Dislalie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Dislalia este tulburarea de pronunție (de articulare) provocată de afecțiuni organice sau funcționale ale organelor periferice ale vorbirii și care constă în imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau mai multor sunete (combinații de sunete).

Frecvența[modificare | modificare sursă]

Datele din literatura de specialitate cu privire la frecvența dislaliilor diferă de la autor la autor, nu numai de specificul limbii, dar și în funcție de exigența celui care diagnostichează. Astfel, Sheridan este de părere că la vârsta de 5 ani dislaliile sunt în proporție de 26% la fete și 34% la băieți, iar la opt ani 15% la fete și 16% la băieți.

La copilul antepreșcolar, este de natură fiziologică, ca urmare a nedezvoltării suficiente a aparatului fonoarticulator și a sistemelor cerebrale implicate în actul vorbirii. Sunetele nu sunt toate la fel de afectate. Cele mai frecvent afectate sunt cele care apar mai târziu în vorbirea copiilor: vibranta r, africantele c, g, t și siflantele s, z, șuierătoarele s, j, consoanele b, d, t, m, n, dintre vocale a, e, u. Dislalia este cea mai frecventă tulburare de vorbire ce consta în abaterea de la pronunția obișnuită, de la vorbirea standard. În unele cazuri, dislalia se manifestă prin neputința emiterii unor sunete sau a silabelor, ori omiterea lor; în altele, ele sunt înlocuite, substituite, inversate sau deformate. În formele grave, asemenea fenomene se pot produce și la nivelul cuvintelor. Se poate considera că există o dislalie simplă sau parțială, când apar deteriorări numai la nivelul anumitor sunete, și alta generală sau polimorfă, când sunt alterate majoritatea sunetelor sau silabelor. Sunetele afectate nu au aceeași pondere, deoarece și în vorbire unele au o frecvență mai mare în raport cu altele. Consoanele sunt mai des afectate comparativ cu vocalele, iar dintre acestea cele care apar mai târziu în vorbirea copiilor și care necesită pentru emitere mișcări de mai mare finețe a aparatului fonoarticular (cum sunt vibranta r, siflantele s-z, șuierătoarele s-j, africatele c-g-t) sunt supuse mai ușor fenomenului de destructurare.

În funcție de cauzele ce stau la baza tulburărilor de pronunție dislaliile se împart în organice și funcționale. Dislaliile organice sunt provocate de anumite deficiențe anatomo-fiziologice la nivelul analizatorului auditiv sau al aparatului articulator. Printre deficiențele anatomice incriminate mai des în dislalie se numără prognatismul și progenia, amplasarea deficitară a dinților, frenul lingual prea scurt, despicăturile maxilovalo-palatine (așa-numitele “gură de lup” și “buză de iepure”). Există și deteriorări ale sunetelor (în special m-n), determinate de vegetațiile adenoide, de polipi care duc la tulburări de articulație, numite rinolalii. Dislaliile funcționale sunt provocate de unele întârzieri în dezvoltarea intelectuală, de metodele instrucționale greșite și de imitarea vorbirii deficitare a unor persoane din anturajul copilului.

Bâlbâiala este o tulburare mai gravă de vorbire și apare mai frecvent la băieți față de fete. Ea are trei forme: clonică, tonică și mixtă. În bâlbâiala clonică apar întreruperi ale cursivității vorbirii, determinate de prelungirea sau repetarea unor sunete și silabe. În forma tonică apare un blocaj la nivelul primului cuvânt din propoziție prin prezența unui spasm articulatoriu de lungă durată.

Forma mixtă este mai gravă, deoarece sunt prezente caracteristicile primelor două, cu predominarea uneia dintre ele.

Printre cauzele bâlbâielii menționăm o serie de factori de natură psihologică ca: traumele psihice (sperieturi, emoții, șoc pe fondul unei constituții fizice debile sau ale unei imaturități afective); stări conflictuale de lungă durată, care creează o permanentă stare de neliniște. În logopedie se menționează și ereditatea ca factor al bâlbâielii, dar este greu de precizat. De asemenea, întârzierile în dezvoltarea psihofizica generală, tulburările endocrine, traumatismele suferite în timpul nașterii, bolile infecto-contaginoase pot constitui un fond favorizant instalării bâlbâielii prin acțiunea factorilor nocivi anterior menționați.

În situația când bâlbâiala devine conștientizată de către logopat, acesta o trăiește ca pe o dramă interioară ce se poate transforma în logonevroza. Aceasta afectează întreaga personalitate a subiectului și prezintă o simptomatologie mai complexă.

În aceeași categorie a tulburărilor de ritm și cadență se înscriu tahilalia (vorbirea într-un tempou prea rapid) și bradilalia (vorbirea într-un tempou exagerat de rar).

Întârzierile în dezvoltarea generala a vorbirii se întâlnesc la acei copii care nu reușesc să atinga nivelul mediu al dezvoltarii vorbirii pentru virsta respectiva. Astfel de fenomene apar sub forma unui vocabular sarac si a posibilitatilor reduse in formularea propozitiilor, a frazelor. Intirzierile in dezvoltarea vorbirii pot cuprinde atit aspecte fonetice, lexicale, cit si gramaticale. Copiii care manifesta aceste carente intimpina dificultati in comunicare, in exprimare, dar si in intelegerea vorbirii celor din jur.

Intirzierile in dezvoltarea vorbirii pot fi provocate, uneori, de deficiente la nivelul sistemului nervos, ca urmare a unor hemoragii cerebrale si a bolilor grave din prima copilarie. Cind aceste cauze sint deosebit de grave pot determina handicapuri polimorfe de vorbire si complexe, cum sunt afaziile si alaliile. Subliniem ca cele mai multe intirzieri in dezvoltarea vorbirii sint determinate de neglijente educative si de un mediu nefavorabil care sa stimuleze dorinta copilului de a comunica si relationa cu cei din jur.

Tulburarile de voce se pot manifesta sub forma unor oboseli numite fonoastenii, cind are loc o scadere a intensitatii vocii; afonie ce consta in pierderea totala a vocii sonore si disfonie caracterizata prin pierderea partiala a vocii. Aceste fenomene sint determinate de o serie de afectiuni ale aparatului fonoarticulator, ale sistemului endocrin si ale organismului in general; laringitele acute si cronice care se manifesta prin raguseala si lipsa de expresivitate si intonatie a vocii.

Mutismul electiv sau voluntar apare mai frecvent la copiii hipersensibili si se manifesta printr-o mutenie temporala, partiala sau totala. In astfel de situatii, copiii respectivi refuza sa comunice, pe o anumita perioada de timp, numai cu unele persoane, iar cind este mai accentuat, refuzul se extinde fata de toate persoanele. De cele mai multe ori, mutismul electiv este provocat de metode gresite de educatie, de esecuri repetate, de stressuri care traumatizeaza copilul, de atitudini care frustreaza subiectul.

Dislexia si disgrafia constau in incapacitatea copilului de a invata citirea si respectiv scrierea. Scolarul cu astfel de tulburari face confuzii constante si repetate intre fonemele asemanatoare acustic, literele si grafemele lor, inversiuni, adaugiri si omisiuni de litere si grafeme. Asemenea fenomene au loc si la nivelul cuvintelor si chiar al propozitiilor. In acelasi timp, intervin greutati in combinarea cuvintelor in unitati mai mari de limbaj. Apar uneori si tulburari ale lizibilitatii si ale laturii semantice. Aceste caracteristici impiedica asimilarea si automatizarea regulilor ortografice. La unii disgrafici grafemele sint plasate defectuos in spatiul paginii, sint inegale ca marime si forma, ceea ce conduce la o dezordine evidenta. Din cauza neintelegerii textelor citite, si chiar a propriului lor scris, exprimarea verbala la dislexici si disgrafici este lacunara, cu omisiuni sau dimpotriva, contine adaugiri de elemente ce nu figureaza in textul respectiv. Forme variate de dislexo-disgrafie pot aparea si dupa achizitia deprinderilor citit-scrisului ca urmare a instalarii unor factori inoportuni, dezorganizatori.

Ca si alte handicapuri de limbaj, si cele ale scris-cititului pot provoca o serie de tulburari de comportament cu tendinte de agravare o data cu cresterea copilului si al constientizarii handicapului respectiv. In plus pot sa apara esecuri scolare repetate ce amplifica tulburarile de comportament si care pot determina o seama de framintari interioare, emotii si efecte exagerate, teama de vorbire, negativism, scaderea increderii in fortele proprii, susceptibilitate, irascibilitate etc. Toate acestea se traduc in plan comportamental prin exprimarea atitudinii negative fata de activitate si colectivitate, atitudine conflictuala de afirmare a propriei persoane si de apreciere a rezultatelor obtinute de altii.

La puberi si adolescenti, tulburarile de limbaj accentueaza complexul de inferioritate si dezorganizeaza personalitatea. Astfel, ei refuza colaborarea si manifesta ostilitate fata de cei din jur, au repulsie pentru activitatea scolara, sint instabili afectiv, depresivi si impulsivi, intra in conflict cu familia si au dificultati de integrare in viata sociala. Aceste tulburari se inlatura o data cu corectarea handicapurilor de limbaj, ceea ce va duce, in perspectiva, la dezvoltarea armonioasa a personalitatii.

Cauze specifice[modificare | modificare sursă]

  • Imitarea unor persoane cu o pronunție deficitară;
  • metode nefavorabile de educație, care nu duc la stimularea vorbirii;
  • încurajarea copilului preșcolar pentru pronunția peltică pentru amuzament;
  • implantarea defectuoasă a dinților;
  • diferite anomalii ale aparatului bucal;
  • deficiențe cerebrale;
  • insuficiența dezvoltării psihice;
  • hipoacuzie;
  • slaba dezvoltare a auzului fonematic;
  • progenia și prognatismul;

Terapia[modificare | modificare sursă]

Terapia și reacuperarea se fac in cadrul cabinetelor logopedice, prin metode adaptate specificului de varstă si a particularitaților de vorbire ale fiecarei persoane. Sunt utilizate exercitii de terapie generala si exercitii de terapie specifica. Persoana care realizează terapia poartă numele de logoped.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Vrasmas, E, Terapia tulburărilor de limbaj, București, 1994
  • Vrasmas, E, Educația copilului preșcolar. Elemente de pedagogie la vârsta timpurie., 1999

Legături externe[modificare | modificare sursă]