Raymond Aron

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Raymond Aron (1966) by Erling Mandelmann.jpg

Raymond Claude Ferdinand Aron (n. 14 martie 1905, Paris - d. 17 octombrie 1983, Paris) a fost un filosof, sociolog și politolog evreu francez.

A studiat filosofia la prestigioasa École Normale Supérieure din Paris (1924–1928), unde a fost coleg cu Jean-Paul Sartre. Și-a început cariera universitară în Germania (1930–1933), asistând în mod direct la ascensiunea nazismului. Mobilizat în 1939, a participat la Războiul ciudat (drôle de guerre), apoi – în exil, la Londra, – a fost redactor-șef al ziarului La France libre. După război, a împletit jurnalismul cu activitatea universitară: a fost editorialist la Combat (1947), Le Figaro (1947-1976), L'Express (1976-1983); a ținut cursuri la Collège de France, Institut d'Etudes Politiques, École Nationale d'Administration, École Pratique des Hautes Études și la Sorbonne.

În 1963 a fost ales membru al Academiei de Științe Morale și Politice (Académie des Sciences Morales et Politiques). A murit în 1983, lăsând o operă bogată în care a respins cu fermitate ideologiile totalitare și a căutat explicații pentru atracția maladivă pe care comunismul a exercitat-o asupra intelectualității franceze.

Spre deosebire de Sartre (care credea că „anticomunistul este un câine”,[necesită citare] sau că nu poate denunța crimele din epoca lui Stalin din Uniunea Sovietică pentru că „nu trebuie să îi facem să dispere pe locuitorii cartierului Billancourt”,[necesită citare] populat in majoritate de muncitorii de la regiile naționale Renault), care a alunecat spre extrema-stângă (Aron îl numea „mon frère ennemi“), Raymond Aron a fost un conservator prudent și un analist critic al societății liberale, poate cel mai lucid politolog al Franței și al întregii Europe din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Cel mai important sociolog francez al secolului XX, și unul dintre cei mai importanți filosofi ai istoriei acestui secol, poate fi descris cel mai bine prin propria sa caracterizare: un spectator angajat. El nu s-a temut să se implice în lumea din jurul său, o lume pe care o resimțea tot mai vulnerabilă; de aici, și necesitatea ca toți aceia care au curajul să își asume o gândire proprie, originală, să se implice în viața socială și politică a lumii în care viețuiesc.

Aron nu s-a temut să meargă împotriva curentului, chiar atunci când „son petit camarade“ de la École Normale Supérieure, Jean-Paul Sartre, născut și el tot în 1905, a decis să meargă pe "direcția aplaudării statuii idolului de la Kremlin"[1]

A avut o fiică, Dominique (căsătorită Schnapper), sociolog, membră a Consiliului Constituțional al Franței (2001-2010).

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Expresia îi aparține lui Vladimir Tismăneanu în conferința "Mărirea și decăderea religiilor seculare. Cazul comunismului", și a fost reprodusă în revista "Orizont", din 19 septembrie 2005.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Aron, Raymond. Introducere în filozofia istoriei. București: Humanitas, 1997.
  • Nicolas Baverez, Raymond Aron, un moraliste au temps des idéologies, Flammarion, 1993
  • Stephen Launay, La Pensée politique de Raymond Aron, préface de Philippe Raynaud, PUF, 1995.
  • Stephen Launay, La guerre sans la guerre. Essai sur une querelle occidentale", Paris, Descartes et Cie, 2003.
  • Matthias Oppermann, Raymond Aron und Deutschland. Die Verteidigung der Freiheit und das Problem des Totalitarismus, Ostfildern: Thorbecke Verlag 2008.
  • Emile Perreau-Saussine, Raymond Aron et Carl Schmitt lecteurs de Clausewitz, Commentaire, 103, 2003, p. 617-622. pdf
  • Joachim Stark, Das unvollendete Abenteuer. Geschichte, Gesellschaft und Politik im Werk Raymond Arons, Würzburg: Königshausen & Neumann, 1986
  • Olivier de Lapparent, "Raymond Aron et l'Europe, itinéraire d'un européen dans le siècle", Peter Lang, 2010.

Legături externe[modificare | modificare sursă]