Constituţia Spaniei
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Constituţia Spaniei este legea supremă a Spaniei.
Cuprins |
[modifică] Prezentarea evoluţiei ordinii constituţionale din Spania
Pentru generaţiile tinere, Spania apare ca un stat care este un model de stabilitate politică, cu o evoluţie continuă economică, în plin progres. Dar nu a fost totdeauna aşa. Dimpotrivă. Dezastruosul Război Civil din anii 1936-1939, a dus la o periodă de 125 de ani de tulburări, insurecţii, lovituri de Stat, având ca rezultate alternante între monarhii constituţionale şi monarhii absolute şi între regimuri mai mult sau mai puţin liberale. Relativa stabilitate a Regatului Spaniol din secolul al XVIII-lea a fost zdruncinata la 5 mai 1808 de Napoleon I, care a detronat pe regele spaniol Fernando VII şi a pus pe tron în locul lui pe fratele său, Joseph Bonaparte. Două evenimente aparent contradictorii au urmat acestei intervenţii:
- Izbucnirea unei insurecţii naţionale;
- Adoptarea la 19 martie 1812 a Constituţiei de la Cádiz (monarhie ereditara, divizarea puterii legislative între rege si cortesuri), ceea ce avea să trezească interesul spaniolilor pentru probleme constituţionale.
Apoi domnia reginei Isabela I a provocat numeroase lovituri de Stat si insurecţii populare. Maria Cristina, regenta, promulgă la 10 aprilie 1834 o noua constituţie, sub denumirea de Statutul Regal, prin care se instituie parlamentul bicameral; la 12 august 1836 restaurează Constituţia din 1812 pentru ca in data de 16 iunie 1837 să promulge o altă constituţie, care constituie un compromis intre cea din 1812 si Statutul Regal din 1834. Din 1840 au loc din nou o serie de lovituri de Stat, în 1843 venind la conducere generalul Ramon Maria Nervaez, care printr-o nouă Constituţie restabileşte Statutul Regal din 1834. La 30 iunie 1876 se adoptă o nouă constituţie, prin care Spania este proclamată monarhie ereditară constituţională.
După adoptarea ultimei noi constituţii, care avea să dureze 47 de ani, se părea că Spania si-a gasit în sfarşit stabilitatea. Însă la 13 septembrie 1923 vine la putere alt general şi restabileşte Constituţia din 1876.
La 31 martie 1947, şeful Statului Spaniol, generalisimul Franco, promulgă Legea cu privire la succesiune, prin care Spania este proclamată monarhie. Franco moare la 20 noiembrie 1975 şi este proclamat rege Juan Carlos I. Acesta propune Cortesurilor elaborarea unei constituţii democrate, care, dupa adoptarea ei, este supusă unui referendum în 1978, obţinând 87.8% din voturi în favoarea sa. Se promulgă Constituţia.
Deşi regimul totalitar durase 39 de ani, Constituţia Spaniolă nu a apărut într-un vid constituţional absolut, ci a fost precedată de acte legislative cu caracter liberal.
[modifică] Structura Constituţiei
Constituţia spaniolă are 169 de articole cu caracter juridic material; mai are ca anexe, numerotate separat, Dispoziţii adiţionale (Paragrafe I - IV), Dispoziţii tranzitorii (Paragrafele I - X), o Dispoziţie derogatorie şi o altă Dispoziţie finală.
Drepturile fundamentale sunt riguros reglementate, chiar didactic, şi sunt în conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu Convenţia Europeană a Drepturilor Fundamentale şi cu normele Uniunii Europene. Astfel, art. 13, al.(2) cetaţenii rezidenţi pe teritoriul Spaniei, pot avea în alegerile municipale dreptul de sufragiu activ (de a alege) a fost revizuit in 1992, conferindu-li-se acestora şi dreptul la sufragiu activ ( de a fi aleşi).
Forma de guvernământ adoptată de Constituţia Spaniolă este monarhia constituţională ereditară. Regele este capul Statului, simbolul unitaţii şi permanenţei statale. El nu poate avea alte tribute afară de cele conferite în mod expres prin Constituţie (art. 56).
Constituţia Spaniolă, deşi nu enunţă în mod expres principiul separaţiei puterilor în Stat, îl introduce implicit prin reglementarea distinctă a puterilor şi prin menţinerea denumirilor clasice – puterea legislativă (art. 66, alin. II) si puterea judecătorească (Titlul VI), chiar dacă se foloseşte şi termenul de “funcţie executivă şi autoritate reglementară” pentru guvern.
Legile generale adoptate de cortesuri sunt sancţionate de Rege într-un termen de 15 zile, care apoi le promulgă şi dispune publicarea lor în Buletinul Oficial al Statutului (art. 91).
Puterea executivă şi puterea judecătorească sunt amplu reglementate şi nu pun probleme deosebite.
Titlul VIII, "Despre organizarea teritorială a Spaniei", merită mai multă atenţie, deoarece acesta se bazează pe o largă autonomie teritorială. În mod deosebit, sunt tratate Comunităţile Autonome (Capitolul III), deoarece în Spania există mai multe entităţi naţionale, între care cele mai importante sunt Catalonia şi Ţara Bascilor. Acestea dispun de largi prerogative legislative şi executive, amplu reglementate în art. 147-148, dar sunt şi domenii în care Statul îşi rezervă competenţa(art. 149).
[modifică] Căi de revizuire (schimbare) constituţionale
În privinţa revizuirii constituţionale, există o importanţă deosebire între Constituţia Spaniei şi constituţiile celorlalte patru ţări latine, deoarece este singura care nu a impus limite materiale revizuirii sale. În timp ce Constituţia Portugaliei şi “Constituţia din 1991” a României au impus mai multe limite materiale, iar Constituţia Franceză şi Constituţia Italiană au prevăzut o singură limită, interzicerea modificării formei de guvernamânt republicane.
În schimb, pe aceeaşi linie de respectare a suveranităţii poporului, a cărei libertate poate fi alternată de conjuncturi imprevizibile, în mod firesc se impun limitele formale revizuirii constituţiei, care nu poate avea loc în timp de război, stau în stare de alarmă, de excepţie sau de asediu (art. 169).
În concluzie, Constituţia Spaniolă este o operă legislativă remarcabilă, care a determinat evoluţia în plin progres a acestui Stat, căci în ultimă instanţa stabilitatea şi bunăstarea unui popor depind în primul rând de legea sa fundamentală.
[modifică] Monitorizarea respectării Constituţiei
Tratând cu multă seriozitate şi competenţă eventualitatea apariţiei unor conflicte între legile preconstituţionale şi noul pact fundamental, în sistemul constituţional spaniol se face o distincţie netă între: - Constituţionalitatea legilor ordinare sau organice posterioare intrării în vigoare a Constituţiei, se judecă de către Tribunalul Constituţional, ceea ce este firesc, de vreme ce acesta e o instituţie nouă, instituită ad hoc. - Constituţionalitatea legilor preconstituţionale se pune într-o formulă dublă:
Dacă un tribunal ordinar constată ca o lege preconstituţionala este contrară constituţiei sau are dubii asupra conformitaţii ei cu Constituţia, atunci el sesizează Tribunalul Constituţional spre a se pronunţa.
Daca se pune problema numai a conformitaţii unei norme juridice cu Constituţia, tribunalul ordinar are competenţa deplină să o aplice sau nu, dupa cum o consideră constituţională sau nu.
Reglementarea este atotcuprinzătoare, spre deosebire de “Constituţia din 1991”, care dă în competenţa Curţii Constituţionale pronunţarea numai asupra legilor postconstituţionale, dar refuză tribunalelor sa se pronunţe asupra constituţionalităţii legilor preconstituţionale, ceea ce a provocat o jurisprudenţă anarhică şi chiar conflictele sociale.[1]
[modifică] Evaluare
Conform Constituţiei din 1978, Spania este o monarhie parlamentară, compusă din 17 comunitaţi autonome şi 2 provincii, având grade diferite de autonomie. Constituţia Spaniei se armonizează continuu cu normele Uniunii Europene, cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Fundamentale.[2]
[modifică] Bibliografie
- Focşeneanu, Eleodor (1998). Constituţia Spaniei. Bucureşti: Editura ALL.
[modifică] Note
- ^ Constituţia Spaniei, pp. 8-9.
- ^ Focşeneanu(1998), p.9.
- ^ Constituţia Spaniei, Editura All Educaţional, Bucureşti, 1998, pp.1-7.
- ^ Constituţia Spaniei în coliziune cu cea a UE.
- ^ Constituţia Spaniei, pp. 9-11.
- ^ Constituţia Spaniei, pp. 11-12.
