Orfism (istoria artelor)
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Orfismul în istoria artei este denumirea dată de poetul Guillaume Apollinaire unei orientări artistice, apărută la începutul secolului al XX-lea, care-şi propune redarea muzicalităţii tonurilor şi volumelor în pictură. Reprezentanţi ai acestei orientări sunt Robert Delaunay şi Sonia Delaunay-Terk, care, în anii 1910-1914, opun rigidităţii geometrice a cubismului un mod mai armonios de compoziţie, unde culorile echivalează funcţiile sunetelor muzicale. Aşa cum Arthur Rimbaud voia să acorde fiecărei vocale o încărcătură cromatică, pictorii adepţi ai orfismului stabilesc o legătură directă între proprietăţile fizice ale culorilor şi ecoul pe care îl trezesc la privitor. Orfismul se afirmă public în cadrul "Salonului Independenţilor" de la Paris, în 1913, la care participă şi František Kupka, Francis Picabia, Fernand Léger, şi Wassily Kandinsky. El îşi originea în cubismul analitic, reluând reducerea spaţiului la un plan abstract. Robert Delaunay fragmentează obiectele prin repetarea efectelor de lumină, care capătă o facultate vibratorie. În acest fel se detaşează de aspectul static şi monocrom al cubismului, preluând inspiraţia din lumină, creatoare de dinamism şi forţă, şi nu din obiecte.
Pentru a defini programul orfismului, se mai foloseşte termenul de "simultaneism" (Blaise Cendras publică prima "carte simultaneistă" în 1913) sau de "sincronism" (cum îşi considerau opera americanii Morgan Russel şi Stanton Macdonald-Wright), tocmai pentru a marca "lectura" imaginii ca pe a unei compoziţii muzicale. Pentru importanţa acordată valorilor vizuale ale diferitelor culori, orfismul se află la baza căutărilor în "arta optică" (Vezi: Op Art). Un reprezentant contemporan al orfismului este Alvaro Querzoli (n.1955), pictor Braziliabrazilian stabilit în Elveţia.
Folosind culoarea pentru producerea formelor, orfismul se opune picturii tradiţionale, care adopta liniile, pentrucă ele corespund realităţii empirice şi permit producerea unei compoziţii raţionale. În felul acesta, Robert şi Sonia Delaunay deschid drumul principiilor teoretice în arta modernă, conform cărora, fiecare element plastic se adresează unui simţ specific.
[modifică] Bibliografie
- Werner Haftmann: Orphism, în volumul Malerei im 20. Jahrhundert, München, 1973.
- V. Spate: Orphism. The Evolution of Non-Figurative Painting in Paris 1910-1914, Oxford 1979.
(Edit.: J.-N. P.)
