Ordonanță de urgență

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Ordonanța de urgență este un act normativ emis de Guvern în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată. Acest tip de act normativ constituie o formă prin care puterii executive din România (guvernului) i se atribuie drept legislativ, în speță acelea de a da legi, pe care în mod normal doar parlamentul are dreptul sa le adopte.

Caracteristici[modificare | modificare sursă]

Ordonanța de urgență este definită de art. 115 din Constituție, capitolul "delegarea legislativă". Ordonanța de urgență poate fi adoptată doar în situații "extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată".

Ordonanța de urgență are tradiție și în vechile constituții ale României ("decret", "decret-lege") și este foarte controversată în cercurile discuțiilor teoretice despre separarea puterilor în stat. [1]

Articolul 115 al Constituției[modificare | modificare sursă]

(1) Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.

(2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul și data până la care se pot emite ordonanțe.

(3) Dacă legea de abilitare o cere, ordonanțele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanței.

(4) Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora.

(5) Ordonanța de urgență intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgență la Camera competentă să fie sesizată și după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunță asupra ordonanței, aceasta este considerată adoptată și se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgență. Ordonanța de urgență cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1).

(6) Ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

(7) Ordonanțele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse și ordonanțele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului (3).

(8) Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanței.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]


  1. ^ Filip & Company - Cristina Tudoran (). „Legiferarea prin ordonanțe de urgență: între ordinar și extraordinar”. Lexology. Accesat în .