Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni este un discurs scris de Jean-Jacques Rousseau în anul 1754, cu ocazia participării la un concurs organizat de Academia din Dijon. Tema era următoarea: „Care este originea inegalităţii dintre oameni şi daca ea este îngăduită de legea naturală”.Dorind ca în această carte să explice originea inegalităţilor, Rousseau susţine că aceasta are la bază exclusiv apariţia proprietăţii private.
Rouseau preia în „Discurs” ideea „stării naturale” şi ideea „contractului social”, care erau răspândite în filozofia socială a secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, dar le dă o interpretare proprie, corespunzătoare aspiraţiilor sale democratice şi revoluţionare.
După Rousseau, societatea trece în evoluţia sa prin trei etape:
- starea naturală;
- constituirea primelor societăţi omeneşti;
- apariţia societăţilor omeneşti bazate pe proprietatea privată.
Ideea „stării naturale” îndeplineşte o anumită funcţie teoretică: ea oferă baza pe care se întemeiază explicaţia genetică a vieţii sociale. Rouseau este conştient de caracterul ipotetic al acestei idei: „starea naturală” este o supoziţie necesară pentru a explica situaţia actuală a omului, şi nicidecum un fapt istoric propriu-zis. Pentru el ideea stării naturale are un sens mai mult logic şi metodologic decât empiric.
Cuprins |
[modifică] Structura discursului
Discursul este împărţit în patru părţi importante: o dedicaţie republicii din Geneva, prefaţa, prima parte a discursului şi cea de-a doua parte.
[modifică] Partea întâi
În prima parte a Discursului, Rousseau descrie individul uman în starea de natură. Rousseau susţine că în această primă epocă omul nu era încă corupt de societate. El era bun, pentru că omul se naşte bun; era capabil de compasiune, nutrind milă faţă de cei aflaţi în suferinţă; era liber. De asemenea, în aceasta stare ipotetică, omul trăia după două principii: auto-conservarea şi mila, deosebindu-l astfel de celelalte animale.
[modifică] Partea a doua
În partea a doua a Discursului, Rousseau explică seria de evenimente ce au dus la trecerea individului de la starea de natură la societatea civilă.
După starea naturală, deci, urmează etapa de constituire a primelor societăţi omeneşti. Rouseau respinge ideea lui Aristotel despre sociabilitatea înnăscută a omului şi e convins ca societatea apare şi se dezvoltă după anumite legi obiective. Totodată, el se manifestă ca un mare dialectician, înţelegând ca progresul social nu este o ascensiune liniară, cum considerau contemporanii săi, grupaţi în jurul Enciclopediei. Perioada a doua este un progres, spune el, faţă de starea naturală, dar în ea apar deja primele semne ale decăderii. Progresele ulterioare, susţine Rouseau, „au fost tot atâţia paşi în aparenţă spre perfecţionarea individului, în realitate, însă, spre decăderea speciei”. Astfel, autorul Discursului descoperă caracterul contradictoriu al progresului social. Fără a nega progresul social, el sesizează laturile lui negative şi atrage atenţia asupra lor în mod special. Caracterul contradictoriu al progresului se observă cel mai bine în cea de-a treia etapa a istoriei - etapa apariţiei proprietăţii private. Izvorul inegalităţii, opinează filozoful, este proprietatea privata. Ea nu exista în „stare naturală” şi de aceea nu este justificată de legea naturală: „Primul om care, împrejmuind un teren, s-a încumetat sa spună: «acesta este al meu» şi care a găsit oameni destul de proşti ca să-l creadă, a fost adevăratul întemeietor al societăţii civile”. Dar de câte crime, războaie, omoruri, de câte mizerii şi orori ar fi scutit omenirea acel care, socotind ţăruşii sau astupând şanţul, ar fi strigat semenilor săi: „Feriţi-vă să-l ascultaţi pe acest impostor; sunteţi pierduţi dacă uitaţi că roadele sunt ale tuturor şi că pământul nu este al nimănui”. Apariţia proprietăţii private duce la apariţia conflictelor dintre oameni. Fiecare tinde sa-şi mărească avuţia şi intra în lupta cu ceilalţi. Aşa apar dominaţia şi sclavia, violenţa şi jaful. Acea „luptă a tuturor împotriva tuturor”, despre care vorbeşte Hobbes cu referire la starea naturală, caracterizează, dimpotrivă, după Rouseau, societatea în sânul căreia s-a născut proprietatea privată.
Proprietăţii private i s-a adăugat dominaţia politică, şi astfel, un sistem artificial de inegalităţi i-a orânduit pe oameni într-un raport de dependenţă reciprocă. Natura umană este reprimată, iar raţiunea determină individul să acţioneze contrar pornirilor sale naturale.
Pentru a-şi apăra avuţia, cei bogaţi propun tuturor întemeierea statului, care ia naştere printr-un contract încheiat între oameni. Statul, deci, este o necesitate pentru cei bogaţi. Odată apărut, el aduce noi opresiuni pentru cel slab şi noi puteri pentru cel bogat. Pentru a le apără libertatea, popoarele îşi aleg împăraţi, dar aceştia cu timpul se transformă din ajutoare ale statului în stăpânii lui. Abuzul conducătorilor statului culminează cu despotismul, care este treapta extremă a inegalităţii, „punctul final care închide cercul şi atinge punctul de la care am pornit: aici toţi particularii devin egali, pentru ca nu sunt nimic în raport cu despotul... aici totul ajunge sa se rezume doar la legea celui mai mare şi, prin urmare, la o nouă «stare naturală» deosebită de ceea de la care am pornit prin faptul ca una era starea naturală în puterea ei, iar cealaltă este fructul unui exces de corupţie”. Astfel, Rouseau ajunge la ideea dialectica a negării negaţiei cu aproape două decenii înainte de naşterea lui Hegel. Despotul, spune Rouseau, domină numai prin forţă, de aceea el nu se poate plânge când e răsturnat prin forţă. Răscoala este, deci, un act legitim al poporului.
[modifică] Bibliografie
- Jean-Jacques Rousseau Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958.
