Machiavelism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Machiavelism este un termen referitor la teoria politică expusă de Niccolò Machiavelli, în cartea cu titlul Principele, apărută în 1515, în care, cu sinceritate, dar mai ales cu cinism, a susținut că în politică se pot folosi absolut orice mijloace ce pot duce la atingerea scopului propus: vicleșug, minciună, lipsă de scrupule, sforărie, manevre diabolice, trădare, corupere etc. [1], de unde și principiul "scopul scuză mijloacele".

În limbajul comun, cuvântul machiavelism și mai ales epitetul machiavelic se aplică însă numai acelor persoane, acțiuni sau sisteme din care, deși morala și scrupulele sunt excluse, în schimb sunt prezente ingeniozitatea, dibăcia, calculul premeditat și o țintă foarte precisă.[1]

În psihosociologia modernă se utilizează termenul de machiavelism ca atitudine, desemnând tendința de a manipula comportamentul altora în vederea atingerii propriilor scopuri, precum și termenul de tip de personalitate machiavelică, ce se caracterizează prin atitudinea aceasta.[2] Machiavelismul este dispoziția de a percepe și a trata indivizii ca pe obiecte ce pot fi manipulate, pentru a atinge un anumit scop.[3]

Având în vedere că machiavelismul reprezintă un set de convingeri cinice despre natura umană, moralitate și legitimitatea folosirii oricărei tactici pentru atingerea scopurilor personale, persoanele machiavelice au trăsături ca: [4]

  • acționează mult în interesul propriu, chiar dacă este în detrimterul altora;
  • sunt reci și calculați când alții devin emotivi;
  • au o bună părere și încredere în ei-înșiși;
  • se aliază cu cei puternici pentru a-și atinge scopurile;

Machiavelicii pleacă de la premisa că oamenii sunt naivi și nu știu ce-i bine pentru ei înșiși. În consecință, în relațiile interpersonale vor acționa de o manieră practică, sub deviza “scopul scuză mijloacele”, fiind capabili să identifice cu acuratețe situațiile în care tactica lor favorită face față:

  • pot lucra “față-n față” cu cei pe care încearcă să-i influențeze;
  • interacțiunea se petrece în circumstanțe destul de emoționale;
  • situația este destul de nestructurată, cu puțini parametri care să indice formele adecvate de interacțiune.

În Cartea împărtășirii (Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 1995. p. 84), Nicolae Steinhardt situează prsonajele lui Caragiale într-un paradis nedesăvârșit, cu siguranță, însă „o lume creștină a machiavelismului relativ”.[5]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Dicționar de expresii: Machiavelism
  2. ^ Psihologie socială
  3. ^ Comportamentul contraproductiv în organizații ()
  4. ^ Etica în faceri și responsabilitatea socială
  5. ^ Lumea creștină a machiavelismului relativ