Marioara Voiculescu
| Marioara Voiculescu | |
.jpg) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 1889  București, România |
| Decedată | (87 de ani) București, România |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | actriță regizoare de film |
| Limbi vorbite | limba română |
| Prezență online | |
Modifică date / text  | |
Marioara Voiculescu (n. 1889, București, România – d. , București, România) a fost o actriță și regizoare română. S-a căsătorit cu Ion Ionescu-Quintus (1875 – 1933), jurist, scriitor și epigramist, fiul bancherului Ghiță Ionescu. Marioara Voiculescu a avut un singur copil, Paul Ionescu-Quintus.
Studii
[modificare | modificare sursă]A urmat cursurile liceale la externatul „Gloria” și a studiat la Conservatorul de muzică și artă dramatică (1900-1903) cu Aristizza Romanescu, specializându-se la Sorbona, unde a studiat fonetica.[1] Pe 13 ianuarie 1904, a debutat oficial pe scena Teatrului Național din București în rolul principal din Casta-Diva de Haralamb Lecca.[2]
Cariera
[modificare | modificare sursă]În 1912, după numirea lui Alexandru Davila, din nou, ca director al Teatrului Național, aceasta înființează Compania Marioara Voiculescu, fiind prima femeie din România care a condus o companie de teatru. Spectacolul de deschidere al noii companii a fost în ziua de 13 septembrie 1912, cu „Seara de pomină” de Leopold Kampf. Mai joacă în rolurile principale din: „Copilul din flori” și „Poliche” de Henri Bataille, „Fedora” de Victorien Sardou, „Asasinul” de Pierre Frondaie, „Ave-Maria” de Victor Eftimiu, „Hoțul” și „Când n-oi mai fi” de Henri Bernstein.
A fost și prima femeie care a înființat o companie de film, jucând și regizând, avându-l ca producător pe Leon Popescu.
În 1914, se asociază cu Lucia Sturdza-Bulandra și Tony Bulandra și deschide Compania „Voiculescu-Bulandra” în clădirea Teatrului Modern.[3] În spectacolul de deschidere al noii companii, a jucat rolul doamnei Cheveley din „Soțul ideal” de Oscar Wilde. În dramaturgia lui Oscar Wilde, Marioara Voiculescu a mai descoperit o eroină, pe Salomeea, din tragedia omonimă. A jucat acest rol prima dată la Compania Davila, în ianuarie 1911, dar succesul cu acest rol l-a obținut în 1922, la Circul Sidoli, în regia lui Mime Mizu.[4]
A întruchipat peste 150 de personaje, a fost „Ofelia”, „Jilieta”, „Contesa Eboli”, „Peer Gynt” a lui Henrik Ibsen, „Lulu”, „Nora” și „Doamna Alving” din piesele lui Frank Wedekund și Ibsen, „Salomeea” lui Oscar Wilde, „Sapho”, „ Penthesileea”, „Lucreția Borgia”, „Margueritte Gauthier”, „Oana” din Apus de soare de Barbu Ștefănescu-Delavrancea, „Getta” din Fântâna Blanduziei a lui Vasile Alecsandri, „Anca” din Năpasta de Ion Luca Caragiale ș.a.[1]
În timpul comunismului a fost exclusă din teatru și, timp de 30 de ani, nu a mai urcat pe scenă.
Distincții
[modificare | modificare sursă]- Ordinul „Meritul Cultural”, în gradul de Cavaler clasa I, pentru teatru (1 februarie 1943)[5]
- titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Române (23 ianuarie 1953) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”[6]
Filmografie
[modificare | modificare sursă]Regizoare
[modificare | modificare sursă]- Amorurile unei prințese (1913)
- Detectivul (1913)
- Dragoste de marinar (1913)
- Răzbunarea (1913)
- Spionul (1913)
- Viorica (1913)
Actriță
[modificare | modificare sursă]- Dragoste la mănăstire (1912)
- Amorurile unei prințese (1913)
- Detectivul (1913)
- Dragoste de marinar (1913)
- Fedora (1913)
- Răzbunarea (1913)
- Spionul (1913)
- Viorica (1913)
Note
[modificare | modificare sursă]- ^ a b Marcu, George; Ilinca, Rodica (). Enciclopedia personalităţilor feminine din România. Meronia. p. 303.
- ^ Marcu, George (). Femei de seamă din România. De ieri și de azi. Meronia. p. 455.
- ^ Fosino, F.O. 87 artiști bucureșteni din teatru, opera și revistă: portrete – biografii - amintiri (PDF). Editura Cultura Poporului. pp. 60–61.[nefuncțională – arhivă]
- ^ Enciclopedia marilor personalități din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului. vol. 3. București: Geneze. . p. 461.
- ^ Decretul regal nr. 246 din 1 februarie 1943 privind conferiri de decorațiuni, publicat în Monitorul Oficial, anul CXI, nr. 34, Partea I, miercuri 10 februarie 1943, pp. 1162–1163.
- ^ Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne nr. 43 din 23 ianuarie 1953 privind acordarea titlurilor de Artist al Poporului din Republica Populară Română, Artist Emerit al Republicii Populare Române și Maestru Emerit al Artei din Republica Populară Română și pentru conferirea Ordinului Muncii și Medaliei Muncii unor artiști și tehnicieni dela Teatrul Național „L L. Caragiale” din București, publicat în Buletinul Oficial al Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, anul II, nr. 3, 26 ianuarie 1953, pp. 8–9.
Bibliografie
[modificare | modificare sursă]- Iolanda Berzuc, „Marioara Voiculescu − Portretul unei artiste”, Studii și cercetări de istoria artei, Teatru, Muzică, Cinematografie, serie nouă, T. 3 (47), p. 13–17,2009
- Natalia Stancu (), „Marioara Voiculescu - o mare actriță, „un fenomen al naturii"”, Curierul Național, arhivat din original la , accesat în
- „Volumul JURNAL. MEMORII de Marioara Voiculescu a ajuns la a treia ediție!”, Teatrul azi, arhivat din original la , accesat în
- Dan C. Mihailescu (), „Scenă și destin”, Ziarul de Duminică, accesat în
- Marioara Voiculescu: Jurnal. Memorii / ediție îngrijită de Florica Ichim, Oana Borș. București: Fundația Culturală "Camil Petrescu", 2003.
Lectură suplimentară
[modificare | modificare sursă]- Nelega, Alina. Marioara Voiculescu: mareșala teatrului românesc. Iași: Editura Polirom, 2022. ISBN 978-973-46-9058-9
Legături externe
[modificare | modificare sursă]Articole biografice
- Vă mai amintiți de... Marioara Voiculescu, 23 martie 2010, Eliza Zdru, Adevărul