Poezia omeiadă

Ghazalul sau poezia de dragoste (ar. ﻏﺯﻞ, ghazal) din perioada omeiadă reprezintă prima manifestare în literatura arabă a temei iubirii. În Istoria arabilor, Philip Hitti subliniază că: „Deși mulți barzi preislamici compuneau pentru odele lor (qaṣīda) un preludiu erotic (nasīb), niciunul nu crease doar poezia de dragoste (ġazal). Lirica arabă se naște din acest preludiu erotic al vechii qaṣīda, sub influența cântăreților persani și a textelor lor”.

Orientul-despre iubire

Iubirea apare descrisă în literatura arabo-islamică atât ca un sentiment sacru, în accepțiunea iubirii divine, cât și un sentiment profan, marcat de iubirea din sânul comunității. Deși înțelesurile conceptului sunt numeroase, toate sunt propovăduite ca având drept obiectiv dobândirea Vieții de Apoi. Fiecare sentiment trebuie să fie plămădit din inimă și să dea naștere la rându-i unei bunăvoințe din care să emane lumina, rezultat al cunoașterii celuilalt. Astfel paradigmele cu privire la acest concept diferă, de remarcat fiind aspectul elin al triplicității acestui sentiment: eros-latura fizică, agape- latura divină și filia-latura filială. În lucrarea Studii despre iubire, José Ortega y Gasset realizează o scurtă prezentare a ceea ce s-ar putea numi istoria iubirii amintind că: ,,Lumea antică [Grecia antică] s-a orientat mai întâi după cea a lui Platon, apoi dupa doctrina stoică. Evul Mediul a învățat-o pe cea a Sfântului Toma și a arabilor, veacul al XVII-lea a studiat cu fervoare teoria pasiunilor a lui Descartes și Spinoza” Se constată, așadar, că puterea gândului este transmisă de-a lungul secolelor, însă esența lucrurilor își păstrează claritatea și originalitatea în funcție de perspectivele vremii. Ceea ce naște iubirea este tocmai ceea ce Laurențiu Magnificul numea ,,un appetito di bellezza’’ . Regăsim, prin urmare cauza primă care stârnește evoluția, cristalizarea iubirii și separarea îndrăgostiților de realitate, ceea ce Gasset numește „ideea dizlocării iubitei de realitate” totul concluzionându-se cu contopirea cu Marele Tot, așa cum Blaga definea întregul universal. În final se ajunge la dihotomia ratio cognoscendi - ratio essendi dominate de capacitatea cauzatoare. Ioana Feodorov vorbește despre gradația iubirii care are la bază criteriul temporal și intensitatea. Astfel ḥubb este iubirea permisă, iar ʻišq este iubirea inadmisibilă, în timp ce šaġaf va fi ultimul stadiu de intensitate. Considerăm astfel pertinentă interogația retorică ce constituie titlul acestui articol, și nu doar niște ,,speculații filologice” așa cum amintește Muḥammad Kāmil Ḥasan . În apărarea sa ar veni mulți alți cercetători care susțin că beduinii nu au putut cunoaște iubirea pură întrucât în urma analizei poeziilor, numărul de versuri dedicate mai multor iubite era semnificativ în viața unui poet, ceea ce nu constituia întocmai argumentul unei iubiri sincere. Cât despre iubirea în poezie, aceasta este din punctul de vedere al lui Gāḥiẓ , de dată recentă, iar primul care ar fi cultivat-o ar fi fost ’Imrū’ al-Qays. Înainte de acesta cu multă vreme însă, au scris Democrit, Aristotel, învățătorul său Platon, și alții . Poemul arab începe cu plânsul pe urmele tribului iubitei ce a părăsit zona de campare, ceea ce poartă denumirea de al-bukā’ ‘ala-l-’atlāl. Prin urmare, fundamentul poeziei evocă comportamentul literar arab și în același timp comportamentul uman, marcat de nostalgia trecutului. Poetul se refugiază în amintirea zilelor fericite alături de iubita sa, moment ce va constitui un veritabil laitmotiv în literatura arabă de dragoste. Așadar, așa cum și în textul homeric transpare iubirea de viață, de natură, de oameni, de plăcerea elementelor caracteristice existenței, specificitatea textului spațiului oriental derivă din tentația semitică, așa cum este redat și în Cântarea Cântărilor. În textul biblic, pentru a contura tabloul iubitei, iubitul va folosi întotdeauna imagini din mediul natural, din mediul în care trăiește, un mediu proxim care îi oferă în același timp substanța fizică și cea spirituală. Aceasta, poate fi o caracteristică semitică ce se regăsește de exemplu la cele două personaje din poem: EL si Ea, Solomon și Sulamita, Regele și Prințesa, care străbat întregul poem ,,în ipostaze dintre cele mai disparate, într-o uluitoare și dulce alternanță de dorință, căutare, ivire, dispariție, strigăt, șoaptă, apropiere, îmbrățișare, amețeală, fericire și extaz” . Astfel apare metafora florii viței de vie ca reprezentare pentru neprihănirea Miresei. Autorul, Solomon, e atestat încă din primul vers al Cântarea Cântărilor “Cântarea Cântărilor care este a lui Solomon” . Alte metafore grăitoare se regăsesc în versurile:

„Ce mândră ți-i bărbia, precum a turturelei(…)/ grumazul tău, șirag de nestemate(…),/în casa noastră grinzile-s de cedru/și podu-n căpriori de chiparos(…)/Precum e crinul între spini, așa-i iubita mea printre cadâne/Iubitul meu e-asemeni căprioarei/un pui de cerb pe muntele Betel./Iubitul meu răspunde și îmi zice:/Ridică-te, iubita mea, și vino, frumoasa mea, tu, porumbița mea!/Porumba mea ascunsă în cuta stâncii, Tu, pui de cerb al munților rotunzi!”.

Cu timpul, viziunea asupra iubirii din spațiul oriental, se va oglindi în cel occidental Așa cum remarca și Nadia Anghelescu Arhivat în 1 decembrie 2012, la Wayback Machine. în incipitul revistei Romano-Arabica, nr.2, tema iubirii, a cărei surse e reprezentată de lumea beduină, a luat calea spațiului european prin intermediul Spaniei, cu toate acestea: „proza este chemata să slujească gândirea, iar poezia sentimentul”.

Termeni asociați iubirii în lucrările arabe clasice și simbolistica inimii

În limba arabă literară, sinonimele cele mai cunoscute ale cuvântului ḥubb sunt ’Ilf sau al-’ulfa, care trimite la ideea de intimitate cu persoana iubită, unul dintre primele stadii ale iubirii. Ibn Ḥazm (994-1064) a intitulat faimoasa lucrare despre dragoste și îndrăgostiți : Tawq al-ḥamāma fil-’ulfa wal-’ullāf. Un alt termen recurent este acela de al-huyam, care semnifică faptul de a îți pierde punctele de reper, mai ales grație deliciului provocat de iubire, ceea ce a dat haīm, nebun de iubire. Pe de altă parte sababa este iubirea intensă acompaniată de o puternică dorință. ʻišq, este dorința, de unde ‘ašīqa, verbul ce arată cum iubitul, ‘achīq se îndrăgostește. Un alt termen care descrie una dintre trăirile aferente acestui sentiment este hawa, pasiunea, atașamentul, starea de a fi romantic. Al-wağd, este iubirea urmată de tristețe, iar al-hannāna desemnează tandrețea. Al-law’ā este: consumarea iubirii, în timp ce al-ğunūn este nebunia determinată de dragoste, inima al cărei unic ghid este pasiunea. Altă noțiunea definitoare este al-wadd : afecțiunea, tandrețea, ceea ce a dat naștere la mawadda, afecțiunea în general. Ultimii doi termeni ar fi avut la origine divinitatea preislamică: Al-wadd, personificarea iubirii. Totodată amintim și dihotomia al-ḥubb, iubirea completă- ġarām, iubirea sentimental. Pentru aceste gradații ale iubirii așa cum le numeam mai sus, am consultat lucrări care merită menționate și cercetate în profunzime, căci sunt adevărate monumente de literatură, precum: Diwan al-‘Ašīqīn( Divanul îndrăgostiților) de Mohamed ben Ziad ben al-‘Arabi (m. 845), Kitāb az-zarf wa z-zurafā’(Cartea rafinamentului și a rafinaților) a lui Ibn Isḥaq al- Wašša (m. 936), Kitāb al-’AġānīAbū al-Faraǧ al-Iṣbahānī.este arab quraișit, mai precis face parte din ramura marwānidă a ’ummayazilor. Cu toate acestea, el era șiʻit.. Și-a părăsit orașul natal pentru a merge la Bagdad, unde a studiat fiqh, genealogie și istoriografie, dar și medicină, astrologie, muzică, devenind astfel un exemplu a ceea ce însemna veritabilul ’adīb. Protejat de buizi, și mai ales de ministrul al-Muḥallabī și-a petrecut cea mai mare parte a vieții la Bagdad. A găsit de asemenea spijin la Alep, la curtea prințului ḥamdanit, Sayf al-Dawla. A murit la Bagdad, în 967</ref>. Autorul a cules cântece și poezii, la ordinal califului Ḥārun ar-Rašīd. Cartea dă de asemenea detalii despre cele mai vechi triburi arabe, despre ’ayyām al-ʻarab, despre viața lor social, viața de curte a ’ummayazilor, despre societatea califilor ʻabbasizi. Cu alte cuvinte cartea cuprinde civilizația și cultura araba din Epoca Ignoranței și până în secolul III al Hegirei.</ref> de [10] Abū al-Faraǧ al-Iṣbahānī (897-967): istoric, literat si poet arab. Cele mai importante studii legate de iubire sunt însă: Tawq al-ḥamāma fil-ulfa wal-wullāf (Colierul porumbiței) de Ibn Ḥazm (994-1064), Tratatul de iubire a lui ’Ibn ‘Arabi (1165-1240 sau 1241), Rušd al-labīb ( Ghidul celui treaz) d’Ibn Foulaīta (m. 1330 sau 1331), ar-Rawḏ al-‘Atir fi-nuzhati al-ḫatīr (Gradina parfumată) a lui Cheiḫ al-Nafzāwi (sec XI), Risala al-Qiyân (Epistola sclavelor cântărețe) de Al-Ğaḥīẓ (780 -869). Este demn de menționat faptul că iubirea este un sentiment aflat în strânsă legătură cu organul inimii. În tradiția islamică, inima (qalb) reprezintă nu organul afectivității, ci pe acela al contemplării și al vieții spirituale. Inima reflectă spiritul, căci în psihologia musulmană inima sugerează gândurile cele mai ascunse, cele mai secrete, cele mai autentice, baza însăși a naturii intelectuale a omului”. Totul concură către o cunoaștere de sine, determinată de o osmoză între suflet (pshyché) și spirit (anima).

Iubirea în Coran

Coranul evocă întâmplări legate de iubire la două nivele. Primul nivel analizează atașamentul credinciosului față de mesajul divin și consecințele implicate de acesta. Al doilea nivel este mai concret. Astfel se arată întâmplările amoroase dintre indivizi și consecințele lor (căsătorie, sarcină, fidelitate, gelozie etc.). Termenii legați de iubire (ḥubb, maḥabba) și de afecțiune (mawadda, wudd, wadūd) sunt recurente atât în Coran cât și în hadiṯuri, care prin intermediul celor două rădăcini : [ḥ b b] și [w d d], evidențiază un sentiment pe care Dumnezeu I l-a insuflat de fapt omului. În acest context, Coranul învață credinciosul care sunt oamenii pe care Dumnezeu îi iubește și care sunt cei pe care nu îi iartă. În această cheie, amintim o serie de versete coranice care vin în exemplificare afirmațiilor de mai sus:

„Unii oameni îi fac lui Dumnezeu semeni pe care îi iubesc așa cum numai Dumnezeu trebuie iubit. Doar credincioșii sunt statornici în dragostea lor către Dumnezeu[…].(Wa min an-nās man yattaḫiḏu min dūni lllahi ’andādan yuḥibbūnahum kaḥubbi lllahi wa-llaḏīna ’Āmanū ’ašaddu ḥubban[…])” ^{Coran, 2:165}

Coranul revelează mai multe sensuri ale iubirii. Dacă acest verset suprinde o iubire pură față de Dumnezeu, în alte versete coranice iubirea va dobândi ale conotații, precum:

„Oamenilor le apare drept podoabă dragostea pentru cele dorite: femei, copii, grămezi grele de aur și argint, cai de rasă, turme și ogoare semănate. Acestea sunt o bucurie vremelnică a Vieții de Acum, însă la Dumnezeu este cel mai bun loc în care vă veți întoarce”.(Zuyyna li n-nāsi ḥubbu š-šahawāti mina n-nisā’ wa-l banīna wa-l qanāṭīri al-muqnaṭarati mina ḏ -ḏahabi wa-l fiḍḍati wa-l ḫayli wa-l musawwamati wa-l ’anʻami wa-l ḥarṯi ḏalika matāʻu l-ḥayāti d-dunyyā wa-llāhi ʻindahu ḥusnu l-maʻābi ).^{Coran, 3:14}

„Femeile din cetate spuseră: ,, Femeia celui puternic s-a legat de servitorul ei care i-a aprins dragostea. Noi o vedem într-o rătăcire vădită!” (Wa qāla niswatun fī l-madīnati mra’ātu l-ʻazīzi turāwidu fatatahā ʻan nafsihi qad šaġafahāḥubban ’innā lanraynāhā fī ḍalālin mubīnin) ^{Coran, 12:30}

În sura 89 și în sura 100 Dumnezeu critică iubirea de bogăție:

„Voi iubiți în neștire bogăția!(wa tuḥibbūna l-māla ḥubban ğamman)^{Coran, 89:20}

„Insă aprigă-I este dragostea pentrul bunul lumesc” (wa ’innahu liḥubbi l-ḫayri lašadīdun)^{Coran, 100:8}

Poezia de dragoste în perioada omeiadă

Poezia se pliază și evoluează în funcție de contextul epocii. O dată cu Muʻāwiya capitala este mutată la Damasc. Civilizația va cunoaște o altă etapă, cea a cântecului, unde poeții vor scrie pentru a fi cântați, așa cum va rămâne mărturie Kitāb al-’aġānī , a lui Abū al-Faraǧ al-Iṣbahānī. Scriitura va deveni mai concisă, se vor inventa metri hibrizi, pentru a facilia cântul. În acest leagăn al Islamului, această civilizație nouă va fi foarte tolerantă, astfel încât lectorul asistă la nașterea unei poezii de iubire, încă libertină, care vorbește de femeie și de frumusețea ei, așa cum Platon sublinia faptul că iubirea este zămislire întru frumusețe. Perioada omeiadă este așadar, confundată cu o distincție artifială între iubirea pură și iubirea transgresivă, distincție ce va da naștere la apariția unui nou tip de personaj:„beduinul îndrăgostit”, care va apărea în povești precum cea a lui Ǧamīl și Buṯayna, Maǧnūn și Laylā. Însă studiile recente cu privire la acest subiect arată că adesea aceste povești sunt apocrife. În ceea ce privește exponenții poeziei de dragoste ʻummayade, primul ar fi Abu Dahbal al-Jumahi, unul din nobilii Meccăi, iubirea lui pentruʻAmra fiind celebră. Poezia acestui autor este fină, elegantă, depărtată de nasīb-ul beduinilor. După el alți poeți ai Meccăi au urmat aceeași cale, astfel că se menționează în Kitāb Al-Aghāni că arabii beduini ar fi privit Qurayșiții ca superiori lor, cu excepția poeziei, însă când printre Qurayșiți au apărut ‘Umar Ibn Abi Rabiʻa, Al- Hārith ibn Khalid al-Makhzūmi, Al-’Arjī Abū Dahbalet și‘Abd Allah ibn Qays ar-Ruqayyat, bedunii le-ar fi recunoscut superioritatea și în poezie.

Ġazal-ul

Ġazal-ul este o specie poetică născută în perioada omeiadă, ṣadr al-islām, în care poemul în întregimea lui tratează tema iubirii . Acesta apare în regiunea Ḥiğaz, unii explicând această noutate prin lipse de ocupație a aristocraților medinezi și meccani , care odată îndepărtați de la Damasc, ar fi creat poezia de iubire care avea să aibă o predilecție spre a fi cântată, ceea ce probabil explică și preferința pentru metri ca ramal, ḫafīf, hazaj, Poemele sunt alcătuite din cuvinte care au rezistat trecerii timpului, regăsindu-se și în uzajul curent. Cu vizibile apropieri de sonetul european, ġazal-ul se impune cu anumite specificități, printre care enumerăm: un cadru fix, fiecare vers are înțeles de sine stătător, temele sunt legate intrinsec de existența sufletului prim și celui second , dar și de mediul proxim . Cât despre muză, aceasta este tot timpul de condiție nobilă, iar poveștile incluse în poeme exprimă două tendințe de scriitură marcate de două școli, una urbană- în care poeții cântă mai multe iubite, accentul fiind pus pe libertinaj și cealaltă beduină- care promovează dedicarea iubirii absolute unei singure persoane. Așadar ġazal-ul este de două tipuri: ṣarīḥ și ʻuḏriyy, ultimul termen amintind de faptul că această specie poetică s-a născut în sânul tribului Banū `Udhrā’

Școala urbană

Exponenții acestei școli descriau femeia în termeni particulari, cântau soțiile califilor și ale guvernatorilor din provincii cu o libertate de limbaj care uimea. Aceste poezii reflectă situația privilegiată a femeii în primul secol al islamului.Temele recurente ale acestei școli sunt: întâlnirea celor doi iubiți (mai ales în timpul pelerinajului la Mecca), întâlnirile nocturne și secrete, eleganța rafinată a iubitului, cuvintele seducătoare ale iubitei, zefirul răcăros și dulce. Totuși personaje șirete sunt associate peisajului: raqīb-ul(supervizorul), wāshī( cel ce pârăște), kašīḥ (cel ce invidiază). Iubirea rezultă în urma flirtului, a unor reîmpăcări successive în serviciul plăcerii mult așteptate. Pe lângă ’Aḥwās(655-729), Nuṣayb (m.728) sau ʻArjī (m.738) sau Jamil( 701), cel mai cunoscut reprezentant al acestei școli este de departe ʻUmar bin ʻAbd Allāh Ibn Abī Rabiʻa.

ʻUmar bin ʻAbd Allāh Ibn Abī Rabiʻa (644-712)

Într-un ḫabar din Kitāb al-Aġānī , autorul indică genealogia poetului, rangul familiei sale, rangul poetului în tribul Quraiš, apoi urmează numeroase paragrafe care descriu fascinația pe care poezia luiʻUmar a stârnit-o contemporanilor săi și celor ce le-au urmat. Societatea acelor timpuri se împărțise în două părți: pe de o parte erau poeții și criticii care afirmau predominanța poeziei, iar pe de altă parte erau juriștii și conservatorii care criticau poezia , însă îii admirau în același timp forța și profunzimea inegalabile. ʻUmar se naște într-o familie quraišită la Mecca la o dată necunoscută, spre sfârșitul lunii noiembrie în anul 644, după o tradiție care nu e întocmai acceptată. Kitāb al-’Aġānī amintește că tinerețea sa s-a scurs la Mecca, unde copilul a primit o educație aleasă, într-un cadru care incita spiritual la artă. Mai târziu se va stabili la Medina, de unde se va întoarce adesea la locurile natale în căutarea întâlnirilor amoroase, în timpul Pelerinajului. Se spune că tatăl său fusese numit guvernatorul Yemenului de către Profet și păstrat în funcție de către Omar și ʻUṯman, ceea ce ar explica pe de altă parte ceea ce Isbahānī povestește despre faptul că poetul ar fi adresat din Yemen unei fete un apel nostalgic. Se spune că era foarte frumos și că devenise un fel de Casanova care își găsea liniștea în faptul că era admirat. Pentru el o cucerire feminină era precum o bătălie câștigată. Așadar iubea să fie în centul atenției, își făcea autoportrete și vorbea despre el la persoana a III a. A introdus procedee noi în poezie precum: iubirea ca temă unică și subiect central, o mare coerență cu o înșiruire logică a ideilor și nu doar o alăturare de imagini, iar tonul poeziei nu mai este atât de grav precum era cel al poeților preislamici. În mare, dimnesiunea psihologică și caracterul de seducător i-au adus și renumele de ,,poetul femeilor,, . Prin urmare, tonul elegant al poetului are reputație printre femei și se extinde precum mirosul moscului, cu care îți parfumează îmbrăcămintea de mătase. ʻUmar își pune în valorea alter-ego-ul textual, un alter-ego care merge de la o întâlnire la alta, zi și noapte, profitând de o furtună sau de un pelerinaj, de o întâlnire fie neașteptată, fie premeditată. În acest fel le-a făcut célèbre pe Nuʻm,Ramla, Thurayya , Zaynab, Rabab, Hind, Asmā’, Layla, Fātima și pe multe altele, cunoscute sau anonime, celibatare sau căsătorite. Este interesant totodată de amintit și faptul căʻUmar refuza să facă poezie panegirică califilor și prefera poemele consacrate femeilor. Așadar, el a dedicat poezii la aproximativ patruzeci de femei. Una dintre poeziile care exprimă ontologia poeziei sale este Layta Hindan:

وشَفَتْ أَنْفُسَنا ممّا تَجِدْ ! لَيْتَ هِنْداً أَنْجَزَتْنا ما تَعِدْ ! 1

إنّما العاجِزُ مَن لا يَسْتَبِدّْ ! واسْتَبَدَّتْ مَرّةً واحِدةً ؛ 2

وتَعَرَّتْ ذاتَ يَوْمٍ تَبْتَرِدْ : زَعَموها سَأَلَتْ جاراتِها، 3

عَمْرُ كُنّا اللّهُ، أَمْ لا يَقْتَصِدْ ؟ أَكَما يَنْعَتُني تُبْصِرْنَني، 4

„O, Hind își dă seama de ceea ce a promis!

Stăpânind sufletele noastre a ceea ce ele demontrează [Părăsește pentru a se arăta] despotică o singură dată Cine nu este niciodată despot, este o persoană slabă! Se spune că într-o zi și-a întrebat vecinele Dezbrăcându-se pentru a se răcori „Mă vedeți așa cum ʻUmar mă descrie, sau Pe Dumnezeu, acest om nue rezervat în cuvinte?”

El moare în 712, iar după o tradiție s-ar spune că spre bătrânețe ar fi regretat acțiunile din tinerețe și și-ar fi dedicate ultima parte din viață islamului.

Școala beduină și iubirea ʻuḏrită

Poezia de dragoste pentru această categorie se adaptează unei noi vieți musulmane, unde statutul femeii se schimbă. Femeia devine obiectul central al Tāšbīb. Udriții iubeau o singură femeie, cu a cărei cucerire nu se lăudau. Ei descriau doar forța iubirii lor pentru femeie, se lamentau de separarea forțată și exprimau într-o manieră puțin exagerată tristețea și deziluzia, iar unii chiar mureau de violența acestei iubiri care exprima dihotomia: sublimare a celuilalt și a zeilor și frica față de celălalt- o atitudine asimilată a credinciosului și a credinței sale cu iubitul și pasiunea sa. Mișcarea spirituală compara suferințele cu jihād-ul, îndrăgostiții considerându-se mujihaddūn, și dă naștere temei unicității: Dumnezeu este unic, și prin comparație, femeia este asemenea. Astfel se confundă divinul cu ideea de femininitate, este așadar vorba de o noțiune absolută, femeia iubită și implicit sentimentele ei fiind entități foarte greu de dobândit. Această concepție a împărțit ideologia beduină, nomadă și cea urbană în: realitate și fantasmă. Iubirea curtenească este asemenea celei aparținând trubadurilor, este bazată pe platonism și interiorizează imaginea, distanța, întrucât regula conduitei arabilor era ca mâna tinerei să nu fie dată cuiva care îi pronunțase numele în poem înainte de a o cere în căsătorie. Poeții beduini savurează distanța și privațiunea. Ei au devenit un fel de eroi populari, de unde și crearea multor mituri, născute pe baza acestor poezii, de care am amintit mai sus. Mitul devine astfel o dimensiune a realității. În sânul acestei poezii apar trei poeți care aparțineau unor triburi stabilite în Hidjaz și în Yemen-ul de Nord: Gamil Ibn ‘Abd Allāh Ibn M’amar care o iubea pe Buṯayna și o ceruse în căsătorie, dar fu îndepărtat. Iubirea sa a declanșat vrajbă între ei și clanul iubitei, Banū-al-Ahabb a ‘Hudayli-lor. El a lansat invective la adresa lor, iar ei la rândul lor au rispostat, element unic la poeții de acest tip. Al doilea poet este Qays Ibn al-Mulawah Al-Amiri, numit și Magnùn Layla , pentru că devenise nebun de iubire pentru verișoara lui Layla. Neputând să se căsătorească, ajunge să rătăcească printer bestii și fiare în deșert. Cel de al treilea poet este Kuṯayyir ‘Azza care a transmis poemele lui Gamil Ibn Maʻamar. ‘Urwa. El este și erou de roman, care îți iubește verișoara ‘Afra’. Tatăl acesteia i-o promite drept soție, dar o mărită cu un alt văr. Disperat, poetul încearcă să îi găsească privirea. În final sfârșește singur la Wadi al- qurā’, la rândul ei iubita moare pe coșciugul lui când află de trecerea lui la cele veșnice.

Bibliografie

• Abū al-Faraǧ al-Iṣbahānī. Kitāb al-’aġānī
• Ibn Nadim. Fihrist, in Tartler, Grete Intelepciunea araba. De la preislam la hispanoarabi. Polirom, 2014
• Balda, Monica. 2009. Genèse et essor d’un genre littéraire:les traités d’amour dans la littérature arabo-islamique médiévale (IIe/VIIIe – VIIIe/XIVe siècle. Synergies Monde arabe n° 6 - 2009 pp. 121-130
• Bensalama Raja, Anales del Seminario de Historia de la Filosofía Vol. 19 (2002): 39-51. “Les sphères divisées” D’Aristophane à Ibn Hazm
• Bougherara, Hadri.2000. Voyage sentimental arabo-andaluse. Edif: Paris.
• Hitti, Philip. 2008.Istoria arabilor.(traducere: Irina Vainovski-Mihai. All: București
  • • CORANUL, editura Herald, Traducere de George Grigore, 2010, București
• Chevalier, Jean. Gheerbrant,Alain, Dicționar de simboluri. Editura Artemis, București, volumul 2. Eros.Inimă
• Ibn Ḥazm al-Andalusī. 2012.Colierul porumbiței. Tratat despre dragoste si îndrăgostiți. Ediție îngrijită de Grete Tartler, Humanitas, 2012, București, traducere din arabă, studiu introductiv, note și comentarii, indice explicativ de Grete Tartler
• L’ Encyclopédie de l’Islam, Tome X, Paris
• Ortega y Gasset, Jose. 2005. Studii despre iubire. Editura Humanitas: București
• Romano-Arabica, Editura Universității din București, nr.2, 2002
• Toelle, Heidi, Zakharia Katia. 2005. À la decouverte de la littérature arabe du VI e siècle à nos jours. Champs essais. Paris. 2005
• Tartler, Grete.1978. Cele șapte mu’allaqate. Editura Univers, Colecția Poesis, București , 1978
• Tartler, Grete. 2012. Islam. Repere culturale. Proba Orientului, Editura Paralela 45, Pitești, 2012
• Tartler, Grete. 2014. Intelepciunea araba. De la preislam la hispanoarabi. Editura Polirom, Iasi, editia a III-a revazuta si adaugita. 2014
• Poezia Vechiului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii ortodoxe române, București 2000, 483-509

Vezi și

• Islam
• Literatura arabă
• Poezia arabă preislamică
• Poezia în Califatul Abbasid
• Mecca
• Coran

Legături externe

• ro http://araba.lls.unibuc.ro/
• ro http://trove.nla.gov.au/work/10564312?versionId=12319531
• fr http://fr.wikipedia.org/wiki/Art_omeyyade
• fr http://fr.wikipedia.org/wiki/Califat_omeyyade
• fr http://fr.wikipedia.org/wiki/Po%C3%A9sie_arabe
• en http://www.ashgate.com/pdf/samplepages/early_islamic_poetry_and_poetics_intro.pdf Arhivat în 2 noiembrie 2013, la Wayback Machine.