. La cei 90.000 de militari care se aflau deja în serviciul activ, el a rechemat în armată peste un sfert de milion de rezerviști și a dat un decret pentru o viitoare mobilizare a aproximativ 2,5 milioane de soldați în nou refăcuta armată franceză. Napoleon trebuia să facă față atacului a cam 700.000 de soldați aliați, în condițiile în care planurile acestora din urmă prevăzuseră mobilizarea în primele linii a un milion de militari, cu 200.000 de soldați în spatele frontului ca trupe de rezervă, logistică și unități auxiliare. Forțele aliate ar fi trebuit să copleșească numeric armata franceză, care nu avea să ajungă la efectivul plănuit de 2,5 milioane de soldați.<ref>David Hamilton-Williams, ''Waterloo New Perspectives: The Great Battle Reappraised'', Wiley, 1996 ISBN 0471-05225-6, pag. 59</ref>
[[Fișier:Harta campaniei de la Waterloo.png|thumb|300px|Harta campaniei de la '''Waterloo''']]

Napoleon a luat 128.000 de soldați ai Armatei de Nord și a efectuat un atac preemptiv în [[Belgia]]. El a dorit să atace forțele aliate înainte ca acestea să reușească să-și adune forțele, în speranța că îi va alunga pe britanici de pe continent iar pe prusaci îi va determina să nu intre în război. Marșul executat de împărat i-a luat prin surprindere pe inamicii săi.<ref>Charles Cornwallis Chesney, ''Waterloo Lectures: A Study Of The Campaign Of 1815'', Longmans Green and Co., Londra, 1869 ISBN 1428649883, pag. 51</ref> El i-a forțat pe prusaci să accepte lupta la [[bătălia de la Ligny|Ligny]] pe [[16 iunie]] 1815 și i-a învins, obligându-i să se retragă în dezordine. În aceeași zi, trupele conduse de mareșalul [[Michel Ney]] au oprit înaintarea britanicilor conduși de Wellington (care încercau să-i ajute pe prusaci), în [[bătălia de la Quatre Bras]]. Dar Ney nu a reușit să-și desăvârșească victoria, perimițându-i lui Wellington să se întărească. După retragerea prusacilor, Wellington a fost forțat să se retragă la rândul lui. El s-a oprit pe o poziție defensivă pregătită în prealabil pe pantele de lângă Mont St Jean, la câțiva kilometri sud de satul Waterloo. Napoleon a luat rezerva Armatei Nordului, le-a adăugat forțelor pe care le comanda deja și celor comandate de Ney și a pornit în urmărirea lui Wellington. În prealabil i-a ordonat mareșalului [[Emmanuel de Grouchy|Grouchy]] să ia poziție în aripa dreaptă a Armatei Nordului și să împiedice reorganizarea prusacilor. Grouchy nu a reușit să-și îndeplinească misiunea, deși el a atacat și înfrânt ariergarda inamicului, grosul trupelor prusace reușind să se strecoare către Waterloo.

Declanșarea luptelor [[bătălia de la Waterloo|bătăliei de la Waterloo]] din dimineața zilei de [[18 iunie]] 1815 au fost întârziate cu câtva ore de Napoleon, până când pământul s-a zvântat după ploaia din noaptea precedentă. Până seara, armata franceză nu reușise să-i scoată pe englezi din pozițiile de pe pantele muntelui. Când prusacii au ajuns pe câmpul de luptă au atacat flancul drept al francezilor în număr din ce în ce mai mare, strategia lui Napoleon de a-i ține separați pe aliați prăbușindu-se. Francezii s-a retras în dezordine de pe câmpul de luptă din fața atacului combinat britanico-prusac.

Comandând resturile armatei franceze, Grouchy a organizat o retragere ordonată spre Paris, unde mareșalul Davout avea 117.000 de soldați, gata să atace cei 116.000 de oameni ai lui Blücher și Wellington. Din punct de vedere militar părea posibil ca francezii să-i poată înfrânge pe Wellington și Blücher, dar Napoleon a fost învins de schimbarea situației politice.

La sosirea în Paris la trei zile după Waterloo, Napoleon încă spera într-o rezistență națională concertată, dar populația și Parlamentul nu mai doreau o asemenea luptă. Politicienii l-au forțat pe Napoleon să abdice a doua oară pe [[22 iunie]] [[1815]]. În ciuda abdicării împăratului, luptele sporadice au continuat la granițele de est și în suburbiile Parisului până la semnarea încetării focului pe [[4 iulie]]. Pe [[15 iulie]], Napoleon s-a predat britanicilor la [[Rochefort (Franța)|Rochefort]]. Aliații l-au exilat pe Napoleon în îndepărtata insulă din [[Oceanul Atlantic|Atlanticul de sud]], [[Insula Sfânta Elena|Sfânta Elena]], unde a murit pe [[5 mai]] [[1821]].<ref>[[Encyclopaedia Britannica 1911]], „Waterloo Campaign”</ref>

== Moștenirea militară a războaielor napoleoniene ==
:{{articol principal|Războiul în epoca napoleoniană}}
Războaiele napoleoniene au avut de asemenea un impact extrem de important. Până la Napoleon, statele europene foloseau armate relativ mici, cu numeroși mercenari, care luptau uneori împotriva țărilor de origine. Până la urmă, teoreticienii militari din secolul al XVII-lea au început să aprecieze potențialul războiului întregului popor, al ''națiunii sub arme''.

Napoleon a fost, la rândul lui, un inovator prin folosirea mobilității subunităților militare pentru depășirea dezavantajului numeric, așa cum a demonstrat, în mod strălucit, în victoria din [[bătălia de la Austerlitz]] asupra forțelor austro-ruse ([[1805]]). Armata franceză a reconsiderat rolul [[artilerie]]i, formând unități independente, mobile, spre deosebire de tradiția de până atunci a pieselor de artilerie fixe care sprijineau atacul. Napoleon a standardizat dimensiunile proiectilelor de artilerie pentru a ușura sarcina aprovizionării și pentru a asigura compatibilitatea pieselor de artilerie.

Franța, a patra țară după numărul populației la sfârșitul secolului al XVIII-lea, (27 de milioane, față de cele 12 milioane ale Regatului Unit sau cele 35 – 40 milioane ale Imperiului Rus), părea cea mai avantajată de politica mobilizării generale.

Nu toate meritele inovațiilor din această perioadă sunt ale lui Napoleon. [[Lazare Carnot]] a contribuit din plin la reorganizarea armatelor franceze (1793 – 1794), o perioadă în care eșecurile de până atunci ale francezilor au încetat, iar armata republicană era învingătoare pe toate fronturile. 
[[Fișier:Austerlitz-baron-Pascal.jpg|thumb|300px|Austerlitz]]

Efectivele armatelor implicate în conflict prezintă un indicator foarte clar al schimbărilor produse în modul de purtare a războaielor. În timpul celui mai mare război european prerevoluționar, [[războiul de șapte ani]] din 1756 - 1763, puține armate numărau mai mult de 200.000 de oameni. Prin comparație, armata franceză avea un efectiv de 1,5 milioane de soldați la sfârșitul secolului al XVII-lea. În total, aproximativ 2,8 milioane de francezi au luptat ca infanteriști și 150.000 au luptat în marină, ceea ce ne dă un total de aproximativ 3 milioane de combatanți.

Regatul Unit avea sub arme 747.670 de soldați tereștri între 1792 și 1815. În plus, în marină se mai aflau înrolați cam 250.000 de oameni. În septembrie 1812, Rusia avea în forțele terestre cam 904.000 de oameni, iar între 1799 și 1815 2,1 milioane de oameni erau în armata rusă, față de un efectiv de 400.000 de soldați din perioada 1792-1799. Între 1792-1815, în marina rusă au fost încadrați cam 200.000 de marinari. Austria a reușit să mobilizeze cam 576.000 de oameni, fără să dispună de marină. În afară de Regatul Unit, Austria s-a dovedit cel mai important inamic al francezilor, cel care a reușit de-a lungul timpului să mobilizeze cam un milion de oameni în lupta cu aceștia. Prusia nu a avut niciodată sub arme mai mult de 320.000 de oameni la un moment dat. Spania nu a reușit să mobilizeze decât cel mult 300.000 de oameni, dar la aceștia trebuie adăugați luptătorii de [[gherilă]]. Numai [[Statele Unite]] (286.730 de combatanți), [[Imperiul Maratha]], [[Imperiul Otoman]], [[Regatul Italiei (napoleonian)|Regatul Italiei]], [[Regatul Neapolelui]] și [[Ducatul Varșoviei]] aveau mai mult de 100.000 de soldați sub arme. Chiar și națiunile mai mici aveau armate care rivalizau cu cele ale marilor puteri. Mai trebuie spus că numărul maxim de soldați aflați sub arme nu era același cu cel care era gata de luptă la un moment dat, din cauza dezertorilor, fraudelor ofițerilor care declarau un număr inexistent de oameni pentru a le lua soldele, morților, iar, în unele țări, din cauza exagerărilor factorilor de decizie militară care declarau un număr inexistent de soldați. În ciuda tuturor acestor elemente, trebuie remarcat că forțele armate au devenit din ce în ce mai numeroase.

În fazele inițiale ale [[Revoluția industrială|revoluției industriale]], relația dintre creșterea numărului de soldați și realizările tehnice a fost evidentă, de vreme ce era mult mai ușor să înarmezi un număr crescut de soldați. Regatul Unit a fost în această perioadă cel mai mare producător de armament (iar în cazul anumitor arme, singurul), asigurând aprovizionarea cu cele mai multe arme ale puterilor aliate de-a lungul conflictelor. În schimb, Regatul Unit folosea doar o mică parte a producției de arme pentru dotarea propriei armate. Franța a fost al doilea producător de armament, echipându-și propriile forțe armate ca și cele ale [[Confederația Rinului|Confederației Rinului]] și a altor aliați.

O altă invenție a afectat modul de purtare războiului: [[semafor (comunicații)|sistemul de semafoare pentru comunicații]], care au permis ministrului de război, Carnot, să ia legătura cu forțele franceze de la frontieră de-a lungul ultimului deceniu [[anii 1790|al secolului al XVII-lea]]. Francezii au continuat să folosească acest sistem de-a lungul războaielor napoleoniene. În plus, a început [[Recunoaștere|supravegherea aeriană]] cu ajutorul balonului cu aer cald, prima oară pentru observarea pozițiilor aliate înainte de [[bătălia de la Fleurus (1794)|bătălia de la Fleurus]], de pe [[26 iunie]] [[1794]]. De asemenea, în timpul războaielor napoleoniene s-au făcut progrese importante în tehnica artileristică și rachetistică.

== Efectele politice ale războaielor ==
{{CutieCampanie Războaie napoleoniene}}
Războaiele napoleoniene au adus numeroase schimbări în Europa. Deși Napoleon a reușit să-și impună dominația asupra celei mai mari părți a Europei Occidentale (lucru care nu se mai întâmplase de pe vremea [[Imperiul Roman|Imperiului Roman]]), starea de război continuu de aproape două decenii dintre Franța, pe de o parte, și o alianță a altor câteva puteri europene, pe de alta, și-a pus amprenta asupra Franței. La sfârșitul seriei bătăliilor napoleoniene, ea nu mai deținea rolul conducător ca putere dominantă pe continent, așa cum îl avusese încă de pe vremea lui [[Ludovic al XVI-lea al Franței|Ludovic al XVI-lea]].

În cele mai multe țări europene, adoptarea ideilor Revoluției franceze ([[democrație]], egalitate în fața legii, abolirea privilegiilor, etc.) au rămas ca moștenire generațiilor următoare. Monarhilor europeni le-a fost foarte greu să restaureze starea de lucruri prerevoluționară ([[monarhie absolută]]), și au fost obligați să păstreze anumite reforme făcute în perioada domniei napoleoniene. Moștenirea instituțională napoleoniană a rămas vie până în zilele noastre, în multe țări europene sistemul legal purtând amprenta de neșters a [[Codul napoleonian|Codului napoleonian]].

Admirată pentru cultura sa în secolul al XVIII-lea, Franța devenise după [[Revoluția franceză|Revoluție]] un model politic. Europa a aderat la înaltele principii ale libertății, egalității, fraternității, dar popoarele ei au trăit curând dezamăgirea ocupației napoleoniene. Ca răspuns la dominația franceză, apare o mișcare nouă cu o putere în continuă creștere: [[naționalism]]ul. Acesta va modela cursul istoriei europene postnapoleoniene. Din această perioadă datează începutul unor națiuni și state și sfârșitul altora. Harta europeană a fost redesenată în secolul care a urmat epocii napoleoniene, proces care nu s-a mai bazat pe fiefurile aristocratice, ci pe bazele culturii umane, originilor naționale și ideologiei naționaliste.

Primele reacții au apărut în [[Spania]], unde poporul s-a revoltat în mai [[1808]], mobilizându-se într-un război de gherilă împotriva ocupantului. Dominația bonapartistă a Europei a pus bazele statelor naționale Germania și Italia, prin începerea procesului de consolidare a orașelor-state, regatelor și principatelor.

Începând cu anul [[1809]], au avut loc mișcări patriotice într-o serie de state germane, [[Prusia]] pregătindu-și renașterea în jurul ideii de unitate națională. La rândul lor, [[Italia|italienii]] au dorit și ei, după modelul francez, să devină o națiune unită și independentă.

[[Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei]] a ajuns să fie una dintre cele mai puternice țări de pe glob. [[Royal Navy|Marina Regală Britanică]] a cucerit superioritatea absolută pe oceanele lumii, iar economia industrială britanică a transformat țara în cea mai puternică națiune comercială mondială.

De asemenea, în această perioadă a apărut conceptul nou al spațiului european comun. Napoleon a menționat, în mai multe ocazii, că intenționează să creeze un singur stat european, și, deși, înfrângerea sa a întârziat momentul unificării continentului cu aproape un secol și jumătate, ideea a reapărut după [[Al Doilea Război Mondial]].

Ideile Revoluției franceze au impulsionat procesul de afirmare a națiunii române. Construirea de ''societăți iacobine'' a dus la afirmarea [[Școala Ardeleană|Școlii Ardelene]] și, mai târziu, la declanșarea primei mișcări revoluționare românești conduse de [[Tudor Vladimirescu]].

== Ultimii veterani ==
* '''[[Geert Adriaans Boomgaard]]''' ([[1788]]-[[1899]]) a fost ultimul veteran rămas în viață. A luptat pentru Franța în Regimentul 33 Ușor.<ref name="autogenerated1">{{fr icon}}[http://derniersveterans.free.fr/napoleon1.html Ultimii veterani ai armatei napoleoniene, Primul Imperiu]</ref>
* '''Loius Victor Baillot''' ([[1793]]-[[1898]]) de asemenea din Franța, a fost ultimul veteran al [[Bătălia de la Waterloo|Bătăliei de la Waterloo]]. A participat și la [[asediul orașului Hamburg]].
* '''Pedro Martinez''' ([[1789]]-1898) a fost ultimul veteran al [[Bătălia de la Trafalgar|Bătăliei de la Trafalgar]]. A servit în marina spaniolă pe nava [[Nava spaniolă San Juan Nepomuceno (1765)|San Juan Nepomuceno]].<ref name="autogenerated1" />
* '''Josephine Mazurkewicz''' ([[1784]]-[[1896]]) a fost ultima femeie veterană. A fost asistentă de chirurg în armata lui Napoleon, iar mai târziu a participat în [[Războiul Crimeii]].
* '''Soldat Morris Shea''' ([[1795]]-[[1892]]) din Regimentul 73 de Infanterie a fost ultimul veteran britanic.<ref>{{en icon}}[http://boards.historychannel.com/thread.jspa?threadID=520002112 Fotografii ale veteranilor războaielor napoleoniene pe Canalul de Istorie] {{Webarchive|url=https://web.archive.org/web/20081023142221/http://boards.historychannel.com/thread.jspa?threadID=520002112 |date=2008-10-23 }}</ref>
* '''Sir [[Provo Wallis]]''' ([[1791]]-1892) a fost ultimul ofițer al Marinei Regale. A servit pe nava [[HMS Shannon (1806)|HMS Shannon]] în timpul [[Războiul din 1812|Războiului din 1812]].

== În ficțiune ==
* Romanul epic al lui [[Lev Tolstoi]], ''[[Război și pace]]'', redă războaiele lui Napoleon dintre [[1805]] și [[1812]] (în special dezastruoasa invazie în Rusia din 1812 și retragerea ulterioară), însă dintr-o perspectivă rusească.
* Romanul lui [[Stendahl]], "[[Mănăstirea din Parma]]", începe cu o relatare a unui participant la [[Bătălia de la Waterloo]], urmată de retragerea haotică a forțelor franceze.
* Majoritatea seriei [[Horatio Hornblower]] este încadrată în perioada războaielor napoleoniene.
* [[Seria Aubrey-Maturin]] de Patrick O'Brian are loc în timpul războaielor napoleoniene.
* Majoritatea seriei [[Richard Sharpe (personaj fictiv)|Richard Sharpe]] a lui [[Bernard Cornwell]] se desfășoară în perioada războaielor napoleoniene.
* [[Mizerabilii]] de [[Victor Hugo]] se încadrează în perioada de sfârșit a războaielor napoleoniene și a deceniilor următoare, iar în forma sa completă conține o povestire epică a [[Bătălia de la Waterloo|Bătăliei de la Waterloo]].
* Romanul [[Târgul vanității]] al lui [[William Makepeace Thackeray]] are loc în timpul războaielor napoleoniene - unul dintre protagoniștii acestuia murind în [[Bătălia de la Waterloo]].
* Seria ''[[Temeraire (serie)|Temeraire]]'' de [[Naomi Novik]] prezintă un [[Univers paralel (ficțiune)|univers paralel]] al războaielor napoleoniene, unde există dragoni care participă la lupte.
* Seria [[Lordul Ramage]] a lui [[Dudley Pope]] se desfășoară în perioada războaielor napoleoniene.
* Romanul ''[[Shirley]]'' de [[Charlotte Brontë]] ([[1849]]), încadrat în perioada războaielor napoleoniene, explorează unele dintre efectele economice ale războiului asupra zonei rurale a Yorkshire-ului.
* ''[[Contele de Monte Cristo]]'' al lui [[Alexandre Dumas, tatăl]] începe în perioada de sfârșit a războaielor napoleoniene. Personajul principal, [[Edmond Dantès]], este încarcerat ca urmare a unor acuzații false, care îl incriminau că ar fi fost un suporter bonapartist.
* Acțiunea din lucrarea ''[[Mândrie și prejudecată]]'' de [[Jane Austen]] ([[1813]]) are loc în lumea contemporană ei din perioada războaielor napoleoniene. Unele evenimente cheie ale romanului sunt legate de soldații care trec prin oraș în drum spre bătălie.
* [[Aventurile brigadierului Gérard]] ale lui Sir [[Arthur Conan Doyle]]; acesta servește în calitate de soldat francez în războaiele napoleoniene.
* Romanul [[Pasiunea]] de [[Jeanette Winterson]] din [[1987]]
* Cartea "[[Idiotul]]" a lui [[Fiodor Dostoievski]] are un personaj, generalul Ivolgin, ce relatează relația dintre el și Napoleon în timpul Campaniei din Rusia.

== Referințe ==
{{listănote|2}}

== Bibliografie ==
{{ref sus}}
* {{citat carte | author= Robert Asprey | title=Ascensiunea lui Napoleon Bonaparte | location= New York | publisher=Basic Books| year= 2000| id=ISBN 0-465-04879-X}}
* {{citat carte | author= Vincent Cronin | title=Napoleon | location= Londra | publisher=HarperCollins | year=1994 | id=ISBN 0-00-637521-9}}
* {{citat carte | author= Stephen Pope | title=Dicționarul Cassel al războaielor napoleoniene | publisher= Cassel | year=1999 | id=ISBN 0-304-35229-2}}
* {{citat carte | author= Alan Schom | title= Napoleon Bonaparte: O viață | year= 1998 | publisher= Perennial | id=ISBN 0-06-092958-8}}
* {{citat carte | author= Adam Zamoyski | title= 1812: Marșul fatal al lui Napoleon asupra Moscovei | year= 2004 | publisher= HarperCollins | id=ISBN 0-00-718489-1}}
{{ref jos}}

== Legături externe ==
* {{en icon}}[http://www.dean.usma.edu/history/web03/atlases/napoleon/napoleon%20war%20index.htm Războaiele napoleoniene] {{Webarchive|url=https://web.archive.org/web/20090109092706/http://www.dean.usma.edu/history/web03/atlases/napoleon/napoleon%20war%20index.htm |date=2009-01-09 }} de pe situl [[Academia militară a Statelor Unite|Academiei militare a SUA]]
* {{en icon}}[http://www.bbc.co.uk/history/british/empire_seapower/french_threat_01.shtml Pericolul reprezentat de francezi pentru britanici] de pe situl [[BBC]]
* {{en icon}}[http://www.gutenberg.org/etext/2600 Război și pace] de [[Lev Tolstoi]]
* {{en icon}}[http://www.militaryheritage.com/napoleon.htm Situl colecțiilor războaielor napoleoniene]
* {{en icon}}[http://web2.airmail.net/napoleon/ Napoleon, armata și inamicii săi] {{Webarchive|url=https://web.archive.org/web/20070816125905/http://web2.airmail.net/napoleon/ |date=2007-08-16 }}
* {{en icon}}[http://www.napoleonguide.com/ Ghidul napoleonian]
* {{en icon}}[http://dl.lib.brown.edu/libweb/collections/askb/ Colecția militară Anne S. K. Brown, Biblioteca Universității Brown] Istorie militară și grafice

== Vezi și ==
* [[Listă a bătăliilor napoleoniene]]
* [[Restaurația franceză]] (1814 - 1830)
* [[Mareșal al Franței]]
* [[Era napoleoniană]]
* [[Războiul în epoca napoleoniană]]

{{Istoria Europei}}
{{articol bun}}

{{DEFAULTSORT:Raăzboaiele Napoleoniene}}
[[Categorie:Războaiele napoleoniene| ]]