Azimut

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Acest articol se referă la azimut în astronomie și geodezie. Pentru alte sensuri, vedeți Azimut (dezambiguizare).
Azimutul este unghiul format între o direcție de referință (Nord) și linia de la observator la un punct de interes proiectate pe același plan cu direcția de referință

Azimutul este unghiul în plan orizontal format de planul meridianului unui loc cu planul vertical care trece prin locul respectiv și printr-un punct de referință.[1] Această referință poate fi nordul geografic sau nordul magnetic.

Termenul provine din limba spaniolă „acimut”, derivat din limba arabă السمت (as-simt), și înseamnă „direcție”. Acesta este un termen utilizat în principal în domeniul orientării topografice, în astronomie și aeronautică.

Descriere[modificare | modificare sursă]

În general, azimutul reprezintă distanța unghiulară dintre direcția Nord (care este definit diferit în funcție de subiectul în cauză) și direcția în care se încadrează perpendiculara unui punct la orizont (de ex. o stea, în astronomie).

În astronomie punctul de referință este punctul cardinal sud, iar măsurătorile se fac de la S-V la N-E, în sensul normal al acelor de ceasornic.

În geodezie punctul-origine de măsurare a azimutului este punctul cardinal nord. Azimutul se măsoară în grade de la nord de la 0° până la 360° (sau 400°) în direcție retrogradă (sensul invers al acelor de ceasornic), având estul la 90°, sudul la 180° și vestul la 270°. Instrumentele topo-geodezice pentru măsurători folosesc cercul divizat în 400 de grade centesimale.[2]

Azimutul poate fi, de asemenea, distanța unghiulară a unui punct față de direcția zero. În acest caz este vorba despre sistemul de coordonate polare pentru determinarea poziției geometrice a unui punct. Azimutul constituie una din coordonatele orizontale.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ „Azimut” la DEx online, accesat la 2 noiembrie 2014
  2. ^ Academia Republicii Române: Dicționar Enciclopedic Român, vol. I (A-C), Editura Politică, București, 1962, pp. 263.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • *** Manualul inginerului geodez, Vol I-III, coordonator Nicolae Oprescu, Editura Tehnică, București, 1972-1974.
  • Nicolae Zegheru, Mihai Gabriel Albotă, Dicționar enciclopedic de geodezie, topografie, fotogrammetrie, teledetecție, cartografie și cadastru, Editura Nemira, București, 2009.

Vezi și[modificare | modificare sursă]