Lucian Bureriu

Lucian Bureriu
Date personale
Născut	22 noiembrie 1942(1942-11-22) Lugoj
Decedat	5 iulie 2022(2022-07-05)
Naționalitate	Român
Ocupație	Poet, prozator, eseist, jurnalist

Erwin Lucian Bureriu (născut în Lugoj la 22 noiembrie 1942) a fost un poet, prozator, eseist și jurnalist.

Profesii și locuri de muncă

Profesor în Timișoara, apoi reporter și redactor la Radioteleviziune, studioul Timișoara (1968-1972), redactor și secretar principal de redacție la revista Orizont din Timișoara (1972-1990), bibliotecar la Biblioteca Județeană Timiș (1990-2001), director al firmei proprii Altera Pars (2001-2009).

Anul debutului în literatură: 1960, poezia „Primul om”, revista Scrisul bănățean Timișoara. Anul debutului editorial: 1968, volumul de versuri „Afectivități conștiente”, Editura Eminescu, colecția Luceafărul. Anul primirii în Uniunea Scriitorilor: 1968, în Uniunea Ziariștilor- 1968, în Uniunea Internațională a Ziariștilor (cu sediul la Praga) din 1972 și în Clubul Presei Transatlantice din 2010.

Colaborări reviste și publicații literare

• Scrisul bănățean (Timișoara), Orizont (Timișoara), Luceafărul (București), Gazeta Literară (București), România literară (București), Viața Românească (București), Radio și Televiziune în emisiuni literare (Timișoara și București), Stvaranije (Serbia), Observatorul (Toronto, Canada), Destine literare (Montreal, Canada), Agero (Suttgart, Germania), Clubul Presei Transatlatice (SUA), Gândacul de Colorado (Denver, SUA), Occidentul, Opinii incomode (blogul personal), Altera pars (publicații online proprii, editate pe blog la San Francisco și Timișoara), Actualitatea literară (Lugoj), Orient latin (Timișoara), Banat (Timișoara), Cuvânt românesc (Timișoara), Vrerea (Timișoara), Vestul (Timișoara), Vip în Banat (Timișoara), Gazeta românească (Italia), Hai, România (Spania), Meridianul Timișoara, Armonii culturale (Adjud), Pagini naționale (Tg. Mureș), Helion (Timișoara).

Volume publicate

• Afectivități conștiente, versuri , Editura Eminescu, 1968;
• Concert pentru mâna stângă, proză, Editura Facla, 1978;
• Viața refolosibilă, proză, Editura Facla, 1983;
• Marele solstițiu, versuri, Editura Facla, 1989;
• Uraganul de fier, proză, Editura de Vest, 1996;
• Hotel California, eseuri, Editura Excelsior Art, 2012;
• Armura demnității, versuri, Editura Excelsior Art, 2015;
• Atlantida memoriei, eseuri, volume online, 2016;
• Mânecă pe marginea șoselei, proză, Editura Hoffman, 2020;
• Amfiloh, proză, Editura Hoffman, 2020;
• Evadare din speranță, proză, Editura Hoffman, 2020;
• Incendiul fanteziei, versuri, Editura Betta, 2020.
• Adolescentul Garlic, roman, Editura Hoffman, 2021.
• Zborurile negre, roman, Editura Hoffman, 2021.
• Romanticii, roman. Editura Hoffman, 2021.
• Vânătoare fără sfârșit, roman. Editura Hoffman, 2021.
• Leul din Singapore, roman, Editura Hoffman, 2021.
• E un pod spre moarte, roman, Editura Hoffman, 2021.

Prezența în antologii

• Vârsta de foc, poezii, Casa regională a creației populare, Banat, 1964;
• Laudele soarelui, poezii, Casa regională a creației populare, Banat, 1965;
• O sută de poeți, Casa centrală a creației populare, București, 1967;
• Lirica timișoreană, Comitetul pentru cultură și artă Timiș, 1970;
• Pagini despre Banat, proză, Biblioteca Județeană Timiș, Editura Marineasa, 2011
• Cuprins sau un fel de imperiu, poezii, Editura Brumar, 2014.

Premii

Premiul special al cenaclului și revistei OBSERVATORUL din Toronto-Canada, 2004

Referințe critice

În volume

• Mircea Zaciu, "Dicționarul scriitorilor români", București, Editura Fundației Culturale Române, 1995, pg.407-408]
• Alexandru Ruja, "Parte din întreg", pg.260-264
• Gh Antohi, „Dicționar Q8”, Editura Casa Radio, 1996, pg. 51]
• Aquilina Birăescu, Diana Zărie, "Scriitori și lingviști timișoreni, Editura „Marineasa”, 2000, pg. 40
• "Dicționarul General al Literaturii Române", Academia Română, București, Editura Univers Enciclopedic, 2004, pg. 710-711
• Aurel Sasu, "Dicționarul biografic al literaturii române", Pitești, Editura Paralela 45, 2006
• Marian Popa ,"Istoria literaturii române de azi pe mâine", 2003, pg. 646
• Gheorghe Luchescu, "Din galeria personalităților timișorene", Timișoara, Centrul de conservare și valorificare a creației populare Timiș, 1996
• Aurel Sasu, „Dicționar biografic”, Editura Paralela 45, 199
• Academia Română, filiala Timișoara, Institutul de studii banatice „Titu Maiorescu”, „Enciclopedia Banatului. Literatura”, 2016 (SI-J)

În presă

• Lucian Valea, "Scrisul bănățean" nr. 7; Cornel Ungureanu, „Orizont”, nr. 10, 1968
• Pavel Bellu, „Drapelul roșu”, 21 iunie, 1968
• M. Simionescu, "Scânteia", 26 iunie 1968
• Dumitru Micu, „Gazeta literară”, nr. 31, 1968
• Camil Baltazar, „Viața Românească”, nr. 10, 1968, pg. 144
• Marian Odangiu, „Orizont”, nr 16, 1979
• Olimpia Berca, „Orizont”, nr. 26, 1989
• Ion Arieșanu, „Orizont”, nr 24, 1989
• Constantin Dram, „Convorbiri literare” nr.5/1997
• Lucian Hetco, „Agero”-Stuttgart, aprilie 2016

Referințe

ERWIN LUCIAN BURERIU : Referințe critice în volume:

Mircea Zaciu, Dicționarul scriitorilor români, 1995: „Poetul își confecționează o falsă mască a grandilocvenței, pentru a-și apăra starea de copilărie și ingenuitatea. O solemnitate regizată și o memorie mai degrabă a vârstei dau versurilor sale caracterul de elegie a materiei transfigurate. Se proclamă gratuitatea, firescul, inconsistența, frenezia simțurilor, erezia, negația, stângăcia, imperfecțiunea, viața și e sfidată candoarea, virtuozitatea, în lungi discursuri care trădează totuși o sensibilitate temperată prin lecturi și erudiție.";

Dicționarul general al literaturii române, Editura Academiei, 2004: „Poetul fixează starea de frenezie și fulguranță în chingile strânse ale unei lucidități reci, transcrise în cheie parnasiană. Ritualul solemn al versurilor urmează linia clară a ideii, nemailăsând loc tribulațiilor sentimentale.";

Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, 2003: „Și-a consumat mai întâi livresc prisosul energetic în serviciul purității ideale și al concretului idealizabil, pentru a evolua spre criticism." ;

Alexandru Ruja, Parte din întreg: „Poetul pozează într-un copil teribil, regăsind candoarea copilăriei, sentimentul solidarității ori sufocarea unui spațiu limitat, unde adolescentul nu se poate modela. Din poză, își face un mod de existență poetică, seriozitatea dispare, poetul patetizând în gesturi mai reținute, creându-și o mitologie sub care maschează o existență. Umorul și ironia însoțesc mereu o poezie a deghizării și subterfugiului, a eschivei și măștilor. Drumul se desfășoară în această mitologie proprie. Elogiul copilăriei înseamnă întoarcerea în imperiul inocenței, al gesturilor sincere. Copilăria, ca vârstă veșnică a lumii este spațiul echilibrului, matricea spirituală a viitorului om, reîntoarcerea spre începuturi. Autorul nu se simte terorizat de marile spirite, le invocă apropiat, cu o ușoară detașare ironică. Poezii mai noi indică aceeași înclinare spre ironie și caricatural, chiar dacă versul e disciplinat în ritm și rimă, marcând clasicizarea.";

Aquilina Birăescu, Diana Zărie, Scriitori și lingviști timișoreni, Editura Marineasa, 2000, pg. 40; Dicționarul General al Literaturii Române, Academia Română, București, Editura Univers Enciclopedic, 2004, pg. 710-711: „Poetul fixează starea de frenezie și fulguranță în chingile strânse ale unei lucidități reci, transcrise în cheie parnasiană. Ritualul solemn al versurilor urmează linia clară a ideii, nemailăsând loc tribulațiilor sentimentale.";

Gheorghe Luchescu, Din galeria personalităților timișorene, Timișoara, Centrul de conservare și valorificare a creației populare Timiș, 1996;

Aurel Sasu, Dicționar biografic, Editura Paralela 45, 199;

Academia Română, filiala Timișoara, Institutul de studii banatice Titu Maiorescu, Enciclopedia Banatului. Literatura, 2016 (SI-J);

Casa Radio, București: „Spirit cultivat și racordat la noutățile în domeniu, Erwin Lucian Bureriu a realizat multe emisiuni culturale de ținută. Nonconformismul său – proverbial în orașul de pe Bega – s-a transmis și emisiunilor sale – în momente în care nealinierea la canon presupunea, nu o dată, un risc deloc neglijabil. Într-un oraș deschis către lume precum Timișoara, Lucian Bureriu reprezenta în anii ’70 tipul realizatorului-artist, înclinat spre calofilie, spre forma atât de boicotată de oficialități. Explicația rezidă în asumarea deplină a condiției sale de poet. Versurile din volumul Afectivități conștiente (1968) marcau o energie lirică adolescentină. Zece ani mai târziu, Concert pentru mâna stângă marca pătrunderea în zona prozei satirice, teritoriu în care va cantona autorul și cartea – intitulată provocator la adresa sistemului politic ce solicita intens strategii ale recuperării resurselor – Viața refolosibilă (1983). Un volum apărut în 1989 se intitula – premonitoriu – Marele solstițiu, anticipând fără voie schimbarea de anotimp politic din decembrie ’89."

Alte referințe critice:

Lucian Valea, „Scrisul bănățean" nr. 7, 1961: „Lirism de atmosferă și o exprimare poetică îndrăzneață. Atrage atenția prin siguranța cu care scrie, prin fondul consistent afectiv și intelectual ce se poate întrezări dincolo de expresia poetică. O notă personală remarcabilă și o bună asimilare a cuceririlor poeziei noastre";

Cornel Ungureanu, „Orizont”, nr. 10, 1968: „Instrumentație cerebrală, eșafodaj de disimulări, în dosul cărora poetul se caută pe sine";

Pavel Bellu, „Orizont”, iunie, 1968: „Întregul său registru liric e dominat de o informație culturală lucidă. Se manifestă pe orbita expresionismului. Există în poezia lui o notă de intelectualism aristotelic, proiectată pe fundalul ideii de ars-mimesis. Un artist real, plurivalent.";

M. Simionescu, „Scânteia", 26 iunie 1968: „Ne prilejuiește întâlnirea cu un spirit cultivat, în contact cu ideile mari ale veacului. Versuri inspirate dedică unor mari spirite ale culturii universale, simbolizând continuitatea creației omenești.";

Dumitru Micu, „Gazeta literară”, nr. 31, 1968: „Multă reflexivitate tradusă în comentariu, ce nu strangulează lirismul, dar cedează mai ales abstractului. Declarativ, se pronunță pentru firesc, pentru ingenuitate, adoră starea de copilărie, stângăcia.";

Camil Baltazar, „Viața Românească”, nr. 10, 1968, pg. 144: „Mărturisim dintru început existența unor ostroave de frumusețe artistică și de cuget în acest notabil buchet de versuri. Poet de idei și posedând o instrumentație cerebrală, are darul de a trece cugetările prin filtrul rezonant al simțirii";

Marian Odangiu, „Orizont”, nr 16, 1979 : „Un subtil observator al cotidianului, pe care-l surprinde cu vervă. Textele pendulează între tonul liric sau grav.";

Olimpia Berca, „Orizont”, nr. 26, 1989: „O privire gravă asupra realității.";

Ion Arieșanu, „Orizont”, nr 24, 1989: „Un stil adolescentin guvernează și poeziile scrise la 21 de ani de la debut. Universul său liric, structurile interne nu s-a schimbat. Versurile se caracterizează prin încrederea în puritate și în perenitatea valorilor morale și culturale. Privirea gravă asupra realității ritmează discursul. Stilul e de tip clasicist, de o pură lumină, expresiv-muzical, viril și modern. Poetul este un spirit lucid, care își disimulează sentimentele. Afinitățile sale elective i-au determinat parcurgerea unei căi printr-un univers propriu, aprofundat prin cultură și meditație. Spiritul său muzical nu se reduce la muzicalitatea versurilor, ci este rezultanta pasiunii pentru muzică, în detrimentul descripției picturale. Ecourile epice nu se transformă în descriptivism sau baladesc, ci animă idei, pun în mișcare reflexivitatea. Nu este de ignorat nici un aspect destul de rar răspândit, notele ironice, umorul negru, pamfletul, ambianța grotescă. În timp i-a rămas aceeași instrumentație cerebrală, universul liric, structura internă nu s-au schimbat. Ca prozator, Lucian Bureriu și-a descoperit a doua vocație. Într-un stil ce scapără, cizelat atent, intuind cu minuție elementul ridicol sau grotesc, el descoperă cum nu ar trebui uneori să fim și să trăim. El merge direct, nu pe ocolite, surâsul său este grațios, limpid și percutant, spune ceva mereu; el stă în ipostaza, parcă, de-a surprinde ceva, de-a descoperi ceva. Acest volum ( Concert pentru mâna stângă ) va aduce, sînt sigur, în peisajul prozei noastre satirice, un nume nou.”

Lucian Hetco, „Agero”-Stuttgart, aprilie 2016: Armura demnității înseamnă donquijotism, totodată însă disimulare. Ca și la Trakl, abundă în acest areal metaforismul, asocierile neobișnuite de cuvinte. Memorabile sunt evocările grotești , ca în savuroasa parodiere a lumii. Bureriu adesea abandonează metaforismul, calambururile, jocul de artificii în favoarea unei limpidități expresive, păstrând însă elasticitatea expresiei în metrică fixă. Titlurile volumelor de versuri ale lui Erwin Lucian Bureriu nu au nimic senzațional, comercial, ci reprezintă blazoane ale definirii de sine față în față cu lumea. Afectivități conștiente reprezenta afirmarea dominării sentimentului de către rațiune. Armura demnității s-ar traduce prin interpunerea unor formule convenționale între viață și artă în genere, sau între un anume tip de individ și mediul înconjurător, relaționarea omenescului cu artisticul. Armură înseamnă donquijotism, totodată însă disimulare, poetul își apără fragilitatea, sensibilitatea, spiritul perpetuu adolescentin printr-o defensivă adesea violentă. Actualele sale modalități stilistice nu diferă mult de cele care au marcat începutul demersului său poetic. Bureriu se manifestă, după cum au remarcat și alți comentatori, pe orbita expresionismului. Există în poezia lui o notă de intelectualism aristotelic, proiectată pe fundalul ideii de ars-mimesis. Un artist real, plurivalent. Sunt prezente și în acest volum numeroase dovezi ale imagisticii expresioniste, pentru redarea unei atmosfere dramatice, dar fără inutile efecte descriptive. Poetul își apără ingenuitatea. O solemnitate regizată dă versurilor sale caracterul de elegie a materiei transfigurate. Se proclamă gratuitatea, firescul, inconsistența, frenezia simțurilor, erezia, negația, stângăcia, imperfecțiunea, viața și e sfidată candoarea, virtuozitatea, în discursuri care trădează o sensibilitate temperată prin lecturi și erudiție. Un stil adolescentin guvernează și poeziile scrise recent. Versurile se caracterizează prin încrederea în puritate și în perenitatea valorilor morale și culturale.” ; Constantin Dram, Convorbiri literare, mai, 1997:„E citabilă secvența întitulată „Cîteva bilete în plus”, dar și altele, în care se remarcă o anumită dimensiune epică și calitățile de bun observator și analist care se arată a fi Lucian Bureriu. Într-o carte despre o apă (fie ea și canal navigabil), obsesia marilor întinderi de apă nu putea să lipsească. Apare și aici, în finalul cărții (o carte care se citește cu plăcerea celui care re-descoperă sau descoperă o lume), din care observăm, pentru a evidenția principala reușită a cărții – împletirea firească dintre real și imaginar, în folosul artei”(despre romanul Uraganul de fier).Constantin Dram, Convorbiri literare, mai 1997);

Aureliu Goci, prefață la Incendiul fanteziei, editura Betta, 2020): „Lucian Bureriu scrie versuri simboliste, de călătorie, așa cum au scris și clasicii curentului, Ion Minulescu sau Iuliu Cezar Săvescu, poet mai puțin cunoscut dar care a rămas în literatură printr-un singur vers: „La Polul Nord, la Polul Sud, sub stele veșnic adormite...” Toți aceștia au pășit desigur pe urmele părintelui fondator al simbolismului românesc, Alexandru Macedonski. Versurile d-lui Bureriu au o formă impecabilă, muzicalitate, o rimă bogată și chiar o imagistică îndrăzneață care vine din experiențe poetice ulterioare simbolismului. Totuși, autorul nu realizează un „remake”de structuri și forme estetice, ci versifică și stilizează o trăire proprie, o experiență directă și apropiată de cucerire a spațiului, lucru dovedit și de datarea și localizarea textelor: San Francisco 2010, Malibu 2009 etc. Cadența verbală urmează însă și un ritm al contactului direct cu peisajul și realitățile despre care face vorbire, ceea ce aduce un plus de autenticitate și vivacitate. Ideea remarcabilă ar fi că în existența și experiența sa spectaculoasă, eroul liric face artă pentru artă, nu are scopuri materiale, practice, ci numai dorința sublimă de evadare, „un dor fără sațiu”, cum ar spune marele Emil Botta. Sau poate finalitatea sublimă este chiar... poezia, creația ca reprezentare a focului sacru interior, călătoria estetică, fără scop explicit, „Partenza!”, cum proclama Ion Minulescu.

Autorul nu caută numai spații noi și evadări spectaculoase, ci și experiențe unice și situații limită, cum sunt textele din Vânătoare în țarc. Alte texte, precum Pe corso, propun un fel de dicteu ermetic amintind de poezia lui Ion Barbu, dar altele – ca Marea umilire - rămân un fel de baladă. Bureriu are un univers imaginar de mare amplitudine, de la referințele de mai sus, până la Golden Gate Bridge. Survolarea spațială este însoțită și de un plonjon pe verticala interiorității, a conștiinței istorice, de la piatra indestructibilă a piramidei lui Keops la sufletul inefabil al trăitorului din secolul al XXI-lea.

Deși cunoscut de mult, apreciat în lumea scriitoricească și cu referințe de mare greutate, chiar dacă sunt de rezonanță locală uneori, într-o Timișoară care pierde gratificația de mare centru cultural, Bureriu ar fi meritat mai mult, ca autentică voce rezolutivă în contextul poetic. Poate și faptul că autorul este un poliscriptor, la vârf în toate speciile și genurile literare pe care le practică la superlativ, atenția asupra poetului s-a disipat, ilustrându-se autorul poli-discursiv, în expansiune pe toată lungimea frontului literar.”;

Eugen Dorcescu (Eseu): „Nobilă, erudită, elegantă, străină de sentimentalisme și dulcegării, precum și de mitocănii și obscenități (și unele și celelalte la mare modă azi), aristocratică, așadar, în spirit și în stil, poezia lui Lucian Bureriu (Afectivități conștiente, Editura Eminescu, București, 1968; Marele solstițiu, Editura Facla, Timișoara, 1989; Armura demnității, Editura Excelsior Art, Timișoara, 2015) cultivă un lirism elevat, generat de două forțe tutelare: pe de o parte, de un puternic talent creator; pe de alta, de o viguroasă și salutară conștiință artistică. Citind-o, și recitind-o, îmi vine în minte celebra zicere a lui Vitruvius: „Neque enim ingenium sine disciplina aut disciplina sine ingenio perfectum artificem potest efficere”. Această sentență necruțătoare îl învelește pe poet ca o nevăzută, dar neînvinsă armură. Iată un poem edificator, între multe altele (cităm, aici și în continuare, doar din volumul Armura demnității): „Mă repliez organic, prin renunțări de soi,/Pe-ntinsul unor vremuri de trebuință forte./Nici inima nu știe cât costă, cât efort e/Când spiritul, elastic, se regrupează-n noi.//În conul adaptării e umbră și răcoare./Cât e din mine-acolo și cât rămâne-ntreg,/Deci, câtă nemurire din vastu-mi eu aleg/Se-nscrie sub emblema duplicității OARE?//Sublimă, datoria mă arde, din pruncie./ Pe harta-i nu revendic vr-un teritoriu-n plus. Spun că-s cât sunt și poate că nici atâta nu-s,/Pentru ca lumea largă cu-atât mai largă fie” (Marea repliere).

Ar fi o neiertată greșeală să se creadă că o asemenea poezie (intens și profund elaborată) este lesne accesibilă. Așa cum unii condeieri naivi și infatuați își închipuie că, pentru a fi scriitor (poet), nu trebuie să faci nimic (doar să fii sensibil, „să simți”), alții, lectori mai ales, aidoma celorlalți, sunt de părere că și cititorul de poezie (de literatură) este liber de orice obligație intelectuală și de orice efort imaginativ. Or, nu! Descifrarea și gustarea unui text poetic autentic impun o inițiere, oricând, și cu atât mai mult în cazul de față, unde fiecare poem, fiecare strofă, fiecare stih vibrează de frenezia inteligenței și de emoția ideii: „Strâmbam străzi odinioară și scufundam câmpii,/În jocuri ce din harfe cu corzi de râu cântară.../Și, ca dintr-o beție zvârlit cețos afară,/Văd dimensiuni exacte. Așa parcă-s mai vii.//Regret, sunt mai terestru și nu mă joc cu leii,/Nu se trezesc de-un răget vecinii la parter./Din curcubee-undiți să fac azi nu mai sper,/Dar cred, cu timpul poate, c-am prins firul IDEII...” (Sonet). Să se vadă și Insomnie sau Incultura.

De pe această platformă ideatico-imaginativă, hrănită de o impresionantă cultură literară și muzicală, Lucian Bureriu dezvoltă, apelând, cu dezinvoltură, la alegorie ori la simbol, la vers clasic ori la vers liber, probând un extraordinar simț al limbii, temele și motivele sale favorite. Toate, fără excepție, încadrate în orizonturile Valorii. Iată câteva asemenea teme:

- Indistincția metafizică natură/cultură: „E pace sufletească pădurea în amurg,/Când verdele speranței dizolvă calde stele;/De fosfor căprioare prin vaste liniști curg,/Înfiorând aroma desișurilor grele.//Cascade vechi, de cetini, pe umeri blând îmi sună/Când trec prin alfabetul frunzișului intens./Istorii fără sunet se-ascund sub gong de lună/Și-s arborii origini și creșterea lor – sens...” (Pacea sufletească a pădurii). Cf. și Egreta albă etc.

- Comunitatea umană, sfâșiată, uneori, de inutile beligeranțe, de vane și funeste confruntări, de nepăsare și egocentrism, expusă, fără încetare, primejdiilor exterioare sau lăuntrice, decurgând, ca o fatalitate, din înseși propriile-i rătăciri: „Nemernicesc vecinii, cu zgomot, prin pereți,/Activități adverse, viață inutilă,/Crezând, de nesimțire, că poate mâine veți/Strălumina Oceanul de ură și de silă.//E-un cer cu găuri negre, pe pajiști strecurând/Acidul nepăsării, în ploi mustind uscate,/Calamitatea spaimei s-a încuibat în gând/Și-un uliu vechi în lună cu aripile bate.//Îmi iau, cu tremur, drogul acesta, necinstit,/Să dorm, visând avioane, planând peste ghețari./Se subțiază timpul și tot mă compromit/Prin anii-aceștia, care-s din ce în ce mai rari” (Iunie 1998). La fel: Șansoneta războiului de poziție, Coșmarul, Pluta Meduzei ș.a.

- Condiția umană vanitas vanitatum: „Înveșmântat în beznă și în tăcere vidă,/Fanfaraonul zace domnind, dormind pe veci./Și gol orgoliu-i sună între pereții reci,/De-un rost uitat, ermetic zvâcnind în crisalidă.//E piatra lavă sclavă, pierdută-n cerul vag,/Vulcanul stins în care tăcerile irump;/UN OM e-n fiecare dreptunghi, atât de scump/Și mii de sarcofage păzesc un sacrofag.//De-aici se difuzează-n văzduh mirajul – forte/Al celui ce fusese și tată și mumie./Deșertu-n jur, de aur, expansionist și mort e./Deplâng setea cămilei, sălbatică și vie. (Keops).

- Condiția umană precară: „O anti-alcătuire, bețivă și ocnașă,/Gelos pe frumusețe, cu spatele la cer,/Purtând în sine moarte, fosilă ori în fașă,/El binelui întoarce un selenar jungher...//În jur, viața verde, neputincios uriașă,/Pe care-o fascinează cu foc de artificii./Și orice munte-n care rotund e morbul fricii/Devine-mpădurită și veștedă cocoașă”. (Gnom).

- Condiția umană în esențialitatea și excelența ei: „În irigații dense, nainte de Trecut,/Se naște Omenirea, pe fluvii orientale./Sub zigurate-monștri, tăblițele de lut/Descriu, ciobit, Potopul și trecerile Tale.//Frumosul Domn și Moartea ochesc, cuneiforme,/Umanul veșnic, care-a trezit multe popoare,/Ce își găseau, în lutul atât de sacru, forme/ De-a exista-n esențe, inteligent, sub soare.//Ghilgameș, semi-zeul și primul om pe glie,/A fascinat credințe și a zidit porunci/De nemurire pentru acela care-o scrie,/Cu dragostea și ura de-acuma și de-atunci”. (Ghilgameș).

- Condiția artistului (a poetului): „Încep și număratul alb, cumplit/Al zilelor inverse, ce-mi dădură/Întreaga unduire și făptură/Și-n ele-mi caut pulsul tipărit.//De-aici lipsesc, acolo n-am ajuns,/Dincolo urma-i parcă îngropată./Eram, în altă zi, abia o pată./Pentru o marți n-am existat de-ajuns.//Abia culeg o umbră, un plutit/Și doar ERAM atunci când îmi dădură/Acele zile-ntreaga lor făptură/Și totul era demn de-a fi trăit. (Numărătoare inversă). etc. etc.

Am putea continua. Ne oprim, totuși, aici, adăugând că poetul intertextualizează, passim, subtil și latent, limpezind, însă, uneori, deliberat, tonul, sensul sau prozodia, spre a chema la dialog iluștri înaintași: pe Tudor Arghezi (în Ada); pe Ion Barbu (în Hogea); pe Grigore Alexandrescu (în Ochiul). De altfel, în poezia (dar și în proza) lui Lucian Bureriu, natura, viața, istoria sunt asimilate cultural și estetic. Existența întreagă, în sublimitatea sa, este artă. Evenimentele și tipologiile se retrag, cum anticipam, în alegorii (Pluta Meduzei) sau simboluri (Ghilgameș).

Într-o lume atât de nevrotică și de sofisticată, precum lumea noastră de azi, înclinată a lua îndoiala (cea nihilistă, nu cea rațională, creatoare) drept adevăr, Lucian Bureriu are, în sine, înnăscută, dar și dobândită, prin studiu, certitudinea dramatică a valorilor. Crede în adevărul lor. Ca urmare, și el, și poezia sa evită ravagiile egoului (acest pseudo-eu, fictiv, fanfaron, răspunzător de toate eșecurile și suferințele noastre) și își pune în lucrare eul – eul artistic, scriind, singuratic, senin, după măsura harului ce i s-a dat, sub specie aeternitatis.