Discuție:Traian T. Coșovei

	Articolul Traian T. Coșovei este un subiect de care se ocupă Proiectul Biografii, un proiect ce se ocupă cu întreținerea biografiilor Dacă doriți să participați la acest proiect, vă rugăm să vă înscrieți aici.
Neclasificat	Acest articol încă nu a fost evaluat pe scala de calitate.
Neclasificat	Acest articol încă nu a fost evaluat pe scala de importanță.

E o greseală, Traian Coșovei este tatăl lui Traian T. Coșovei, deci este vorba de doi scriitori diferiti!

Extrase din poemele sale

Locurile prin care am trecut

In urma ei, am spalat cestile de cafea, -

le-am sters cu grija de amprentele ei

lungi, singuratice ca niste corabii spaniole, -

am deschis ferestrele sa iasa fumul albastru

al absentei si pierderii.

In urma ei, -

au cazut fulgerate locurile prin care am trecut.

Sub creierii verzi ai copacilor, ochii tai

au lasat in gradina soparla albastra a ultimei priviri

peste aceasta dimineata cu benzi desenate, acoperindu-ma

cu cioburi si decupaje - fragmente distruse

din care incerc sa adun resturile unei existente sfasiate

intre doua secunde elastice,

intre doi pesti carnivori ce se indeparteaza lasandu-mi

scheletul alb al unei stari de spirit ...

Locurile prin care am trecut -

figuri de stil in multime, -

( ... o strada, un etaj, o usa prin care trec

doar fiintele imposibile ale lui Vomph-Vomph si

Burp-Burp ...)

Ah, -

voi fiinte fara de viata, purtate de aer

odata cu resturile unei existente,

iata, -

princesa m-a dat uitarii, -

om de zapada impodobit cu maturi si crengi

la o margine de iarna!

Locurile prin care am trecut?

Scarile acestor cuvinte - coridoare de sunet, -

gara de provincie pentru trenurile starilor de spirit

de la fereastra carora iti voi face semn

disparand incet

cu degetele fluturand ca din zece batiste.

Locurile prin care am trecut?

Nu stiu - poate inima mea care in loc de sange

rupe litere din aripa acestui cuvant

lasand in urma fulgul cazator

al absentei si pierderii!

Poate chiar aceste cuvinte sa fie

locurile prin care am trecut ( ... prin care m-am dus

si m-am pierdut...)

o data cu resturile unei existente, -

lasand loc liber si neatins

in aceasta bula de aer papal -

poate din neatentie, poate

pentru alta reprezentatie.

CRUCIADA INTRERUPTA

I

Bate aceeasi ora sub cerul inchis,

concret, palpabil - sprijinindu-se pe vechi acoperisuri

de zgura,

asternandu-se pe garduri, pe strazi ca un omat devorator -

ca o perdea de sange si nervi ce fluturind dezveleste o tradare.

Sange grabit lipind de roseata lui incendiul unui soare

cu mii de capete de lumina flamanda cazand in asfintit

(pe linia intinsa a orizontului

fiecare raza e un posibil esec, o posibila lume

zdrobindu-se de marele acoperis al iernii)

Ireparabila ravasire - dezordine

care nu se poate intoarce si care ne lasa de-a pururi

buimaciti intr-o lume a lui acum si aici.

Tulburare a simturilor izvorand nu din atingerea obiectelor

ci din dulceata visarii

stergand contururi, intrerupand sirul unei conversatii,

amestecand culori si glasuri, schimband

decorurile in vitrina definitiva.

Pentru ca acest univers poate fi spart si inteles,

pentru ca inima mea poate fi explicata si inteleasa, -

pentru ca aceasta stare de spirit poate fi

descifrata ca o harta,

va trebui sa-i trec cu vederea pe maestrii stampelor,

pe neintrecutii mestesugari ai gravurii

hranind cu mestesugul lor himera vanitatii ...

Acolo unde simturile nu mai sunt de nici un folos

si mai departe, dincolo de norii ce-n alergare

nasc un inteles, o lumina

ce nu poate exista in afara ochiului - un cantec

al carui sunete moi, lunecoase nu pot viermui

decat in scoica urechii, -

am ingenuncheat deasupra unui camp de lupta obosit

in care s-au ingropat caii muscand in alergare

monezi inspaimantatoare de pamant,

Pe campul deschis ca o masa de disectie

cat de mult as fi vrut sa fiu altceva, cand

varful de lance mi-a imbratisat inima - strans

golind de sange harta unei existente.

Mai tine-ma tu

zvacnire rosie si inceata - tine-ma strans in barte

tu, inima - Seherezada a unei singure nopti polare

mai tine-ma tu la frig si nemiscat si intins pe un pat

de cuvinte.

Pentru ca aceste cuvinte sunt sticle naufragiate

intr-un ocean de guri -

eroi de nimic, sperietori pentru ceasurile tarzii ale noptii

pandind in parcaje, fosnind prin subsoluri si beciuri,

tarandu-se din hoteluri in hoteluri,

insfacand, inghesuind, maraind, implorand

disparand in cele din urma pentru a lasa in urma lor

o dara subtire de cerneala comoda, ieftina, parfumata.

II

Desigur, va trebui sa te uit -

pentru ca eu insumi sa fiu ciopartit si inteles

si intins sub masca de eter a unei aparente -

va trebui sa urmez aceasta pendulare intre ceea ce a fost si

ceea ce va fi, -

sa adun totul intre gravuri si fotografii, intre masacre

si atatea luari de pozitie,

intre uniforme si decoratii (cu acea precizie cu care moartea

isi construieste un trup - o anagrama de sange si nervi)

intre carti si citate, intre ziare aruncate de-a valma,

acoperind un camp de lupta ca un sac inrosit

in care se zbat neputincioase capul si mana dereapta,

a rasaritului de soare.

Bate aceeasi ora intre extenuarea orbitoare a zapezii.

Bate -si deasupra cerul e-o aratare greoaie

tarand dupa sine poavra atator povestiri si schimbatoare

destine.

Cer ireal, starnit de melancolie, rasfrant in reci

acoperisuri de tigla verzuie mai triste decat iarba si mai

singure decat aratarea ei.

Anatomie de oranjuri, parfumuri si ceturi

intrerupand monotonia transparenta a ferestrelor,

acoperind pavajul cu o scriere sangerie, orbitoare,

necunoscuta.

III

Soldat de plumb in care, cu nevazute fire, raza a sapat

destin fierbinte de litera,

cu ochii legati strig incapabil sa citesc harta, incapabil

sa supravietuiesc in aceasta indepartare de litere.

in aceasta indepartare de pierdere de sens:

„Cum dat, taica, pamantul, cu varsare de sange sau fara?!...”

Cu bratele retezate, strig

ridic steagul peste imperiul unei secunde

incapabil sa-i supravietuiesc

tocmai acum cand timpul trece peste mine

ca un tren printr-o turma de oi insirate de-a lungul

caii ferate.

Tocmai cand cel din fata mea, parandu-mi a fi propriul meu tata,

nu mai are timp, nu mai are timp si se zbate, -

nu mai are timp si cade inghitit de harta secundei

botezand cu numele lui

un frumos camp de lupta.

IV

Bate aceeasi ora sub cupolele alcoolurilor tari

si mai nebuni nu vom fi niciodata mai indragostiti

in aceasta lume

dansand si rostogolindu-se pe cerul gurii tale

ca o aroma indepartata si rara.

In timp ce oaspetii smulg

din trupul mesei inimi si ficati si artere, -

in timp ce globurile de zahar ars plesnesc in mii de cioburi,

in timp ce globurile ochilor plesnesc in mii de imagini

si dansatoarele nasc piruiete si flori de gheata

in sunetele muzicantilor -

sa-ti aduci aminte de mine care am fost in aceasta lume

scufundata sub candelabre lungi ca ugerele lupoaicei.

Sa-ti aduci aminte de mine.

„In curand, sclavii cei puturosi ne vor pricinui

putina caldura prin multimea lor ...”

Lume alunecoasa avand in loc de solzi trupuri mirositoare

asezate unul peste altul ca tiglele de pe casa - trupuri

unse cu grasimi vegetale, inflorind sub coloanele de piatra,

alergare sau umbra, hrana sau adapost pentru acei

ce inca lenes asteapta sa coboare din patul unei secunde.

Noapte de noapte, in anotimpul care aprinde dorinta,

mici cartite tandre adulmecand aerul c-un gest afectos, -

pe cand ferestrele deschid un ochi lasciv in intunericul

incendiat de-o ipocrita

senzualitate.

„Iata-l, o, desfa-ti pieptul,

Dezgoleste-ti goliciunea, sa fie rapit de frumusetea ta!

Nu te rusina! Atrage-i privirea!

Arunca deoparte haina ta, ca el sa te acopere...”

Iar deasupra se intinde universul ranit si fara dragoste.

Iar deasupra nu trec decat secundele - mici ruguri aprinse

pe care ard cu fum inecacios

legaturi distruse, conexiuni explodate,

planete frivole, rostogolindu-si lipsa de viata

prin vidul strabatut numai de fiintele magnetice ale timpului.

V

Lanci ascutite cutreiera aerul, se-nfing pretutindeni;

treceti pestre trupul meu - am strigat eu invins,

voi, fiinte ale indepartarii.

Cu mii de lovituri sa spargeti camasa de piatra

sub care va ascund.

(Si tu, mai ale tu -

mai ales tu, neinteleasa singuratate -

cosulet de rachita in care am plutit sub vulturii fara sot

ai unei legende ...)

E liniste (veniti acum, cand linistea

se intinde ca o apa adormita in pantecul pamantului

si numai copacii franghii cantatoare spre cer)

veniti voi si spargeti aceasta nemiscare -

cu strigate victorioase purtati-ma invelit in mantia sangerie

a tineretii!

„Precum o coarda rosie inchisa buzele tale

Si gura graiului tau fermecatoare ...”

Si daca aceste vaiete sunt prielnice unui profit

cat de neinsemnat,

ori daca aceste tanguiri sunt placute auzului tau -

eu, cantaretul ingrozit, astept un semn de sub fetele de masa

ce-mi ocrotira lasul adapost.

„Nicicand n-am venit de bunavoie sa cant petitorilor la masa

ci, fiind multi si tari, ei m-au silit ...”

Desigur -

va trebui sa te uit, va trebui sa urmez

aceasta pendulare intre ceea ce a fost si ceea ce va fi

Va trebui sa deschid un ochi de albina

cu sute si mii de fatete

pentru secventele unui timp ce se lasa tras in lingouri subtiri,

(arhitectura cataratoare, disperata

iedera de acizi coborand ziduri vechi si garduri

pe care le-am mai vazut candva ...)

in inelele si podoabele cu care existenta isi va impodobi

gatul si mainile albe.

VI

Bate aceeasi ora in genunchiul istovit

al ienicerului din dreapta.

Bate aceeasi ora spulberand genunchiul soldatului din stanga.

Pana cand oar se face nisip si soldatul

se prabuseste cu zgomot

deasupra unui camp de lupta ca un schelet de animal

devorat de lumina flamanda a soarelui -

iar inserarea ii infasoara ca pe un bandaj strans

in jurul genunchiului timpul descarnat si fanariot.

Ce stele, ce mecanisme obscure isi ard pe cer intelesul

pentru ca eu insumi sa pot fi ciopartit si inteles

si intins sub masca de eter a unei aparente?

Ce zeu te-a gustat - si cine a fost de fata

cand s-a topit pe limba lui mirodenia numelui tau?

Cand totul se simte atras de totul

iar eu stiu ca sfarsitul nu este decat fumul

pe care il lasa in aer iubirea a doua metale, -

o aruncare de lest care te face mai usor si fara dorinta

asa cum fara dorinta se intinde trupul meu cand noaptea

coboara cu un uruit de lanturi

si firul de iarba simte o atractie necunoscuta pentru mine.

Asa cum fara dorinta se intinde trupul meu -

cartus de intuneric tras intr-o oglinda de sange,

pana cand oglinda isi pierde memoria - iar tu cea oglindita

de tesfaci in mii de bucati

urmandu-ti infatisarea ranita intr-un univers

vested si fara dragoste.

De aceea te las sa te indepartezi - de aceea nu te opresc,

de aceea te las sa adormi leganata in bratele acestui univers

ca intr-o uriasa panza de paianjen. Alte fragmente: E poemul care se împotrivește: / ceva între vis și poveste, / cu o stea care despică cerul de la apus la răsărit / te-am întâlnit, te-am visat. Te-am iubit? // Stăteam alături de viață mea, care descarcă / basculante de piatră, din lemn de pe crucea de semne. / Purtam pe umeri nisipul tuturor marilor sentimente. // Azvârleam cu zarul inimii mele, dădeam cu bila, / trăgeam la jetoane / eram copilul falit doldora de milioane - de guri / care îți vorbeau, te trădau și te respirau, până în cele / mai mici amănunte. / Eram îngenunchiat între nimic și nimica, radioul cu / două unde / Eram băiatul cel rău cu cercel în ureche, / dar pe față cu alifia neagră a răutății: / care alifii, ale morții sau ale vieții? // Cu căștile surde atârnate la urechi și patine verzi pe / rotile / alunecam ca prin vis printre coapsele tale amandine / care foșneau prea tare, prea foarte...// Erai chiar tu, care împărțeai la întâmplare viață și moarte.

Biografie

Cred că acest articol a fost scris chiar de autor, dar tonul jucaus nu cred ca e un impediment ci o pata de culoare. Mayuma 15 iulie 2007 18:04 (EEST)