Adonic

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Adonic (cf. franceză adonique). Dupǎ dicționarul lui Ion Pachia Tatomirescu, «prin adonic (sau adoneu) se înțelege versul, dar și ritmul, specific prozodiei antice, greco-latine, constând din cinci silabe, dintre care prima și a patra sunt accentuate, îndeplinind totodată și funcția de „încheietor“ de strofe safice».

Tratatele îl explică printr-un «dactil acataletic și altul cataletic: — v v / — v » (Dicționar de termeni literari, 1976, p. 15). În Odă – în metru antic de M. Eminescu, fiecare strofă safică se încheie cu un adonic / adoneu: Singurății; Ne-ndurătoare; Apele rii; Pasărea Phoenix ? și Mie re-mă (v. ritm / strofă safică). Pentru prima dată, în românește, se face aluzie / trimitere la adonicul vers, de către Eminescu, în Scrisoarea V : Descifrând a sale patimi și amoru-i, cu nesațiu / El ar frânge-n vers adonic limba lui ca și Horațiu...

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Ion Pachia Tatomirescu, Dicționar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației..., Timișoara, Editura Aethicus, 2003.
  • M. Anghelescu, M. Apolzan, N. Balotă, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Gh. Ceaușescu, M. Duță, R. Hîncu, A. Mitescu, G. Muntean, M. Novicov, Dinu Pillat, Al. Săndulescu, Roxana Sorescu, Marian Vasile, Ileana Verzea, Mihai Vornicu, Dicționar de termeni literari (coordonator: Al. Săndulescu), București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976.