Sari la conținut

Partidul Anti-Masonic

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Partidul Antimasonic
Oameni cheie
Fondator(i)William Wirt[*]​
Solomon Southwick[*]​  Modificați la Wikidata
Date
Înființat  Modificați la Wikidata
Desființat  Modificați la Wikidata
SediuWashington, D.C.
Fuzionat înPartidul Whig
Informații
Ideologie oficialăAnti-Masonerie
naționalism economic
conservatorism social  Modificați la Wikidata
Poziție politicăextremă dreaptă  Modificați la Wikidata
Culori oficiale     Galben
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Partidul Anti-Masonic a fost primul partid terț⁠(d) din istoria politică a Statelor Unite.[1] Era oficial un partid monotematic⁠(d), și se opunea puternic Francmasoneriei din Statele Unite⁠(d). El a activat de pe la sfârșitul deceniului anilor 1820, mai ales în Nord-Est, și mai târziu a încercat să devină partid mare extinzându-și platforma pentru a-și asuma poziții pe alte chestiuni. A intrat rapid în declin după 1832 întrucât cei mai mulți membri ai lui au intrat în noul Partid Whig; s-a dizolvat după 1838.

Partidul a apărut după dispariția lui William Morgan⁠(d), un fost mason care devenise un critic important al Masoneriei. Mulți credeau că masonii îl omorâseră pe Morgan pentru că vorbise împotriva Masoneriei, și ca urmare multe biserici și alte grupuri au condamnat Masoneria. Întrucât mulți masoni erau oameni de afaceri și politicieni de seamă, revolta împotriva masonilor era și o formă de antielitism. Antimasonii susțîneau că masonii ar reprezenta o amenințare la adresa republicanismului american prin încercările lor de a controla în secret guvernul. Mai mult, exista o frică intensă că masoneria ar fi fost ostilă creștinismului.

Opoziția masivă față de masonerie s-a coagulat în cele din urmă într-un partid politic. Înaintea și în timpul președinției lui John Quincy Adams, a existat o perioadă de realiniere politică. Antimasonii au apărut ca un partid terț important, alternativă la democrații lui Andrew Jackson și la național-republicanii lui Adams. În New York, antimasonii au luat locul național-republicanilor ca principal oponent al democraților.

După ce au înregistrat un success neașteptat în alegerile din 1828⁠(d), antimasonii au adoptat poziții și pe alte chestiuni, în special pentru dezvoltarea teritoriului⁠(d) și pentru taxe vamale⁠(d) protecționiste. Mai mulți antimasoni, inclusiv William A. Palmer⁠(d) și Joseph Ritner⁠(d), au câștigat alegeri pentru funcții importante. În state ca Pennsylvania și Rhode Island, partidul controla echilibrul puterii în legislativul statului și a dat sprijin crucial candidaților pentru Senatul SUA. În 1831, a ținut prima convenție de alegere a unui candidat prezidențial⁠(d), practică ce avea să fie apoi adoptată de toate marile partide. Delegații l-au ales pe fostul procuror general al SUA William Wirt⁠(d) ca port-drapel la alegerile prezidențiale din 1832⁠(d); Wirt a obținut 7,8% din votul popular și a fost pe primul loc în Vermont.

Ulterior, de-a lungul deceniului anilor 1830, mulți dintre susținătorii Partidului Anti-Masonic au trecut la Partidul Whig, care căuta să-i unească pe cei ce se opuneau politicilor președintelui Jackson. Antimasonii au adus cu ei o neîncredere profundă față de politicieni și o respingere a loialității oarbe față de partid, împreună cu noi tehnici de campanie care să ațâțe interesul alegătorilor. Partidul Anti-Masonic a ținut în 1835 o convenție națională, care l-a nominalizat drept candidat pe candidatul Partidului Whig, William Henry Harrison, dar o a doua convenție a anunțat că partidul nu susține oficial niciun candidat. Harrison a făcut campanie ca Whig la alegerile prezidențiale din 1836⁠(d), iar relativul său succes la alegeri au încurajat creșterea migrației dinspre Partidul Anti-Masonic spre Whig. Până în 1840, partidul încetase să mai funcționeze ca organizație națională. În deceniile ulterioare, foști candidați anti-masonici și susținători ai acestora, ca Millard Fillmore, William H. Seward, Thurlow Weed⁠(d) și Thaddeus Stevens au devenit membri importanți ai Partidului Whig.

Istoria

[modificare | modificare sursă]

Contextul

[modificare | modificare sursă]
William Morgan, a cărui dispariție și probabilă ucidere a condus la apariția Partidului Anti-Masonic

Adversarii Francmasoneriei au format o mișcare politică după ce afacerea Morgan⁠(d) i-a convins că masonii omoară oamenii care vorbesc împotriva lor.[2] Acest episod important a fost misterioasa dispariție în 1826 a lui William Morgan, un francmason din zona rurală a statului New York care s-a întors împotriva masonilor.[3]

Morgan susținea că a fost făcut membru al Masoneriei pe când trăia în Canada[4] și pare să fi participat pentru scurt timp la o lojă din Rochester.[5]:9 În 1825, Morgan a primit gradul Royal Arch⁠(d) din partea lojei Western Star nr. 33 din Le Roy⁠(d), după ce a jurat că primise anterior șase alte grade care îl precedau pe acesta.[6][7] Nu s-a putut determina dacă chiar a primit acele grade și de unde anume.[5]:9[6]

Morgan a încercat apoi, fără succes, să înființeze sau să viziteze loje și filiale din Batavia⁠(d), dar i s-a refuzat participarea la activitățile masonice din Batavia de către masonii care nu erau siguri despre caracterul lui Morgan și de apartenența lui la Masonerie.[8] Furios din cauza respingerii, Morgan a anunțat că va publica un expozeu intitulat Illustrations of Masonry,[9] care îi critică pe freancmasoni și le descrie în detaliu ceremoniile secret de acordare a gradelor.[10]

Când intențiile lui au devenit cunoscute lojei din Batavia, s-a efectuat o tentativă de incendiere a atelierului tipografului care urma să tipărească cartea lui Morgan.[11] În septembrie 1826, Morgan a fost arestat sub niște acuzații subțiri, cum că nu și-ar fi plătit o datorie, și că ar fi furat o cămașă și o cravată, într-un alt efort de a-l împiedica să-și publice cartea.[12] Persoana care intenționa să publice cartea lui Morgan i-a plătit cauțiunea și a fost eliberat.[12] La scurt timp, Morgan a dispărut.[13]

Unii sceptici au susținut că Morgan ar fi plecat singur din zona Batavia, fie pentru că fusese plătit să nu-și mai publice cartea, fie ca să scape de răzbunarea masonilor pentru tentativa de a o publica, fie pentru a genera publicitate care să sporească vânzările cărții.[14] Versiunea cea mai credibilă a evenimentelor a fost că masonii l-au omorât pe Morgan înecându-l în râul Niagara.[15][16] Indiferent dacă a fugit sau a fost omorât, dispariția lui Morgan i-a făcut pe mulți să creadă că francmasoneria intra în conflict cu bunii cetățeni.[17]

Întrucât judecători, oameni de afaceri, bancheri și politicieni erau adesea masoni, cetățenii de rând au început să considere masoneria o grupare elitistă. Mulți au susținut chiar că jurămintele secrete ale lojelor îi obligau pe masoni să se sprijine unii pe alții în tribunale și în alte locuri.

Deoarece unele procese ale unor presupuși conspiratori împotriva lui Morgan au mers prost, iar masonii s-au opus unor cercetări mai atente, mulți newyorkezi au tras concluzia că masonii controlează funcții-cheie și că își folosesc autoritatea oficială pentru a promova obiectivele frăției, asigurându-se că ucigașii lui Morgan scapă nepedepsiți.[18] Ei credeau că, atunci când un mason a încercat să le dezvăluie secretele, aceștia au scăpat de el. Întrucât ei controlau tribunalele și alte funcții, ei erau considerați capabili și dornici să obstrucționeze ancheta. S-a iscat ideea că „adevărații americani” trebuie să se organizeze și să înfrângă conspirația. Dacă va fi să se restaureze buna guvernare, „toți masonii trebuie să fie înlăturați din funcțiile publice”.[19]

Fondarea partidului

[modificare | modificare sursă]
Thurlow Weed⁠(d), redactor de ziar care a contibuit la formarea Partidului Anti-Masonic

Partidul Anti-Masonic a fost înființat în zona rurală a statului New York⁠(d) în septembrie 1827.[20] Anti-masonii erau adversari ai francmasoneriei, și credeau că aceasta este o societate secretă coruptă și elitistă care guvernează în cea mai mare parte țara sfidând principiile republicane⁠(d).[21] Mulți oameni credeau că organizația masonică și aderenții ei implicați în guvernare sunt corupți.[22]

Opoziția față de masonerie a fost preluată mai întâi drept cauză deligioasă de unele biserici evanghelice protestante, în special în „zona arsă” din zona rurală a New Yorkului.[23] Multe biserici au adoptat hotărâri care condamnau preoții și liderii laici ai comunităților lor dacă erau masoni și câteva culte au condamnat Francmasoneria în ansamblul ei, inclusiv presbiterienii, congregaționaliștii, metodiștii și baptiștii.[24]

Solomon Southwick⁠(d), editor de ziar și candidat anti-mason în 1828 pentru postul de guvernator al New Yorkului

Adepții inițiali, religioși, ai anti-masonilor doreau la început să evite implicarea politică.[20] Anti-masoneria a devenit însă o problemă politică în vestul New Yorkului⁠(d) când, pe la începutul lui 1827, multe mitinguri locale au anunțat hotărârea de a nu susține masoni în funcții publice.[25] Anti-masonii se opuneau democrației jacksoniene⁠(d), exemplificată în New York de gruparea Bucktails a senatorului Martin Van Buren și de facțiunea rivală a guvernatorului DeWitt Clinton⁠(d). În acest efort, ei au fost ajutați de faptul că Andrew Jackson era un mason de rang înalt și lăuda frecvent organizația.[26]

Când Partidul Anti-Masonic a început să organizeze candidați pentru alegerile din 1827 pentru legislativul statului New York, național-republicanii⁠(d), adversari ai lui Jackson, s-au retras din curse în zonele unde sentimentul anti-masonic era cel mai puternic, ceea ce i-a ajutat pe anti-masoni să câștige 15 din cele 125 de locuri din Adunare.[20] Presupusa remarcă a organizatorului anti-mason Thurlow Weed⁠(d) (negată de acesta), cum că un cadavru neidentificat găsit în râul Niagara era „un Morgan destul de bun” până după alegerile din 1828, rezuma valoarea dispariției lui Morgan pentru adversarii lui Jackson.[27]

Ascensiunea politică

[modificare | modificare sursă]

În alegerile din 1828⁠(d), noul partid s-a dovedit neașteptat de puternic.[28] Deși candidatul său pentru postul de guvernator al New Yorkului⁠(d), Solomon Southwick⁠(d), a fost învins, Partidul Anti-Masonic a devenit principalul partid de opoziție față de democrații jacksonieni în New York.[29] În 1829, și-a lărgit sfera chestiunilor abordate când a devenit un susținător al amenajării teritoriului⁠(d) și al taxelor vamale⁠(d) protecționiste.[30]

Membrii Partidului Anti-Masonic au extins utilizarea ziarelor afiliate la partid pentru organizarea politică publicând peste 100 de astfel de publicații, între care National Observer a lui Southwick și Anti-Masonic Enquirer a lui Weed.[5]:34–35 Până în 1829, Albany Journal al lui Weed devenise principalul ziar anti-masonic, și ulterior a devenit principalul ziar Whig.[31][32][33] Ziarele vremii se dedau adesea la partizanat politic și un paragraf scurt dintr-un articol din Albany Journal care îl critica pe Martin Van Buren includea cuvintele „periculos”, „demagog”, „corupt”, „degradat”, „pervers”, „prostituată”, și „blestemat”.[34]

Convenții și alegeri

[modificare | modificare sursă]

O organizație națională anti-masonică era planificată încă din 1827, când liderii din New York au încercat să-l convingă pe Henry Clay să renunțe la apartenența la Masonerie și să le conducă mișcarea.[28]

Până în 1830, efortul mișcării anti-masonice de a-și lărgi baza electorală i-a permis să se răspândească în statele vecine, devenind deosebit de puternică în Pennsylvania și Vermont.[35] În 1831, William A. Palmer⁠(d) a fost ales guvernator al Vermontului⁠(d) din partea anti-masonilor, și a deținut funcția până în 1835.[36] Cumnatul lui Palmer, Augustine Clarke⁠(d), a fost elector prezidențial anti-masonic în 1832, a servit ca trezorier al statului Vermont⁠(d) din 1833 până în 1837 și a fost numit în Comitetul Național Anti-Masonic în 1837.[37][38][39] Printre alți votanți anti-masoni din Vermont din 1832 se numărau fostul governator Ezra Butler⁠(d) și fostul congressman federal William Strong⁠(d).[40]

Cea mai înaltă funcție deținută de un membru al Partidului Anti-Masonic a fost cea de guvernator. În afară de Palmer în Vermont, Joseph Ritner⁠(d) a fost guvernator al Pennsylvaniei⁠(d) din 1835 până în 1839.[41]

În afara celor doi, anti-masonul Silas H. Jennison⁠(d) a fost ales guvernator locotenent al Vermontului⁠(d) cu sprijin Whig în 1835. Niciun candidat, inclusiv Palmer, nu a primit o majoritate a voturilor pentru guvernator, cum impunea Constituția Vermontului. Ca atare, cursa s-a decis în Adunarea Generală a Vermontului⁠(d), care nici ea nu a reușit să aleagă un câștigător. Ea a optat apoi să îl lase pe Jennison să guvernator interimar până la următoarele alegeri. El avea să câștige alegerile pentru funcția de guvernator, dar candidând ca Whig în 1836, și a fost guvernator până în 1841.[36][42]

Fostul mason William Wirt⁠(d) a câștigat voturile pentru Colegiul Electoral în Vermont, la alegerile prezidențiale din 1832⁠(d) din partea Partidului Anti-Masonic

Deși Partidul Anti-Masonic nu a ales vreun senator și nu a deținut majoritatea în legislativul vreunui stat, anti-masonii din legislativele statelor au format uneori coaliții care au ales senatori sau au organizat camerele parlamentare, cum ar fi: William Wilkins⁠(d), ales în Senat în 1830 de o coaliție de democrați pro-Adams și anti-masoni în Adunarea Generală a Pennsylvaniei⁠(d);[43][44] și William Sprague⁠(d), ales președinte al Camerei Reprezentanților din Rhode Island⁠(d) în 1831 de o coaliție de democrați pro-Adams și anti-masoni.[45]

Amos Ellmaker⁠(d), 1832 candidat anti-masonic pentru vicepreședinție

Partidul Anti-Masonic a efectuat prima convenție de nominalizare a unui candidat prezidențial⁠(d) din istoria SUA, pentru alegerile din 1832, când a fost nominalizat William Wirt⁠(d) (un fost mason) pentru președinție și Amos Ellmaker⁠(d) pentru vicepreședinție la Baltimore. Wirt a obținut 7,8 procente din votul popular și cele șapte voturi electorale ale Vermontului.[46] Curând, democrații și Whig-ii au recunoscut valoarea convențiilor pentru gestionarea partidelor și campaniilor și au început și ei să țină astfel de evenimente.[47]

După alegerea lui Ritner în 1835, s-a ținut o convenție la nivel de stat în Harrisburg pe – pentru a alege electorii prezidențiali pentru alegerile din 1836⁠(d).[48] Convenția l-a nominalizat pe William Henry Harrison pentru președinție și pe Francis Granger⁠(d) pentru vicepreședinție.[49] Convenția anti-masonică pe statul Vermont a urmat și ea pe .[50] Liderii anti-masoni nu au reușit să obțină de la Harrison asigurările că nu este mason, așa că au convocat o convenție națională. A doua convenție națională anti-masonică de nominalizare a candidaților s-a ținut la Philadelphia în .[51] Întrunirea a fost marcată de disensiuni, dar majoritatea delegaților au declarat că partidul nu sprijină un candidat național la alegerile prezidențiale din 1836 și a propus o întâlnire în 1837 pentru a discuta viitorul partidului.[52]

Deși a pierdut alegerile în fața candidatului democrat Martin Van Buren în 1836, forța lui Harrison în tot Nordul a fost salutată de liderii anti-masoni, deoarece Partidul Anti-Masonic fusese primul care îi vehiculase numele în campanie.[53] Până pe la jumătatea anilor 1830, alți anti-jacksonieni coagulaseră în Partidul Whig, care avea o bază mai amplă de poziții pe diferite chestiuni decât anti-masonii. Până spre finalul deceniului, mulți membri ai mișcării anti-masonice trecuseră la Whig, considerând că acesta este o alternativă mai bună decât jacksonienii, care atunci deja începuseră să își spună „democrați”.[54] Partidul Anti-Masonic a ținut în septembrie 1837 o conferință pentru a discuta situtația sa—un delegat a fost fostul președinte John Quincy Adams.[55]

Partidul a ținut o a treia convenție națională de nominalizare a candidaților la Temperance Hall⁠(d) din Philadelphia în –.[56] La acea dată, partidul fusese aproape în întregime absorbit de Whig. Anti-masonii l-au susținut în unanimitate pe William Henry Harrison pentru președinție și pe Daniel Webster pentru vicepreședinție la alegerile din 1840⁠(d). Când Convenția Națională Whig l-a nominalizat pe Harrison alături de John Tyler, anti-masonii nu au făcut o propunere alternativă și au încetat să mai funcționeze, cei mai mulți adepți trecând complet la Partidul Whig până în 1840.[57][58]

Urmări

[modificare | modificare sursă]
Jonathan Blanchard⁠(d), candidat prezidențial în 1884⁠(d) din partea unui alt partid care se declara „anti-masonic”

Anti-masoneria era angajată profund în teorii ale conspirației, în principal în afirmația cum că elitele masonice încearcă să controleze guvernul în secret.[59] Pe măsură ce oamenii au devenit mai mobili economic în timpul Revoluției Industriale și au început să se deplaseze spre vest, și s-au adăugat noi state la Uniune, creșterea mișcării anti-masonice a fost cauzată de frământările politice și sociale rezultate din slăbirea vechilor legături de familie și de comunitate.[60] Cum Francmasoneria era una din puținele instituții care rămăseseră stabile în acele vremuri de schimbare, ea a devenit o țintă naturală pentru protestatari.[61] Ca urmare, Afacerea Morgan a devenit catalizatorul foarte vizibil care a transformat o mișcare populară într-un partid politic.

Sub stindardul anti-masonilor, liderii abili i-au unit pe anti-jacksonieni și pe alți nemulțumiți de condițiile politice existente.[62] Faptul că William Wirt, candidatul lor pentru președinție în 1832, nu doar că era un fost mason, și chiar apăra Francmasoneria într-un discurs în fața convenției care l-a nominalizat indică faptul că opoziția față de Masonerie nu a fost singurul subiect al mișcării anti-masonice.[58]

Mișcarea anti-masonică a dat naștere sau a extins utilizarea multor inovații care au devenit practică acceptată în rândul altor partide, cum ar fi convențiile de nominalizare și ziarele de partid.[47] Anti-masonii au ajutat și la ascensiunea Partidului Whig ca principală alternativă la democrați, pozițiile anti-masonice pe diferite chestiuni, cum ar fi amenajarea teritoriuluim și taxele vamale, fiind adoptate de Whigs.[63]

Al doilea Partid Anti-Masonic

[modificare | modificare sursă]

Între 1872 și 1888 a mai fost activă o organizație numită Partidul Anti-Masonic. Acest grup avea o bază mai mult religioasă pentru opoziția față de Masonerie și era asociată strâns cu Jonathan Blanchard⁠(d) de la Colegiul Wheaton⁠(d).[64]

Membri ai Congresului

[modificare | modificare sursă]
Grattan H. Wheeler⁠(d), congressman anti-mason din New York

Anti-masonii nu au reușit să aleagă niciun senator federal, dar au ales mai mulți congressmani în Camera Reprezentanților.[65]

Massachusetts

New York

Ohio

Pennsylvania

Rhode Island

Vermont

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ Ulm, Aaron Hardy (). „Third Parties We Have Known”. Collier's. San Francisco, CA: P. F. Collier & Son Company: 18.
  2. ↑ Ulm, Aaron Hardy (). „Third Parties We Have Known”. Collier's. San Francisco, CA: P. F. Collier & Son Company: 18.
  3. ↑ "Third Parties We Have Known", p. 18.
  4. ↑ Ellis, Edward Sylvester (). Low Twelve: "By Their Deeds Ye Shall Know Them". New York: Macoy Publishing and Masonic Supply Co. p. 234.
  5. 1 2 3 Bentley, A. P. (). History of the Abduction of William Morgan. Mt. Pleasant, IA: Van Cise & Throop.
  6. 1 2 Tillotson, Lee S. (). Ancient Craft Masonry in Vermont. Montpelier, VT: Capital City Press. p. 79.
  7. ↑ Morris, Robert (). William Morgan, Or, Political Anti-Masonry: Its Rise, Growth and Decadence. New York: Robert Macoy, Masonic Publisher. p. 61.
  8. ↑ Ross, Peter (). A Standard History of Freemasonry in the State of New York, Volume 1. New York: Lewis Publishing Company. p. 310.
  9. ↑ Morgan, William (), Illustrations of Masonry by One of the Fraternity Who has Devoted Thirty Years to the Subject: "God said, Let There be Light, and There was light", Batavia, NY: David C. Miller
  10. ↑ Ulm, Aaron Hardy (). „Third Parties We Have Known”. Collier's. San Francisco, CA: P. F. Collier & Son Company: 18.
  11. ↑ Jasper Ridley, The Freemasons: A History of the World's Most Powerful Secret Society, 2013, pagină necunoscută
  12. 1 2 Morris (1884), p. 106.
  13. ↑ Peck, William F. (). History of Rochester and Monroe county, New York. The Pioneer publishing company. p. 63. Accesat în .
  14. ↑ The Skeptic's Dictionary: Freemasons, accesat la
  15. ↑ Pool, William (). Landmarks of Niagara County, New York. D. Mason & Company. p. 69.
  16. ↑ Cornog, Evan (). The Birth of Empire : DeWitt Clinton and the American Experience, 1769–1828Necesită înregistrare gratuită. Oxford University Press. p. 167. ISBN 978-0195353204.
  17. ↑ Josephus Nelson Larned, The New Larned History for Ready Reference, Reading and Research, Volumul 1, 1922, p. 374
  18. ↑ Henry Dana Ward, The Anti-Masonic Review, Volumul 1, 1828, p. 290
  19. ↑ Rayback 1959, pp. 18–19
  20. 1 2 3 McCarthy, Charles (). The Antimasonic Party (în engleză). U.S. Government Printing Office. pp. 372–4.
  21. ↑ Massachusetts Antimasonic Republican Convention (). Antimasonic Republican Convention, for Massachusetts, Held at Boston, Sept. 10 and 11, 1834. Boston: Leonard W. Kimball. pp. 34–35 – via Google Books.
  22. ↑ Formisano, Ronald P. (). For the People: American Populist Movements from the Revolution to the 1850s. Chapel Hill: University of North Carolina Press. p. 126. ISBN 978-0-8078-3172-4.
  23. ↑ David G. Hackett, That Religion in Which All Men Agree: Freemasonry in American Culture, 2014, p. 118
  24. ↑ McKinley, Erik (). „The Anti-Masonic Party”. The Builder: A Journal for the Masonic Student. Anamosa Iowa: National Masonic Research Society. 7: 72.
  25. ↑ Michael Kazin, Rebecca Edwards, Adam Rothman, editors, The Princeton Encyclopedia of American Political History, Volumul 1, 2010, p. 39
  26. ↑ Ulm, Aaron Hardy (). „Third Parties We Have Known”. Collier's. San Francisco, CA: P. F. Collier & Son Company: 18.
  27. ↑ Weed, Thurlow (). „A Good Enough Morgan”. Selections from the Newspaper Articles of Thurlow Weed. Albany, NY: Weed, Parsons and Company: 51–61.
  28. 1 2 Acest articol conține text din Chisholm, Hugh, ed. (). „Anti-Masonic Party”. Encyclopædia Britannica. 2 (ed. 11). Cambridge University Press., o publicație aparținând domeniului public.
  29. ↑ Mark Stein, American Panic: A History of Who Scares Us and Why, 2014, p. 45
  30. ↑ Edward S. Mihalkanin, editor, American Statesmen: Secretaries of State from John Jay to Colin Powell, 2004, p. 451
  31. ↑ Jeffrey D. Schultz, John G. West, Iain S. MacLean, editors, Encyclopedia of Religion in American Politics, 1999, p. 18
  32. ↑ Charles Elliott Fitch Encyclopedia of Biography of New York, Volumul 1, 1916, p. 318
  33. ↑ Benson John Lossing, The Empire State: A Compendious History of the Commonwealth of New York, 1888, p. 447
  34. ↑ John G. Gasaway, Tippecanoe and the Party Press Too: Mass Communication, Politics, Culture, and the Fabled Presidential Election of 1840, 1999, p. 228
  35. ↑ Acest articol conține text din Chisholm, Hugh, ed. (). „Anti-Masonic Party”. Encyclopædia Britannica. 2 (ed. 11). Cambridge University Press., o publicație aparținând domeniului public.
  36. 1 2 Wells, Frederic Palmer (). History of Newbury, Vermont. The Caledonian Company. p. 340. Accesat în .
  37. ↑ Bouton, Nathaniel (). The History of Concord, Vermont. McFarland & Jenks. p. 697. ISBN 978-0608438405. Accesat în .
  38. ↑ Niles, William Ogden (). „National Antimasonic Convention”. Niles' National Register. 53. p. 68.
  39. ↑ Hemenway, Abby Maria (). The History of the Town of Montpelier, Including that of the Town of East Montpelier. A. M. Hemenway. p. 273. Accesat în .
  40. ↑ Ulm, Aaron Hardy (). „Third Parties We Have Known”. Collier's. San Francisco, CA: P. F. Collier & Son Company: 18.
  41. ↑ Pennsylvania Bureau of Statistics (). Annual Report of the Bureau of Statistics of Pennsylvania, Volume 2. B. F. Meyers, State Printer. p. 17. Accesat în .
  42. ↑ Ulm, Aaron Hardy (). „Third Parties We Have Known”. Collier's. San Francisco, CA: P. F. Collier & Son Company: 18.
  43. ↑ Polk, James K. (). Cutler, Wayne, ed. Correspondence of James K. Polk: Volume IX, January–June 1845. University of Tennessee Press. p. 39. ISBN 978-0870499470. Accesat în .
  44. ↑ A History of the Committee on the Judiciary of the House of Representatives. U.S. Government Printing Office. . p. 508. ISBN 978-0160845789. Accesat în .
  45. ↑ American Historical Association (). Annual Report, Volume I. U.S. Government Printing Office. p. 551. Accesat în .
  46. ↑ Haynes, Stan M. (). The First American Political Conventions: Transforming Presidential Nominations, 1832–1872. McFarland & Company, Inc. p. 27. ISBN 978-0786490301. Accesat în .
  47. 1 2 Goldwag, Arthur (). The New Hate: A History of Fear and Loathing on the Populist Right. Knopf Doubleday Publishing. p. 172. ISBN 978-0307742513. Accesat în .
  48. ↑ „PA US President – AM Convention Race – Dec 14, 1835”. Our Campaigns. . Accesat în .
  49. ↑ „Harrisburg Conventions”. Richmond Enquirer⁠(d). Richmond, VA. . p. 2 – via Newspapers.com.
  50. ↑ „VT US President – AM Convention Race – Feb 24, 1836”. Our Campaigns. . Accesat în .
  51. ↑ „US President – AM Convention Race – May 04, 1836”. Our Campaigns. . Accesat în .
  52. ↑ Trefousse, Hans Louis (). Thaddeus Stevens: Nineteenth-century Egalitarian. University of North Carolina Press. p. 45. ISBN 978-0807823354. Accesat în .
  53. ↑ Mueller, Richard Mueller (). The Whig Party in Pennsylvania. Columbia University. p. 276. Accesat în .
  54. ↑ Adams, Sean Patrick (). A Companion to the Era of Andrew Jackson. Blackwell Publishing. p. 343. ISBN 978-1118290828. Accesat în .
  55. ↑ Haywood, H. L., ed. (). The Builder: A Journal for the Masonic Student. 7. National Masonic Research Society. p. 77. Accesat în .
  56. ↑ „US President – AM Convention Race – Nov 13, 1838”. Our Campaigns. . Accesat în .
  57. ↑ Remini, Robert Vincent (). Henry Clay: Statesman for the Union. W. W. Norton & Company, Inc. p. 528. ISBN 978-0393310887. Accesat în .
  58. 1 2 McLaughlin, Andrew Cunningham (). Cyclopedia of American Government, Volume 1. D. Appleton and Company. p. 49. Accesat în .
  59. ↑ Cheathem, Mark R. (). „Conspiracy Theories Abounded in 19th-Century American Politics”. Smithsonian⁠(d). Washington, DC: Smithsonian Institution.
  60. ↑ Keller, Morton (). America's Three Regimes: A New Political History. New York: Oxford University Press. p. 77. ISBN 978-0-19-532502-7.
  61. ↑ Ulm, Aaron Hardy (). „Third Parties We Have Known”. Collier's. San Francisco, CA: P. F. Collier & Son Company: 18.
  62. ↑ Ulm, Aaron Hardy (). „Third Parties We Have Known”. Collier's. San Francisco, CA: P. F. Collier & Son Company: 18.
  63. ↑ Mihalkanin, Edward S., ed. (). American Statesmen: Secretaries of State from John Jay to Colin Powell. Greenwood Press. p. 451. ISBN 978-0313308284. Accesat în .
  64. ↑ Ulm, Aaron Hardy (). „Third Parties We Have Known”. Collier's. San Francisco, CA: P. F. Collier & Son Company: 18.
  65. ↑ Office of the Historian, U.S. House of Representatives, List of Anti-Masonic Party Members of Congress.

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]
  • Bemis, Samuel Flagg. John Quincy Adams and the union (1956) vol 2 pp 273–304.
  • Brodie, Fawn () [1959]. Thaddeus Stevens: Scourge of the South (ed. Norton Library). New York: W.W. Norton & Co., Inc. ISBN 0-393-00331-0. 
  • Cooper, William J. (). The Lost Founding Father: John Quincy Adams and the Transformation of American Politics. Liveright Publishing. ISBN 978-1631493898. 
  • Formisano, Ronald P. (). For the People: American Populist Movements from the Revolution to the 1850s. Chapel Hill: University of North Carolina Press. ISBN 978-0-8078-3172-4. 
  • American Quarterly. 29: 139–165.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  • Goodman, Paul. Towards a Christian republic: Antimasonry and the great transition in New England 1826–1836 (Oxford University Press, 1988).
  • Holt, Michael F. "The Antimasonic and Know Nothing Parties," in History of U.S. Political Parties, ed. Arthur M. Schlesinger Jr. (4 vols., New York, 1973), vol I, 575–620.
  • Jamele, John F. (), The Antimasonic Party in Massachusetts, 1826–1835, College Park, MD: University of Maryland Library .
  • McCarthy, Charles (), The Antimasonic Party: A Study of Political Antimasonry in the United States, 1827–1840, Washington: Government Printing Office , reprinted from Annual Report of the American Historical Association, 1, , pp. 365–574 .
  • Nathans, Sydney (), Daniel Webster and Jacksonian Democracy, Baltimore, MD: Johns Hopkins University Press, ISBN 978-0-8018-1246-0 .
  • Ratcliffe, Donald J. "Antimasonry and Partisanship in Greater New England, 1826–1836." Journal of the Early Republic 15.2 (1995): 199–239.
  • Rayback, Robert J. Millard Fillmore: Biography of a President. Buffalo Historical Society. 1959. online
  • Rupp, Robert O. "Parties and the public good: political Antimasonry in New York reconsidered." Journal of the Early Republic 8.3 (1988): 253–279. online
  • Shade, William. "Review: The Elder Goodman's 'Light on Antimasonry'?" Reviews in American History (1989) 17#1 pp. 58–63 in jstor;
  • Stahr, Walter (). Seward : Lincoln's indispensable man. New York: Simon & Schuster. ISBN 978-1-4391-2118-4. 
  • Trefousse, Hans L. Thaddeus Stevens: Nineteenth-Century Egalitarian. University of North Carolina Press. 1997.
  • Vaughn, William Preston (1983) The Antimasonic Party in the United States, 1826–1843. University Press of Kentucky. ISBN: 0-8131-1474-8ISBN 0-8131-1474-8, the standard history.
  • Van Deusen, Glyndon G. Thurlow Weed, Wizard of the Lobby (1947) online.
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Partidul_Anti-Masonic&oldid=17436467