Discuție:Maieutică

	Articolul Maieutică este un subiect de care se ocupă Proiectul Filozofie, un spațiu de organizare pentru dezvoltarea articolelor despre filozofie Dacă doriți să participați la acest proiect, vă rugăm să vă înscrieți aici.
Ciot	Acest articol a fost evaluat ca făcând parte din grupa Ciot pe scala de calitate.
Neclasificat	Acest articol încă nu a fost evaluat pe scala de importanță.

Conținut

• Adus conținut de la categorie:Maieutică

MAIEUTICA

Maieutica este arta extragerii unui anume continut informational coerent si corect, dintr-o minte inzestrata care il poseda fara a o stii, si care condusa abil prin intrebari bine formulate, avanseaza progresiv catre scoaterea la suprafata a adevarului cautat. Primul si cel mai celebru utilizator al maieuticii este considerat filozoful antic grec Socrate, dar cu siguranta cel care a adus arta maieuticii la cel mai inalt nivel este Platon, elevul lui Socrate. Maieutica in semnificatia primara este arta mositului, a aducerii pe lume a noului nacut, in cele mai bune conditii cu minima suferinta.

Maieutica asa cum o intelege si aplica Platon se bazeaza pe teoria anamnezei, adica a posibilitatii reamintirii unei cunoasteri apartinand de mult timp umanului, introduse si fixate candva in memoria fiecarui individ de catre zei, sau de catre cauze necunoscute. Aceasta cunoastere latenta si extrem de extinsa la unii oameni, poate fi reactualizata si recuperata prin dialog bine condus, prin intrebari ingenioase care extrag treptat din memoria investigata, cele cautate si dorite.

Se poate spune ca in toate dialogurile platonice se foloseste maieutica pentru a obtine adevarul cautat, din mintea partenerilor de dialog, numai ca in mod paradoxal, adevarul nu este descoperit de mintea celui interogat, ci de mintea celui care intreaba, adica a personajului Socrate sau a altui conducator de dialog. De regula Soctare deschide dialogul, el prezinta tema de discutie, indica partenerul sau partenerii participanti si incepe sa intrebe. Cel interogat raspunde, dar de obicei raspunsurile nu ii convin celui care intreaba, nu rezista criticii acerstuia, si situatia se inverseaza. Cel care intreaba incepe sa sugereze el raspunsuri si cauta acordul partenerului la raspunsurile pe care le propune, acord de regula primit foarte usor.

Dialogul se incheie fie prin gasirea raspunsului potrivit, care satisface pe cel ce cauta, fie prin imposibilitatea localizarii lui si amanarea cautarii cu alta ocazie.

Teoria anamnezei a fost privita din diferite perspective metafizice si stintifice, dealungul timpului, fie sustinuta ca o ideie promitatoare, fie respinsa ca nefireasca si nergumentabila logic.

In prezent anamneza nu mai este considerata o ipoteza viabila, dar metoda cautarii adevarului prin intrebari bine dirijate si analiza critica a raspunsurilor, inca se mai practica si uneori cu deplin succes. -- Pixi ^discuție 14 noiembrie 2007 11:38 (EET)