Sari la conținut

Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Adelheid de Hohenlohe-Langenburg
Ducesă consort de Schleswig-Holstein
Date personale
Născută20 iulie 1835(1835-07-20)
Langenburg, Baden-Württemberg, Germania Modificați la Wikidata
Decedată (64 de ani)
Dresda, Regatul Saxoniei, Imperiul German[1] Modificați la Wikidata
Înmormântatăpałac w Przemkowie[*][[pałac w Przemkowie (Palace in Niederschlesien)|​]] Modificați la Wikidata
PărințiErnst I, Prinț de Hohenlohe-Langenburg
Prințesa Feodora de Leiningen
Frați și suroriPrințesa Feodora de Hohenlohe-Langenburg
Prințul Victor de Hohenlohe-Langenburg
Hermann, Prinț de Hohenlohe-Langenburg
Karl zu Hohenlohe-Langenburg[*][[Karl zu Hohenlohe-Langenburg (German prince)|​]]
Princess Elise of Hohenlohe-Langenburg[*][[Princess Elise of Hohenlohe-Langenburg (German Princess (1830-1850))|​]] Modificați la Wikidata
Căsătorită cuFrederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein
CopiiFriedrich, Prinț de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
Augusta Victoria, împărătesă a Germaniei
Karoline Mathilde, Ducesă de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
Gerhard, Prinț de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
Ernst Gunther, Duce de Schleswig-Holstein
Louise, Prințesă Friedrich Leopold a Prusiei
Feodora Adelheid, Prințesă de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
Cetățenie Regatul Württemberg Modificați la Wikidata
Ocupațiearistocrat Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba germană Modificați la Wikidata
Apartenență nobiliară
Titluriduce
prințesă
Familie nobiliarăCasa de Hohenlohe-Langenburg
Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg

Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg (20 iulie 183525 ianuarie 1900) a fost nepoata de soră a reginei Victoria a Regatului Unit. A fost a doua fiică a lui Ernst I, Prinț de Hohenlohe-Langenburg și a soției acestuia, Prințesa Feodora de Leiningen, sora vitregă a reginei britanice.[2] Prințesa Adelheid este strămoașa actualului monarh al Suediei, Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei.

Propunerea de căsătorie a lui Napoleon al III-lea

[modificare | modificare sursă]
Prințesa Adelheid împreună cu mama ei, litografie de von Richard James Lane, 1841

În 1852, nu mult după ce Napoleon al III-lea al Franței a devenit împărat al Franței a cerut-o de soție pe Adelheid de la părinții ei după ce acesta a fost respins de Prințesa Carola a Suediei.
Deși el nu a întâlnit-o niciodată, avantajele politice ale căsătoriei pentru împărat au fost evidente. Aceasta ar fi câștigat respectabilitate dinastică pentru linia Bonaparte și ar fi putut promova o alianță mai strânsă între Franța și Marea Britanie, pentru că Adelheid era nepoata reginei Victora. În același timp, ea nu era membră oficială a casei regale britanice, astfel încât riscul de refuz era mic. Era de așteptat ca Adelheid să fie suficient de recunoscătoare pentru norocul ei și să se convertească la romano-catolicism.

De fapt, propunerea a îngrozit-o pe regina Victoria și l-a contrariat pe Prințul Consort, care a preferat să nu confere legitimitate unei Franțe revoluționare. Curtea britanică a menținut o tăcere strictă asupra Hohenlohes în timpul negocoerilor de căsătorie, ca nu cumva regina să fie prea dornică să respingă perspectiva unei căsătorii cu Napoléon.

Părinții, care au interpretat tăcerea britanică drept o dezaprobare, au respins oferta franceză. Napoléon a cerut-o în căsătorie pe Eugénie de Montijo, contesă de Teba.[3]

Căsătorie și copii

[modificare | modificare sursă]

La 11 septembrie 1856 Adelheid s-a căsătorit cu Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein. Cuplul a avut șapte copii:

O mică insulă în Arhipelagul Franz Josef, insula Adelaide, a fost numită după Prințesa Adelheid de expediția austro-ungară la Polul Nord.

Arbore genealogic

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ http://digital.slub-dresden.de/id31456492Z/22  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  2. ^ "Prințesa Feodora de Leiningen", Wikipedia.org
  3. ^ Diesbach, Ghislain de (). Secrets of the Gotha. translated from the French by Margaret Crosland. London: Chapman & Hall. pp. 134–136.