Biserica Apostolică de ziua a șaptea
 | Din textul acestui articol nu rezultă caracterul notabil al subiectului. Dacă articolul nu va fi completat cu bibliografia necesară, el va fi redirecționat, combinat cu altul sau propus pentru ștergere. |
 |
Ciornă scrisă de un utilizator nou și aflată în așteptarea verificării. Acest proces poate dura ceva timp.
Cum să îmbunătățiți articolul
Vedeți:
|
A nu se confunda cu Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea.
Biserica Apostolică de ziua a șaptea este una dintre denumirile prin care s-a identificat o grupare religioasă din România care, pe lângă crezul evanghelic, se opune antinomianismului și susține valabilitatea și integrarea Legii în viața creștină. Mișcarea își are originea în penticostalismul românesc timpuriu căruia i-a rămas tributar în învățătura de bază și are o apropiere doctrinară de iudaismul mesianic[1].
Adepții acestei mișcări urmăresc să se conformeze practicilor și învățăturilor creștinismului primar. Slujbele religioase, asemănătoare cu cele ale bisericilor penticostale, se desfășoară în zilele de Sabat, fapt pentru care au fost denumiți peiorativ „sâmbătari”. Adepții grupării prăznuiesc și celelalte sărbători din Cartea Leveticului, nu doar Paștele și Cincizecimea care sunt ținute și de creștinismul tradițional. Astfel, pe lângă Paștele quartodeciman, se prăznuiește Sărbătoarea Azimelor, Cincizecimea, Ziua Trâmbiței, Ziua Ispășirii și Sărbătoarea Corturilor. Aceștia încearcă să le serbeze la data biblică utilizând calendarul ebraic. De asemenea, aceștia păstrează legile dietetice. În timp, nucleului penticostal al grupării i s-au alăturat și credincioși din alte confesiuni precum baptiștii, adventiștii sau chiar Martorii lui Iehova. O parte dintre aceștia au acceptat perspectivele asupra continuități anumitor aspecte din Lege, au dorit desprinderea de elementele considerate păgâne, dar și-au păstrat părți din crezul cultelor de unde au venit. Această chestiune și implicarea securității comuniste în destabilizarea mișcării au făcut dificilă emiterea unui crez cvasi-acceptat[1][2].
Istoric
Se consideră că mișcarea își are originea în jurul anului 1940, în Transilvania, în urma contactului dintre mai mulți credincioși penticostali care au susținut că, în urma postului și a rugăciunii, au avut descoperiri în vederea prăznuirii Sabatului. Primul pastor penticostal din România care a ținut Sabatul este considerat a fi Vlasa Ispas din localitatea Valea Largă, județul Mureș. Acesta a intrat în contact întâmplător cu alți credincioși care susțineau c-au avut descoperiri similare fără a știi unii de alții. Primii dintre aceștia au fost Feldereanu Mihăilă din satul Bolduț și Pop Nicolae din satul Ceanu Mare, ambele din județul Cluj. Grupul a început să se închege, să se extindă, și să propovăduiască[1].
În această conjunctură, un alt credincios penticostal, Boeru Ioan, a dorit să afle dacă Sabatul trebuie într-adevăr ținut. Acesta a ținut post 300 de zile în care mânca doar o dată, seara, după care a primit o confirmare în acest sens. Boeru a fost urmat de familie și de un grup de penticostali, în special din localitatea lui, Valea Florilor, județul Cluj. Activitatea misionară amplă întreprinsă de acesta l-a făcut să fie unul dintre cele mai de seamă personaje ale grupării. Un alt pastor penticostal, Pop Toader din Sarmaș, județul Mureș, a susținut că a avut descoperiri în vederea prăznuirii sărbătorilor biblice în urma postului și rugăciunii. Prima prăznuire a Sărbătorii Corturilor a avut loc în curtea lui Rendeș Ilie, în satul Ploscoș, comuna Valea Florilor, județul Cluj. În urma evenimentului, credincioșii au susținut că au avut și alte descoperiri prin care s-a confirmat necesitatea sărbătoririi acestora[1].
În urma instaurării regimului comunist în România, adepții mișcării religioase au fost persecutați. În 1970, aceștia au cerut funcționarea legală printr-un memoriu adresat Departamentului Cultelor, dar conducerea statului nu a aprobat-o. Potrivit datelor consemnate de securitate în acea perioadă, „sâmbătarii” erau în număr de aproximativ 2000. Din rapoartele securității aflăm că aceștia erau răspândiți în principal în spațiul intracarpatic. Membrii grupării erau atent supravegheați, li se aplicau amenzi, iar cu ajutorul membrilor infiltrați de securitate se creau zvonuri compromițătoare, suspiciuni, sau se lansau disensiuni pe motive doctrinare. Totuși, activitatea acestora nu a putut fi oprită[2].