Discuție:Mănăstirea Secu

După greaua încercare din 1691, când și la Secu se stabilesc vremelnic oștenii regelui polon Ian Sobieski, și după pierderile suferite în tot secolul al XVIII-lea cu prilejul deselor incursiuni ale cetelor prădalnice de tătari, poloni și austrieci, au urmat tragicele evenimente din vara anului 1821, care au marcat un adevărat dezastru în istoria acestei străvechi vetre mănăstirești. Documentele vremii ne informează că, pe la mijlocul lunii august 1821, cetele eteriste urmărite de oastea otomană s-au retras în bună parte și pe Valea Secu, însumând între 380 și 500 de oameni sub comanda lui Iordache Olimpiotul și a lui Farmache. Cei mai mulți s-au adăpostit direct la Mănăstirea Secu, alții, sub comanda lui Gheorghe Călăuz, au rămas pe valea pârâului hărțuind unitățile lui Emin Aga și provocându-le grele pierderi. Nevoiți să se retragă între zidurile mănăstirii sub presiunea unui dușman mai numeros și mai bine înarmat, eteriștii sunt supuși, în ultimele zile ale lunii august, la un adevărat asediu, în timpul căruia s-a folosit și artileria. Timp de 14 zile asediații au reușit să reziste furibundelor atacuri otomane, dar pierderile mari și incendiul mistuitor care s-a declanșat în incinta mănăstirii i-au obligat, în cele din urmă, să intre în tratative cu Salih Pașa, care conducea întreaga acțiune. Amăgiți de promisiunile acestuia, eteriștii s-au predat, fiind apoi măcelăriți împreună cu monahii și toți cei care se adăpostiseră aici. Doar căpitanul Farmache și 14 oameni ai săi au fost cruțați pentru a fi duși la Istambul, unde au fost apoi decapitați.

Anii care au urmat distrugerilor și devastărilor din 1821 au fost ani grei, ani de privațiuni și muncă asiduă, în timpul cărora s-au reparat zidurile incintei și s-au refăcut chiliile cu Paraclisul "Sf. Nicolae". În 1832 s-a reconstruit Biserica "Nașterea Sf. Ioan Botezătorul" din cimitirul mănăstirii, pe locul micului edificiu de lemn ridicat de monahii lui Zosim, și abia în 1850 se vor încheia lucrările de restaurare la ctitoria lui Nestor Ureche, aceasta fiind lungită, zugrăvită în interior și împodobită cu o nouă catapeteasmă.

Totuși, la sfârșitul veacului trecut, Mănăstirea Secu va continua să se afle într-o situație precară, fiind serios stânjenită în activitatea sa de subordonarea canonică față de Mănăstirea Neamț. Acest fapt îl determină pe Mitropolitul Pimen Georgescu să acționeze întru separarea celor două așezăminte: în 1910 s-a procedat la împărțirea terenurilor, iar în 1919, odată cu aprobarea oficială, s-au întocmit și primele bugete distincte pentru Mănăstirea Neamț (cu schiturile Vovidenia și Pocrov) și Mănăstirea Secu (cu Sihăstria și Sihla în subordine). Deși în anii următori autonomia atât de râvnită a fost din nou pierdută, fiind pe deplin câștigată abia în 1950, Mănăstirea Secu s-a afirmat constant ca un puternic centru monastic și spiritual din această parte a țării, reușind să se ridice la înălțimea bogatelor sale tradiții istorice și de cultură.