Orfeu în infern

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

"Orfeu în infern" (în original "Orphée aux enfers") este numele unei opere bufe în două acte şi patru tablouri a compozitorului Jacques Offenbach, reprezentată pentru prima oară la data de 21 octombrie 1858 pe scena teatrului Les Bouffes-Parisiens din Paris. Libretul este semnat de celebrul tandem Hector Crémieux / Ludovic Halévy. Ideea iniţială i se datorează probabil lui Halévy, dar libretul ulterior, care a stat la baza reprezentaţiei, e scris aproape în întregime de Crémieux.

[modifică] Geneza operei

[modifică] Prima versiune

Se pare că libretiştii Ludovic Halévy şi Hector Crémieux concepuseră încă din 1856 un libreto comic pe tema salvării Euridicei din infern, la îndemnul lui Offenbach care dorea în fine să prospere cu teatrul de varietăţi Les Bouffes-Parisiens, pe care-l conducea din 1855. Ulterior Offenbach a fost acuzat de a fi plagiat o farsă de carnaval cu aceeaşi temă, scrisă de poetul Karl Cramer din Köln. De fapt existau mai multe parodii muzicale ale unor subiecte similare la vremea aceea; cunoscute sunt parodii ale operei baroce pe teme mitologice mai ales în spaţiul cultural italian şi vienez^[1]. Reprezentarea operei a fost amânată datorită condiţiei pe care Offenbach o acceptase la închirierea teatrului de a reprezenta doar piese într-un act. Schimbarea locului acţiunii fiind în cazul coborârii lui "Orfeu în infern" absolut necesară, realizarea proiectului s-a prelungit până în 1858, când Offenbach a obţinut oficial permisiunea de a reprezenta şi opere în două acte.

În perioada în care a fost scris libretul operei, Ludovic Halévy a fost numit secretar general ministerial în Algeria şi s-a retras din proiect. Datorită funcţiei sale politice, el insistă ulterior să nu mai fie pomenit drept autor al unei parodii, dar Offenbach nu-i respectă dorinţa, onorând prin menţionarea numelui lui Halévy atât schiţarea acţiunii în linii mari cât şi numeroasele intervenţii ale acestuia în timpul procesului de finisare a textului. Offenbach a fost oarecum descurajat de retragerea lui Halévy, deoarece Crémieux lucra după părerea sa exasperant de încet^[2]. Unele costume au fost concepute de celebrul desenator Gustave Doré (1832-1883)^[3].

Premiera operei din seara de 21 octombrie 1858 a avut multe obstacole de depăşit: Mlle Tautin, interpreta rolului Euridice, declară că îi este imposibil să se transpună într-o dispoziţie bacanală fără a purta o piele de tigru veritabilă, mai mulţi compatrioţi germani l-au asediat pe Offenbach cu cereri de bilete gratuiite, a apărut un portărel care dorea să sechestreze bunurile compozitorului, care nu mai avea lichiditate, a apărut o scrisoare prin care un libretist anonim, respins de Offenbach, ameninţa perturbarea reprezentaţiei, interpretul de flaut piccolo s-a îmbolnăvit şi a lipsit în seara premierei, în faţa teatrului a fost avariată o conductă de gaze şi redactorul şef de la Figaro, Villemessant, î-a cerut lui Offenbach să-l secundeze într-un duel chiar în seara premierei^[4]. Cu toate acestea, premiera a avut loc fără incidente.

Opera nefiind imediat remarcată, Offenbach se strădui deci împreună cu Crémieux să rescrie unele pasaje, punând accentul cu ajutorul cupletelor pe efectele comice. Aceste schimbări asigurară în fine succesul de public al piesei.

[modifică] Feeria din 1874

După preluarea funcţiei de director la Le Théâtre de la Gaîté Offenbach speră să repete succesul pe care-l repurtase în 1858, transformând Orfeu în infern într-o feerie. Schimbările atraseră după sine decoruri şi costume mai fastuoase, precum şi unele numere de balet. Acţiunea era în noua prelucrare des întreruptă, de pildă de dansul elevilor la conservator, de baletul orelor în Olimp sau de cel al muştelor în Infern. Muzica de balet compusă cu această ocazie nu a mai atins nivelul compoziţiilor iniţiale. Libretiştii versiunii originare adăugară piesei încă un act, extinzând numărul tablourilor de la patru la doisprezece şi prevăzând un număr mult mai mare de personaje. Piesa a fost până la urmă reprezentată cu ajutorul a 120 membri de cor şi a unui corp de balet care număra 68 de dansatoare. Maşinistului şef al teatrului i se datorară efecte de scenă şi tablouri nemaiîntâlnite până atunci în lumea teatrului. Olimpul era înfăţişat înainte de deşteptarea zeilor într-un tablou în care un orologiu se iveşte din nori. Pe cadranul acestuia erau proiectate orele, care dădeau fiecare prilejul unor dansatoare personificând visurile să-şi execute în costume pestriţe şi fanteziste dansurile. După aceea norii făceau loc stafajelor care reprezentau arhitectura clasică a Olimpului, cu arcade strălucitoare şi trepte uriaşe. Scena teatrului deveni neîncăpătoare pentru înscenare, astfel încât statistele trebuiră să-şi aştepe intrarea pe scenă într-o magazie. Fastul înscenării nu-i mai permise lui Offenbach să se consacre elaborării muzicale, astfel încât orchestraţia rămase cu mult sub nivelul premierei din 1858.

Această nouă versiune avu premiera la 7 februarie 1874 şi se bucură de un mare succes de public.

[modifică] Acţiunea versiunii din 1858

[modifică] Primul act

În primul tablou al operei, Moartea Euridicei, este prezentat Orfeu, care e directorul conservatorului din Teba, al "Orphéon"-ului, deci un individ perfect integrat în societatea burgheză. Pierzându-şi demult interesul pentru consoarta Euridice, el o vede în nimfa Maquilla pe femeia visurilor sale. Şi Euridice e dornică să-şi găsească fericirea în afara căsniciei, alături de fabricantul de miere Aristée (parodie a păstorului Aristaeus din Georgica lui Vergiliu), ea îl dispreţuieşte pe Orfeu ca bărbat şi ca artist, îi cere acestuia chiar divorţul. Supus convenţiilor sociale, muzicianul refuză despărţirea şi încearcă să-şi elimine rivalul ascunzând un şarpe veninos pe păşunea pe care acesta o întâlneşte de obicei pe Euridice. Aristée se dovedeşte însă a fi Pluto, stăpânul infernului, şi face în aşa fel încăt Euridice să cadă victimă muşcăturii de şarpe destinate lui. Odată moartă, aceasta este de-a dreptul încântată să-l urmeze pe Pluto în infern. Filistinul Orfeu se bucură la rândul lui să se vadă liber, dar e mustrat de Opinia Publică, care apare ca un personaj aparte, şi se vede obligat să-şi salveze soţia.

În cel de-al doilea tablou, Olimpul, Orfeu se înfăţişează în lumea zeilor, unde domnesc intrigile şi dezmăţul, pentru a-i solicita lui Jupiter ajutorul. Stăpânul Olimpului şi-a pierdut însă demult autoritatea morală asupra tagmei haotice de zei. În cuplete, aceştia îi reproşează rând pe rând aventurile amoroase cu diverse muritoare. Nici Pluto nu găseşte de cuviinţă să-i acorde respect, el instigă chiar o revoltă împotriva lui, enumerând avantajele infernului faţă de Olimp. ceea ce-l determină pe domnul Orphée să-şi ridice apoi glasul într-o lamentaţie ipocritâ, interpretând la vioară primele acorduri din celebra arie a lui Orfeu la Gluck: "On m'a ravi mon Eurydice!" Zeii îl acompaniază imediat, cunoscând toţi melodia - patosul operei Orfeo ed Eurydice înlocuieşte aici, sub formă de citat, disperarea reală. Nici Jupiter nu se lasă înşelat de acest fals patetism, dar porunceşte totuşi eliberarea Euridicei, fiind supus convenţiilor sociale şi în plus sperând să o seducă el însuşi pe nimfă.

[modifică] Actul al doilea

Deşi acţiunea se derulează de-acum încolo în infern, spaţiul scenic nu se schimbă în mod semnificativ faţă de cel din primul tablou, acestuia îi sunt adăugate cel mult decoruri puţin mai excentrice, mai tipice unei vieţi pline de huzur.

Tabloul al treilea, numit Un rege din Beoţia, o înfăţişează pe Euridice plictisindu-se în iatacul lui Pluto şi cochetând cu servitorul John Styx, un Charon în livrea care pretinde a fi fiul unui prinţ din Beoţia. Aici o descoperă Jupiter, care ia înfăţişarea unei musculiţe pentru a se apropia de ea. Euridice se lasă uşor convinsă să se amestece, în cadrul petrecerii infernale care va urma, în rândul bacantelor, pentru a putea fugi cu el.

Tabloul al patrulea, Infernul, e dedicat unei petreceri cu punctul culminant într-un cancan infernal, în care sunt antrenaţi toţi zeii. Jupiter nu reuşeşte însâ să se îndepărteze pe nesimţite cu Euridice în timpul danslui, ci este descoperit de Pluto. Stăpânul Olimpului declară atunci sus şi tare că doreşte doar să i-o redea pe Euridice lui Orfeu, folosindu-se parodistic de alexandrinii tipici tonului tragic. Eroul principal nu îndrăzneşte să se împotrivească condiţiilor impuse pentru salvarea Euridicei, dar este scos până la urmă din încurcătură de Jupiter, care îl sperie cu un fulger şi îl obligă să se întoarcă spre soţia detestată. Sfârşitul "tragic" al Euridicei este de fapt în asentimentul tuturor. Contrastul cu opera lui Gluck, care era prin versiunea în limba francezâ din 1774 renumită la Paris, nici nu putea fi mai mare - la Gluck, un Orfeu virtuos îşi poate salva soţia într-un deznodământ fericit, după multe suferinţe, aici însăşi pierderea Euridicei provoacă un râs homeric.

Vezi şi

Orphée aux Enfers, texte din libretul original aflate pe Wikisource

[modifică] Recepţia operei

Opereta lui Offenbach s-a bucurat la scurt timp după premieră de celebritate. Se spune că, dacă cineva afirma pe atunci la Paris că are de gând să-l vadă pe "Orfeu", trebuia să se aştepte la întrebarea: "Pe cel la care se plânge sau pe cel la care se râde?" Orfeul caraghios era aşadar pus pe aceeaşi treaptă cu eroul tragic al operei lui Christoph Willibald Gluck. Rezonanţa n-a fost însă numai pozitivă, societatea burgheză arătându-se parţial indignată de critica adusă instituţiilor ei. Unii artişti au fost pe deasupra intrigaţi de modul ireverenţios în care Offenbach se foloseşte de motivele mitologiei clasice, care erau în accepţia elitei culturale rezervate temelor fundamtentale. Însuşi corifeul criticilor de teatru de atunci, Jules Janin (1804-1874)^[5], lansează începând cu numărul din 15 noiembrie al periodicului său Journal des débats o campanie împotriva operei. Acţiunea ei e după Janin în totalitate o profanare a miturilor, autorii sunt văzuţi de critic în postura bacantelor care l-au ucis pe Orfeu pentru a doua oară^[6]. Această campanie a declanşat un scandal care le-a dat ocazia lui Offenbach şi lui Crémieux să-şi popularizeze ideile în paginile ziarului Le Figaro şi a contribuit în mod hotărâtor la celebritatea operei.

Pentru Richard Wagner, care se dedicase creării de noi mituri pe bazele celor vechi, atitudinea iconoclastă a lui Offenbach a fost probabil insuportabilă. Având o socoteală mai veche cu Offenbach, care ridiculizase muzica sa în parodia Muzicianul viitorului din 1860, Wagner a compus în 1870 o farsă muzicală prin care îşi revarsă veninul împotriva compozitorului, persiflându-l tocmai în rolul unui Orfeu coborât în infernul parizian^[7]. Cea mai virulentă apreciere a detestatului Offenbach o face Wagner tocmai în legătură cu muzica operei, care emană în accepţia sa căldura unei grămezi de gunoi în care se lăfăie toţi porcii din Europa^[8], deoarece Offenbach este, cum afirmă el în farsa din anul 1870, "individul cel mai internaţional din lume" ("der internationalste Individuum der Welt")^[9].

Contemporanii au fost amuzaţi şi în acelaşi timp şocaţi de cupletele în care olimpienii îi aduc unui Jupiter afemeiat reproşuri, deoarece ele implică o critică la adresa împăratului Napoleon al III-lea, ale cărui escapade deveniseră la vremea aceea notorii. Faptul că instituţia matrimonială este atacată cu vehemenţă chiar de personajul Euridicei a provocat şi critici care se îndreptau în general împotriva tendinţelor de emancipare a femeii, asemănătoare cu atacurile presei la adresa lui George Sand sau a lui Gustave Flaubert.

Bineînţeles că opera a stârnit cu irevertenţele ei şi râsete răsunătoare. Popularitatea ei imensă s-a datorat muzicii accesibile, care exprimă în mod adecvat ideile năstruşnice ale lui Crémieux. De pildă transformarea deja în sine caraghioasă a lui Jupiter într-o insectă a fost ilustrată de o partitură care cerea rolului să-şi interpreteze duetul cu Euridice bâzâind, denotând dealtfel altă lipsă de respect faţă de familia Bonaparte, care purta pe blazon o albină. Celebrul cancan caracterizează însăşi lumea de apoi drept spaţiu mundan, asociat vieţii de noapte pariziene. Succesul operei, mai degrabă favorizat de criticile negative, este neîndoielnic având în vedere cele 228 de reprezentaţii care au urmat, seară de seară, într-un şir neîntrerupt premierei.

[modifică] Note

[modifică] Bibliografie

• Paul Bekker: Jacques Offenbach, în colecţia: Die Musik, vol 31/32, Berlin 1909.
• Tamina Groepper: Aspekte der Offenbachiade. Untersuchungen zu den Libretti der großen Operetten Offenbachs, Frankfurt a. M. 1990.
• Anton Henseler: Jakob Offenbach, Berlin 1930.
• Siegfried Kracauer: Evohé! şi Feerien, în: Jacques Offenbach und das Paris seiner Zeit, prima ediţie Amsterdam 1937, nouă ediţie îngrijită de Ingrid Belke: Siegfried Kracauer: Schriften, vol. 8, Frankfurt a. M. 2005, p. 179-191 şi p. 318-320.
• Solveig Malatrait: Vom Steine-Erweicher zum Straßenmusikanten - Die Höllenfahrt des Sängers auf der französischen Bühne der Moderne, în: Claudia Maurer Zenck (îngrijitoare de ediţie): Der Orpheus-Mythos von der Antike bis zur Gegenwart. Discursurile unei prelegeri interdisciplinare ţinute la Universitatea Hamburg, semestrul de vară 2003, Peter Lang: Frankfurt a. M. 2004 (= Hamburger Jahrbuch für Musikwissenschaft, Redaktion Kai Stefan Lothwesen, vol. 21), p. 169-191.
• Richard Wagner: Eine Kapitulation, în: Gesammelte Schriften, ed. Wolfgang Golther, vol. IX, Berlin f. d. (ca. 1914), p. 3-41.

[modifică] Legături externe

• Articolul Orphée aux Enfers pe pagina Academiei Naţionale de Operetă ANAO, în limba franceză
• Libretul original din 1858