Alexandru Cretzianu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Alexandru Cretzianu
Date personale
Născut1895 Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
Decedat1979 (84 de ani) Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Romania (1965-1989).svg România Modificați la Wikidata
Ocupațiediplomat Modificați la Wikidata
Activitate
Alma materUniversitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași  Modificați la Wikidata

Alexandru Cretzianu (n. 1895, București, România – d. 1979) a fost un diplomat român. A fost fiul fostului deputat George Cretzianu și al Zoiei Al. Știrbey[1].

Biografie[modificare | modificare sursă]

A absolvit Facultatea de Drept la Universitatea din Iași. În Primul Război Mondial a participat ca locotenent de artilerie. A fost rănit și luat prizonier aproape doi ani, revenind din captivitate în urma unui schimb de prizonieri.[2]

În septembrie 1918 a intrat în serviciul diplomatic al statului român[3] în calitate de atașat pe lângă delegația română prezentă la forumul păcii de la Paris. În perioada 1919-1922 a fost atașat și secretar trei al ambasadei României la Londra, apoi secretar doi al legației de la Roma (1923-1926) unde i-a urmat lui Raoul Vasile Bossy. La sfârșitul misiunii a fost transferat în calitate de secretar al legației de la Berna (1926-1929) și apoi membru al delegației permanente a României la Liga Națiunilor (1930-1932). La revenirea în țară este numit director al Direcției Politice în Centrala Externelor (1933-1938), apoi secretar general (1939-1941) și, în același timp, subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Străine în perioada 11 mai - 4 iulie 1940. A rămas în Centrala Externelor până la 6 octombrie 1941 când a demisionat în semn de protest față de hotărârea guvernului român de a păstra alianța cu Germania după eliberarea teritoriilor românești ocupate de sovietici în 1940. Alexandru Cretzianu a fost desărcinat din funcția de secretar general al Ministerului Afacerilor Străine cu începere de la 11 octombrie 1941, printr-un decret semnat de Mihai Antonescu, vicepreședintele și președintele ad-interim al Consiliului de Miniștri.[4]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Octav-George Lecca, Familiile boerești române, Institutul de Arte Grafice și Editura Minerva, București, 1899, p. 191
  2. ^ Alexandru Cretzianu, Ocazie pierdută, Editura Institutul European, Iași, 1995, p. 7.
  3. ^ ShermanDavid Spector, A Romanian Wallenberg, în Lock Haven International Review, Issue, 1987, p. 37
  4. ^ Decretul Conducătorului Statului nr. 2.834 din 11 octombrie 1941 pentru desărcinare din funcția de secretar general, publicat în Monitorul Oficial, anul CIX, nr. 245 din 15 octombrie 1941, partea I-a, p. 6.304.