Bipartidism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Reprezentarea grafică a componenței Camerei Reprezentanților aleasă în 2022 demonstrează sistemul bipartid al Statelor Unite.
Reprezentarea grafică a componenței Camerei Comunelor aleasă în 2019 demonstrează sistemul bipartid al Regatului Unit.

Bipartidismul sau sistemul cu două partide este un sistem politic în care două partide mari[a] domină scena politică în mod consistent. În orice moment, unul dintre cele două partide deține de obicei majoritatea în parlament și este de obicei denumit partidul majoritar sau de guvernare, în timp ce celălalt este partidul minoritar sau de opoziție. În lume, termenul are semnificații diferite. Spre exemplu, în Statele Unite, Bahamas, Jamaica, și Zimbabwe, sensul de bipartidism descrie un aranjament în care toți sau aproape toți oficialii aleși aparțin oricăruia dintre cele două partide majore, iar părțile terțe câștigă rareori un loc în legislativ. În astfel de aranjamente, se crede că sistemele bipartide rezultă din mai mulți factori, cum ar fi „câștigătorul ia tot” sau sistemele electorale „primul trecut după”.[1][2][3][4][5]

În astfel de sisteme, în timp ce șansele ca candidații terților să câștige alegerile pentru funcții naționale majore sunt minime, este posibil ca grupurile din cadrul partidelor mai mari, sau în opoziție cu unul sau ambele, să exercite influență asupra celor două partide majore.[6][7][8][9][10][11] În schimb, în ​​Canada, Regatul Unit și Australia și în alte sisteme parlamentare din alte părți, termenul de sistem bipartid este uneori folosit pentru a indica un aranjament în care două partide majore domină alegerile, dar în care există părți terțe sau independenți care câștigă unele locuri în legislativ și în care cele două partide majore exercită o influență proporțional mai mare decât ar sugera procentul lor de voturi.

Au fost dezbătute explicațiile pentru care un sistem politic cu alegeri libere poate evolua într-un sistem bipartid. O teorie principală, denumită legea lui Duverger, afirmă că două partide sunt rezultatul natural al unui sistem de vot în care câștigătorul ia tot.

În general, un sistem cu două partide devine o diviziune dihotomică a spectrului politic cu un partid aparent de stânga și de dreapta: Partidul Democrat versus Partidul Republican din Statele Unite, Partidul Laburist versus blocul Coaliția Liberal-Națională în Australia, Partidul Laburist versus Partidul Conservator din Regatul Unit și Partidul Laburist versus Partidul Naționalist din Malta.

Este posibil ca alte partide din aceste țări să fi avut candidați aleși în funcții locale sau subnaționale.[12]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Notă: în politica din Australia, nu există două partide politice, ci mai degrabă „două grupări politice majore”; pentru mai multe informații, vezi Coaliția Australiană.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Wong Chin Huat, fz.com, July 29, 2013, When winner takes all Arhivat în , la Wayback Machine., Accessed August 12, 2013, "...This "winner-takes-all" characteristic of political contestation then forces political groups to consolidate into two blocs, hence, the two-party system..."
  2. ^ Regis Publishing, The US System: Winner Takes All, [nefuncțională] Accessed August 12, 2013, "...Winner-take-all rules trigger a cycle that leads to and strengthens a system of few (two in the US) political parties..." (in Wayback Machine)
  3. ^ The Two Party System, Boundless Publishing, Two-party systems are prominent in various countries, such as the U.S., and contain both advantages and disadvantages Arhivat în , la Wayback Machine., Accessed August 12, 2013 "...There are two main reasons winner-takes-all systems lead to a two-party system...",
  4. ^ Eric Black, Minnpost, October 8, 2012, Why the same two parties dominate our two-party system Arhivat în , la Wayback Machine., Accessed August 12, 2013, "...SMDP (single-member districts, plurality) voting system. ... This forces those who might favor a minor party candidate to either vote for whichever of the two biggest parties the voter dislikes the least, or to risk the likelihood that their vote will be "wasted" or, worse, that they will end up helping the major-party candidate whom the voter dislikes the most to win. Minor parties aren't banned, but they seldom produce a plurality winner, and their lack of success often causes the minor parties to wither and die...."
  5. ^ History Learning Site, Why America is a two-party state Arhivat în , la Wayback Machine., Accessed August 12, 2013, "...The American electoral system – winner-takes-all – guarantees that any third, fourth party etc has no chance of winning...."
  6. ^ Patrick Bashan, CATO Institute, June 9, 2004, Do Electoral Systems Affect Government Size? Arhivat în , la Wayback Machine., Accessed August 12, 2013, "...The current system has many disadvantages, most notably its propensity to discriminate against minor parties operating outside the increasingly uncompetitive, cozy two-party system.... America's winner-takes-all electoral system may be the least bad option for those seeking to limit government involvement in the nation's economic life...."
  7. ^ George F. Will, October 12, 2006, Washington Post, From Schwarzenegger, a Veto for Voters' Good Arhivat în , la Wayback Machine., Accessed August 12, 2013, "...That electoral vote system (combined with the winner-take-all allocation of votes in all states but Maine and Nebraska) makes it very difficult for third-party presidential candidates to be competitive..."
  8. ^ Ashley Ford, September 17, 2012, Cavalier Daily, Party of three: A third political party is an important aspect of the Virginia democratic process Arhivat în , la Wayback Machine., Accessed August 12, 2013, "...The two party system forces the third party to join their group in a winner take all system..."
  9. ^ Two Party System, PBS, Two-Party System Arhivat în , la Wayback Machine., Accessed August 12, 2013, "...Third-party or independent candidates face a slew of obstacles in American politics, from limited media coverage to legal barriers and Congressional leadership rules. Laws regarding third-party candidates also vary from state to state, presenting additional difficulties...."
  10. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru referințele numite Cillizza
  11. ^ Chris Cillizza and Aaron Blake, May 18, 2012, The Washington Post, Americans Elect and the death of the third party movement Arhivat în , la Wayback Machine., Accessed August 11, 2013
  12. ^ Disch, Lisa Jane (). The Tyranny of the Two-Party System. ISBN 978-0231110358. Arhivat din original la . Accesat în – via Google Books. 

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]