Sari la conținut

Absolutism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Absolutismul sau monarhia absolută este forma de guvernare în care monarhul (împărat, țar, sultan, rege, domnitor) dispune integral de puterea supremă în stat, poporul fiind total lipsit de drepturi (monarhie nelimitată). Un monarh absolut este un autocrat.

Absolutismul creează un puternic aparat de stat, vizibil și relativ independent în raport cu clasa nobililor, dar care ocrotește și consolidează în fapt interesele generale ale acestei clase. Apare și se dezvoltă în perioada de destrămare a stărilor feudale și de transformare a stărilor orășenești mijlocii în clasa burgheziei moderne. În general, absolutismul, sprijinindu-se pe nobilime și folosindu-se de puterea economică a burgheziei în dezvoltare urmărește slăbirea aristocrației feudale în scopul creării unei puteri centralizate autoritare prin lichidarea stării de destrămare feudală și a luptelor nobiliare interne.

El apare în cele mai multe țări europene la sfârșitul secolului XV, ajungând să cunoască formele sale clasice în timpul Elisabetei Tudor(Dinastia Tudor (1558 - 1603), Ludovic al XIV-lea (1643 - 1715)Dinastia Bourbon, Petru I cel Mare (1682 - 1725)Dinastia Romanov ș.a. Absolutismul monarhic va fi înlăturat în apusul Europei prin revoluțiile burgheze din Țările de Jos (secolul XVI), Anglia (secolul XVII), Franța (secolul XVIII). În centrul și estul Europei, absolutismul se va menține îmbrăcând forma absolutismului luminat (despotismul luminat) care, prin reforme, va prelungi în timp și existența monarhiei absolutiste, dar și a formelor feudale.

În Țările române, un astfel de despot luminat a fost Constantin Mavrocordat care, între 1730 - 1769, în cele 10 domnii, a întărit puterea domnească printr-un sistem de reforme sociale, fiscale, administrative și judecătorești.

Vezi și