Relativitatea simultaneităţii

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol sau această secţiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteţi ajuta găsind susţinere bibliografică pentru conţinutul paginii.

Relativitatea simultaneităţii este ideea că simultaneitatea nu este absolută, ci dependentă de observator. Adică, conform relativităţii restrânse formulată de Albert Einstein în 1905, nu se poate spune în sens absolut dacă două evenimente au avut loc în acelaşi timp atunci când evenimentele sunt separate în spaţiu. Dacă evenimentul are loc în acelaşi punct din spaţiu — de exemplu, o coliziune de autovehicule — toţi observatorii, oriunde ar fi ei, sunt de acord că fiecare autovehicul s-a ciocnit cu celălalt în acelaşi timp. Dar dacă evenimentele sunt separate în spaţiu, cum ar fi o coliziune care are loc în America şi alta în Australia, răspunsul la întrebarea dacă aceste evenimente sunt simultane este relativ; unii pot calcula că cele două coliziunu au loc "în acelaşi timp" iar alţii, privind evenimentele dintr-o stare de mişcare diferită, vor vedea coliziunea din America drept prima care are loc, în timp ce alţii pot vedea coliziunea din Australia ca fiind prima. Teoria relativităţii restrânse a lui Einstein demonstrează că sunt cazuri în care nu există un răspuns "correct", unde niciun observator nu are statut privilegiat, şi toţi observatorii pot susţine că au dreptate chiar dacă ordonările evenimentelor din perspectivele lor pot fi diferite.

Dacă ne imaginăm un observator care calculează că două evenimente - ce au loc în puncte diferite în spaţiu - au loc exact în acelaşi timp, un observator în mişcare relativă la primul va obţine un rezultat diferit, calculând cele două evenimente ca având loc la momente diferite de timp. Această noţiune este ilustrată de paradoxul scării, un experiment imaginar care foloseşte exemplul unei scări care se deplasează la viteză mare printr-un garaj.

O formă a relativităţii simultaneităţii a fost introdusă de Hendrik Lorentz în 1895, dar ideea nu a fost înţeleasă pe larg în forma sa modernă până la introducerea de către Einstein a relativităţii restrânse. În particular, Einstein a dedus eşecul simultaneităţii absolute din două aserţiuni:

• Principiul relativităţii — echivalenţa sistemelor inerţiale, astfel încât legile fizicii se aplică la fel în toate sistemele de referinţă inerţiale;
• constanţa vitezei luminii detectată în vid, independent de mişcarea relativă a sursei.