Ioan Alexandru (scriitor)

Emil Şimăndan şi Ioan Alexandru (Arad, 1993)

Ioan Alexandru (n. 25 decembrie 1941, Topa Mică, judeţul Cluj - d. 16 septembrie 2000, Bonn, Germania) a fost poet, publicist şi eseist român. Membru fondator al PNŢCD, vicepreşedinte al PNŢCD şi deputat al PNŢCD.

Biografie

După terminarea Liceului „G. Bariţiu” din Cluj (1962), se înscrie la Facultatea de Filologie din Cluj, transferându-se apoi la Bucureşti, unde absolvă studiile filologice în 1968. Obţine o bursă în Germania, unde îl studiază pe Heidegger. Doctor în filologie cu teza Patria la Pindar şi Eminescu (1973). După 1990, a fost om politic şi parlamentar de Arad din partea PNŢCD. A debutat cu poezie în revista Tribuna (1960).

Opera poetică

Cum să vă spun, 1964
Viaţa, deocamdată, 1965
Infernul discutabil, 1967
Vămile pustiei, 1969
Vina (versuri) (1967);
Poeme (1970);
Imnele bucuriei (1973);
Imnele Transilvaniei, 1976, Imnele Transilvaniei II (1985);
Iubirea de patrie. Jurnal de poet (eseuri), I (1978),
Imnele Moldovei, 1980
Poezii-Poesie (1981);
Imnele Ţării Româneşti, 1981
Imnele iubirii, 1983
Imnele Putnei, 1985
Imnele Maramureşului, 1988
Bat clopotele în Ardeal (roman) (1991);
Căderea zidurilor Ierihonului sau Adevărul despre Revoluţie (publicistică) (1993);
Amintirea poetului (2003);
Lumină lină: Imne (2004);

Traduceri

A tradus din Pindar, Rainer Maria Rilke şi Cântarea Cântărilor.

Referinţe critice

Pentru prima etapă a creaţiei lui Ioan Alexandru, marcată de debutul cu volumul Cum să vă spun (1964) şi de Vămile pustiei (1969) / Poeme (1970), criticul literar Mircea Tomuş relevă „motivele de bază“ ale acestei lirici, „tipice poeziei tinere“, adică poeziei generaţiei resurecţionale, antiproletcultiste: «elanurile nestăpânite ale vârstei şi sentimentul acut al generaţiei»; «o sedimentare vizibilă, o preci¬zare matură a gândirii lirice»; «un lirism ponderat, transcriind seriozitatea gândirii, optica limpede, din punct de vedere uman şi social» etc.; în ultimă instanţă, generaţia lui Ioan Alexandru, după cum observă acelaşi critic, «este aceea prin care omenirea depăşeşte războiul; de aici o notă de tragism în destinul ei, dar şi conştiinţa unei răspunderi deosebite în faţa lumii: Pe mine toţi soldaţii lumii, plângând, m-au sărutat, / Şi-am fost găsit în poze prin mii de buzunare, / Cu mii de taţi în şanţuri am fost înmormântat, / Şi moartea mea de-atuncea şi-acuma mă mai doare.» (TCar, 7).

Revirimentul liric datorat poeziei lui Ioan Alexandru, între anii 1965 şi 1970, constă, aşadar, în eliminarea manierismului, prin simpla, dar grava autenticitate a trăirilor mitice ale speţei situate în centrul ruralului său univers familiar, în dinamitarea miturilor spre a li se releva strălucirea inedită a nucleelor, spre a le capta misterul, în dinamitarea conformismului prin puterea metaforei de tip revelatoriu-existenţial, în conjugarea absolutului obsesiv la moduri autentic-vitaliste, cât, mai ales, în conjugarea binomului viaţă – moarte, din panoul central al orizonturilor tuturor lumilor, axă a programului său poetic din această etapă, asupra căreia atrage atenţia şi prin fraza de deschidere a volumului Infernul discutabil, publicat în anul 1966: «Eu fac ceva ce mi se pare mai aproape de moarte decât de eroare, de viaţa omului decât de limbajul lui, care poate fi uneori o trădare a faptelor» (AID, 5).

Criticul literar Ion Pop, remarca în acest sens: «Propunându-şi ca obi¬ectiv fapta, împotriva cuvântului, o astfel de poezie va fi expresia unei imense sete de real sau, mai exact, a unei subordonări sui-generis faţă de dinamica realului evocat în dimensiunile sale materi¬ale, haotice.» (PPg, 200).

Criticul Ion Pachia Tatomirescu constată, între altele, că «agrestul cosmos se relevă sinestezic prin trăiri ale originarului, ale miticului, în descendenţa marilor poeţi interbelici ai Ardealului (A. Maniu, L. Blaga ş. a.): Pentru copii mijesc şi se umflă în nori / ţâţele ploii până se mulg de la sine. / (...) / Ugerul lunii pe canale mute / îşi lansează lapţii recilor prunci somnambuli. / Coarnele de taur – burdufe îndesate / cu lapte smântânos pentru copii, / guşa ciocârliei, limpede, de-o spinteci / vei da de pungi sonore de lapte cristalin / din care aerul – copilul dimineţii / îşi suge degetele fluierând. / Cadavrul unui lac nerăcit încă / de îndrăzneşti să-i pipăi rădăcina / palelor re¬flexe, un clei ceros / cum ar fi jalea lumii, / se va vădi ca leacul unic vocilor / încă false de copii. / (...) / Dar limbile clopotelor în delir nu-s altceva decât un fel / de mâini barbare care mulează cerul să îşi / trezească sorii toţi lapţii pentru noi. («Laptele» – AID, 56 sq.)» (TGrp, 427). După acelaşi critic, dincoace de anul 1970, Ioan Alexandru rafinează „geologicul convulsiv“ din creaţia anterioară, alegoricul, elementarul, parabolicul, „problematica fiinţei“ etc., punându-le sub pecetea spiritului, Logosului. „Limbul“ noii etape a creaţiei poetice a lui Ioan Alexandru se revelează în toposul pustiei, al „Pustiei Umblătoare“, nisipos labirint rotativ, „cu dinamica argintului viu“: Cine are Pustia e mort, / Cine n-o are-i steril...; din acest „limb“, lumea se vede ca «o piramidă vie umblând din loc în loc»; limbul / pustia este vehicul al fiinţei şi cunoaşte o serie de metamorfoze în faţa apocalipticului: mai întâi, „pe uliţele omului“: Pustia umblătoare, fiule, drumul îngust / Athosul, cămila prin urechile acului / Am văzut această cămilă vieţuind / Am văzut pustia umblătoare. I-am văzut / Genunchele tăbăcite de-atâtea rugăciuni / I-am văzut trupul deşert strunjit chinuit / Robotit ars de secetă cât un munte ros / De gheara furtunilor Am văzut Pustia / Umblătoare I-am văzut nările uriaşe / Două clopote prelungi... (APT, 17); apoi, nemaifiind «pustie aici pe pământ fiule», Pustia Umblătoare devine: Acest vas cosmic plin de uimire / Pe drumuri înaintând şi întrebând / Muntele fecioarei în mişcare... / (...) / Muntele umblător Muntele sfânt umblă prin lume / A-nceput să pornească de mult a început / Să fie pustia umblătoare / Duhul piramidelor îngerul templelor / Pustiite de mult liturghiile amuţie / Cântul fecioarelor, ruga asceţilor... (APT, 18); şi în ultimă instanţă: Pustia umblă Pustia este grai / Cuvânt necunoscut năuc anume / Neamul lui cât nisipiş pe mări / Se-ntinde fără veste peste lume // Şi când vin zorii şi când e iarăşi cer / Şi când e cerul înspuzit de stele / Atuncea tu Pustie eşti bunul Dumnezeu / Deasupra nefiinţei mele (APT, 22 sq.).

Puternicul filon imnic-aurifer al lui Ioan Alexandru iese la lumină între 1973 şi 1976, prin volumele Imnele Bucuriei şi Imnele Transilvaniei. Cu privire la Imnele Transilvaniei, criticul literar Mircea Tomuş arăta că tot «ce este mai valoros în noua carte a lui Ioan Alexandru este imaginea unei Transilvanii dramatice, pe chipul căreia însemnele unei sublime frumuseţi stau alături atât de firesc încât se resimte comunicarea de adâncime, chiar condiţionarea, cu adâncile răni ale suferinţei ancestrale; un univers rustic aspru, cu dealuri şi munţi bolovănoşi, expresie a dramatismului conţinut, dar şi a unei substanţe cu duritate de cremene, cu vegetaţie frustă, rodind atâta frumuseţe câtă amară esenţă, populat de un soi aparte de oameni, a căror înaltă, pură chemare se decantează dintr-o fiinţă trudită şi noduroasă; viziunea este tot ce poate fi mai opus idilei şi calofiliei; pe treptele tot mai profunde ale unui realism fără concesii, cu note izbitoare amintind curajoasa tuşă existenţialistă, arta lui tinde spre performanţele de simplificare şi esenţializare ale artei primitive în ceea ce are mai autentic»; «şi nelipsind a observa că, pe măsură ce viziunea poetului coboară eta¬pele tot mai cutremurătoare ale acestui infern care este Transilvania suferinţei tragice, din versurile cărţii se ridică, treptat, un sens transfigurator, o aspiraţie spre lumină şi înălţare; oamenii săraci ai acestei provincii sărace şi bogate în acelaşi timp reprezintă o stirpe de profeţi ce poartă în ochii lor iluminaţi flacăra idealului de vechime, continuitate şi unitate naţională: Un singur rost plineşte graiul meu / Încerc să-l spun din nou mai cu tărie / Că neamul meu părinţii din părinţi / Cred în lumină şi în veşnicie; marii apostoli ai neamului aparţin de aceeaşi esenţă curată şi rustică.» (TML, 143 sq.).

Iar aceste calităţi semnalate de criticul Mircea Tomuş persistă şi în „imnele“ consacrate de Ioan Alexandru celorlalte spirituale provincii, „ţări de râuri / munţi“ ale României, sunt caracteristice întregii spiritualităţi geografic-valahice. Se cuvine a se mai menţiona că o serie de „imne“ de Ioan Alexandru se înfăţişează în avalanşele de prospeţime ale sacrului, însă preluând în nobilă ascendenţă spirala ontic-imnologică, de la Sfântul Niceta Remesianu, autorul imnului întregii Creştinătăţi, Te Deum laudamus..., din orizontul anul 370 d. H.; şi o capodoperă a imnologiei Creştinismului, din secunda etapă a creaţiei lui Ioan Alexandru este şi «Lumină lină»: Lumină lină lini lumini / Răsar din codri mari de crini / Lumină lină cuib de ceară / Scorburi cu mi¬ere milenară / De dincolo de lumi venind / Şi niciodată poposind / Un răsărit ce nu se mai termină / Lumină lină din lumină lină // Cine te aşteaptă te iubeşte / Iubindu-te nădăjduieşte / Că într-o zi lumină lină / Vei răsări la noi deplină / Cine primeşte să te creadă / Trei oameni vor veni să-l vadă // Lumină lină lini lumini / Răsari din codri mari de crini... // (...) // ... Deasupra stinsului pământ / Lumină lină Logos sfânt (cf. TGrp, 426 – 429).

Referinţe critice se găsesc de asemenea şi în Petre Anghel, 'Ioan Alexandru', Comunicare transculturală, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2003

Bibliografia de sub sigle

 AID = Ioan Alexandru, Infernul discutabil, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966.

 APT = Ioan Alexandru, Pământ transfigurat (cu o Prefaţă de Zoe Dumitrescu Buşulenga; colecţia „Biblioteca pentru Toţi“), Bucureşti, Editura Minerva, 1982.

 PPg = Ion Pop, Poezia unei generaţii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1973.

 TCar = Mircea Tomuş, Carnet critic, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969.

 TGrp = Ion Pachia Tatomirescu, Generaţia resurecţiei poetice (1965 – 1970), Timişoara, Editura Augusta, 2005.

 TML = Mircea Tomuş, Mişcarea literară, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981.

Dicţionarul scriitorilor români, coordonatori: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, A-C, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995.

Emil Şimăndan, Dialoguri cu Ioan Alexandru. Poetul şi Revoluţia, Arad, Editura Ioan Slavici, 1993.

Legături externe

Wikicitat

La Wikicitat găsiți citate legate de Ioan Alexandru (scriitor).