Criza maghiară (1905)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search

Criza maghiară a fost un conflict politic în Regatul Ungariei în anii 1905 și 1906 între împăratul Francisc Iosif I (regele Ferenc József al Ungariei) și forțele loiale Habsburgilor precum Partidul Liberal pe de o parte și opoziția sub conducerea Partidul Independenței pe de altă parte.

În alegerile parlamentare maghiare din ianuarie 1905, Partidul Liberal și-a pierdut majoritatea pentru prima dată de la Compromisul austro-ungar din 1867, iar Partidul Independenței, în frunte cu Ferenc Kossuth, conducea o coaliție majoritară în Dieta Ungariei. Disputa dintre tron și opoziție privea, înainte de toate, renunțarea la limba germană ca limbă de comandă în Armata Comună. Tensiunile s-au agravat deoarece coaliția câștigătoare a declarat drept țel politic separarea Armatei Comune. La curtea de la Viena predomina convingerea că sfârșitul Armatei Comune însemna și sfârșitul Dublei Monarhii. De aceea, într-o primă instanță, Ministerpräsident-ul liberal István Tisza a rămas în funcție fără majoritate, ceea ce a dus la un grav conflict constituțional.[1]

În ciuda majorității opoziției independentiste în Dieta Ungariei, în cele din urmă generalul Géza Fejérváry a fost numit de către regele Franz Joseph I în 18 iunie 1905 în fruntea unui guvern tehnocrat. Opoziția a calificat noul guvern drept anticonstituțional, deoarece nu provenea dintr-o majoritate parlamentară. Ca urmare, Fejérváry a guvernat cu ajutorul regelui care a amânat în repetate rânduri sesiunea parlamentară. Pe cale de consecință, opoziția a făcut apel la „rezistență națională” împotriva „guvernului de jandarmi”, iar în multe varmeghii s-a refuzat recrutarea și plata impozitelor.[2] Ministrul de interne Jósef Kristóffy a reacționat la „rezistența națională” cu dure măsuri polițienești.[3] Aproximativ o treime dintre reprezentanții aleși ai Partidului Liberal devotat dualismului au trecut în cele din urmă în tabăra coaliției, care a ajuns astfel să aibă la dispoziție o majoritate de peste trei sferturi.[1]

Fejérváry și-a oferit imediat demisia, care a fost refuzată de rege. Concomitent, din cauza cererilor salariale nesatisfăcute, dar și ca efect al revoluției ruse din 1905, s-a ajuns la greve în industrie și în agricultură pe tot cuprinsul țării.[1]

Kristóffy, adevăratul cap al guvernului,[4] a început în consecință negocieri cu social-democrații și cu liberalii de stânga, cărora le-a pus în vedere reforme în domeniul socio-politic și în cel al dreptului de vot.[2] Însă plănuitul sufragiu universal primejduia poziția de putere a elitei naționale aristocratice maghiare.[5] La nivel intern, a apărut un climat politic exploziv: în Ministerul Imperial și Regal de Război din Viena, Generalul Beck a dezvoltat planuri (numite în germană Fall UCazul U, unde „U” semnifica Ungaria) de a înăbuși cu forța o posibilă revoltă în Ungaria.[2][6] În 19 februarie 1906, Francisc Iosif și Fejérváry au permis ocuparea militară a clădirii parlamentului de către Honvezi. Opinia populației și a corpului funcționăresc s-a îndreptat însă treptat împotriva opoziției și părțile s-au unit în jurul ideii de a-l avea pe Sándor Wekerle drept nou premier, căruia Fejérváry i-a predat mandatul în 8 aprilie 1906.[2] La sfârșitul aceleiași luni, Wekerle a organizat noi alegeri parlamentare.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c Eduard Winkler: Wahlrechtsreformen und Wahlen in Triest 1905-1909. Eine Analyse der politischen Partizipation in einer multinationalen Stadtregion der Habsburgermonarchie. Verlag Oldenbourg, München 2000, ISBN 3-486-56486-2, S. 93f.
  2. ^ a b c d Géza Andreas von Geyr: Sándor Wekerle. 1848–1921. Die politische Biographie eines ungarischen Staatsmannes der Donaumonarchie. (= Südosteuropäische Arbeiten 91) München 1993, ISBN 3-486-56037-9, S. 212ff.
  3. ^ Benda: Kristóffy, József. În: Österreichisches Biographisches Lexikon 1815–1950 (ÖBL) (Lexiconul biografic austriac). Vol. 4, Editura Academiei Științifice din Viena, 1969, p. 278.
  4. ^ Erich Zöllner: Geschichte Österreichs. Von den Anfängen bis zur Gegenwart. Verlag für Geschichte und Politik, Wien 1990, ISBN 3-486-46708-5, S. 434.
  5. ^ Alice Freifeld: Nationalism and the crowd in liberal Hungary, 1848-1914. Woodrow Wilson Center Press, Washington DC, 2000, ISBN 0-8018-6462-3, S. 219.
  6. ^ István Deák: Beyond nationalism. A social and political history of the Habsburg officer corps, 1848–1918. Oxford University Press, New York 1990, ISBN 0-19-504505-X, S. 70.