Utilizator:Vnt01

Industria materialelor de construcții este reprezentată de fabrici mici de
cărămidă la Oradea, Ceica, Beiuș și Valea lui Mihai, de Fabrica de
,,Azbociment’’ Oradea, Fabrica de var de la Chistag și Fabrica de
produse refractare de la Aștileu care a fost construită în primii ani de
după naționalizare.

           Cea mai reprezentativă, Fabrica ,,Azbociment’’ Oradea[1],în mod 
practic a luat ființă în anul 1912, sub forma unui atelier cu o linie de 
fabricație importată de la firma ,,Voith’’ din Austria, pentru fabricarea 
plăcilor de azbociment tip eternit[2] utilizate la acoperișuri pentru clădiri, 
 având sediul inițial în comuna Oșorhei. În anul 1920 era un fel de 
sucursală a unei fabrici similare din Budapesta denumită Atlas, cu un 
capital de 3800 mii lei, proprietatea lui Péter Melacco. Fabrica producea 
articole de ciment și construcții de beton armat pentru dale mozaicate, 
tuburi de canalizare și alte articole de beton. În anul 1922 a fost trecută 
în proprietatea familiei Czitter, care înființează câteva secții noi, mărind 
capacitatea fabricii cu: secția de grafit negru pentru sobe, secția de 
cacao și cafea și diferite sortimente de ciocolată. În anul 1949, unitatea 
s-a comasat cu Fabrica ,,Duralex’’, o unitate la fel de veche, înființată de 
către Isidor Rosenberg. Producția materialelor de construcții era redusă, 
rezumându-se la următoarele articole: plăci de mozaic de diverse culori, 
tuburi de beton cu diametrul între 150 – 300 mm, plăci din azbociment 
drept de 40 x 40 cm tip eternit, carton asfaltat, dale și plăci din diferite 
deșeuri, iar ca producții suplimentare, grafit negru pentru sobe, 
 producție de cacao și surogate de cafea. După 11 iunie 1948, 
conducerea fabricii este încredințată lui Weisz Eduard, pe care o 
conduce până în 1968. Din 1949 producția fabricii crește, ca urmare a 
comasării fabricilor ,,Melacco’’, ,,Duralex’’, și ,,Eternit’’ Oradea. Din 1951, 
unitatea este mutată la Oradea, iar din anul 1952, se comasează cu 
șlefuitoria de geamuri ,,Christal’’, de pe strada Avântului, nr. 12, 
întreprinderea funcționând ca un tot unitar sub denumireaÎntreprinderea 
de azbociment și articole de ciment. 

Fabrica de var ,,Bihorul’’ Aleșd, amplasată în comuna Aștileu, satul Chistag, lângă linia CFR, la poalele
Munților Peșterii, a luat ființă prin anul 1871, ca proprietate a unui Scwartz Iacab, care locuia cu familia la Chistag.
Prin 1901, firma avea antetul ,,Scwartz Iacab proprietar de fabrică de var, teracotă și argilă’’[3]. În urma profiturilor
realizate din exploatarea pădurii (1100 holde de pădure și circa 250 holde pământ arabil, cositură și pășune aflate în
proprietate), a arderii de var și argilă și a fabricării materialului pentru teracote, în anul 1905, construiește cuptorul
,,Hoffman’’[4] după o schiță întocmită la Berlin. Construcția, care a costat 40 000 de coroane, a fost terminată în
anul 1909, dar ca firmă a fost înregistrată abia în 11 februarie 1922, la Cluj. Prin 1911-1912, proprietarul se asociază
cu anumiți bancheri din Debrecen, transformând fabrica în Societate Anonimă pentru arderea varului Aleșd, care a
funcționat până în 1914, fiind apoi închisă până în 1919, din cauza războiului. Funcționează apoi sub denumirea
de ,,Prima Societate Anonimă din Aleșd și Turda pentru ardere de var’’ până prin 1938, ființând până în 1948 cu
antetul de ,,Fama’’ Aleșd, filială a Societății Budapesta Sengyorgy, unde era acționară[5]. Ca directori i-a avut pe
Scwartz Iacab, Balog Samuel, apoi pe fiul acestuia, Balog Mihai. La început, fabrica producea aproximativ 600 tone
de var lunar, lucrând 9 luni pe an, cu un consum de 1 300 tone de lemn. Piatra din carieră, tot proprietatea lui
Scwartz Iacab, se transporta cu vagoneți din lemn trași de cai, până în 1932, când s-a adus o locomotivă și vagoneți
din fier. Varul avea mare căutare atât în țară, cât și în străinătate și necesita mult efort din partea muncitorilor care
lucrau câte 12-14 ore pe zi, iar câștigul era foarte mic în comparație cu munca și condițiile mizere de trai. Angajații
erau la discreția patronilor, concediați parțial în timpul sezonului și total în timpul iernii. Din acestă cauză au loc
multiple greve ale muncitorilor. Fabrica fiind amplasată pe granița fixată de Dictatul de la Viena, muncitorii suportau
persecuții și din partea trupelor de ocupație hortistă ce îi obligau la muncă forțată. După eliberare, fabrica reintră în
normal, dar cu o producție foarte scăzută în comparație cu cerința de var de pe piață. Este preluată de stat în 1948.
Producția globală în 1956 se află în creștere față de anul 1948 cu 200%. Prin comasare, i se alătură Fabrica de
Var Vadu Crișului între 1953-1956[6]. Procesul de ardere a varului a fost același la ambele fabrici, la început cu
lemn, apoi cu păcură, cărbuni inferiori, urmând ca după multe experimentări să fie înlocuit cu lignit, rumeguș, cărbuni
bruni de Șorecani și Surduc, cocs metalurgic și cu grudoane, apoi deșeuri de cărbuni de Valea Jiului, având o
granulație de 0,10 cm, uscat și măcinat fin, introdus prin dozatoare și pulverizat în cuptoare[7]. Paralel cu producția
de var începe și livrarea de calcar, la început în cantități mici, mai apoi se ajunge la 91000 tone în 1964, față de
30000 tone în anul 1957. Munca fiind anevoiasă, s-au înlocuit vagoneții cu mașini basculante, escavatoare și un
electrocompresor. Pentru muncitori s-a construit un cămin cultural de 200 locuri, cu cinematograf, un dispensar, un
punct farmaceutic, s-a electrificat cariera, secția de fabricație și locuințele. S-a pietruit și drumul de la fabrică până la
cariera Subpiatră. Fabrica de Var Aleșd a funcționat până în anii 1969-1970, fiind apoi preluată de I.M.C. Bihor,
Oradea(Azbociment)[8]. Cele două întreprinderi, Fabrica de cărămidă și var ,,Martin Lederer’’ S.A. șiSocietatea
pentru arderea varului din Aleșd au fost proprietate a evreilor[9], care stăpâneau și întinse suprafețe de pământ.
Atunci elementul străin avea o putere economică superioară celui autohton.
Fabrica de Var Vadu Crișului[10] era amplasată în comuna Vadu Crișului, raionul Aleșd. A luat ființă în anul
1912, funcționând cu 8 cuptoare de campanie. Deținea pădure proprie pentru arderea varului și o carieră. În 1924 s-a
construit cuptorul circular sistem ,,Hoffman’’, cu 16 camere. Din 1953, după experimentarea arderii cu cărbuni, cu
ajutorul unui exhaustor (ventilator) de tip Blower și un motor cu explozie s-au înlocuit treptat lemnele de foc, fiind un
combustibil mai scump. Piatra de var se extrăgea din carieră cu ajutorul ciocanelor pneumatice, apoi prin explozie și
dislocare se încărca în vagonete și se transporta la cuptor. Înainte de naționalizare această fabrică a avut mai mulți
proprietari înrudiți între ei. La început, a fost proprietar Mauther, mai târziu, deportat fiind în Germania, lasă
conducerea fabricii în seama soției, iar după naționalizare proprietar a fost Kohn Paul, care s-a ocupat înainte de
contabilitatea întreprinderii. Unitatea s-a unificat cu Fabrica de la Aleșd până în 1956, apoi trece sub tutela
Ministerului Minelor, extrăgând numai piatră pentru uzinele de produse sodice Ocna Mureș, ulterior, în cuptorul de
var arzând bolți din argilă pentru Fabrica Refractar.
Întreprinderea Refractar Aleșd, întemeiată sub denumirea Firma Lederer Marton și fiii[11], era profilată pe
fabricarea cărămizilor de construcții, țiglă și var. În anul 1912 a început, pe o scară mică, fabricarea produselor
refractare. A funcționat ca unitate sezonieră cu aproximativ 500 muncitori, ajungând apoi la un număr de 1500, din
care 500 femei. Pe parcursul anilor producția de cărămidă refractară a ajuns, de la 4000 în 1948, la 105000 în 1980.
Cărămida refractară avea calități și dimensiuni multiple. Se fabricau și cuptoare ,,Martin’’, cuptoare ,,Caupere’’,
cazane cu aburi, cuptoare de topit metale neferoase și instalații chimice pentru producerea acizilor. Mai executa
produse pentru reducerea consumului de metal, diferite prafuri pentru creșterea duratei de funcționare a cuptoarelor,
pentru reducerea rebuturilor și lac refractar pentru evitarea lipirilor de zgură pe metal. Întreprinderea avea în dotare o
uzină de apă cu o capacitate de 10000 m², o stație de gazeificare a lignitului inferior. Produsele Întreprinderii
,,Refractar’’ luau drumul marilor combinate de la Hunedoara, Reșița și Galați. Plăcile și maselotierele destinate
căptușirii lingotierelor la turnarea oțelului au asigurat o reducere substanțială a importului[12].
Combinatul de lianți și azbociment Aleșd, înființat în anul 1968, a determinat, fără îndoială, declararea
Aleșdului ca oraș. Bihorul devine producător al unui prețios material de construcții prin acest combinat. L-a avut ca
director o perioadă pe inginerul Gheorghe Bulinschi. Din aprilie 1969 s-a consemnat demarajul, pe platoul întins de
pe dealurile Subpietrii. Cercetările geologice au identificat în apropierea Aleșdului mari rezerve de argilă și calcar.
Dealurile Subpiatră și de la Valea Hotarelor ofereau reale soluții de valorificare. În zona Aleșdului exista mână de
lucru, dar și posibilitatea construirii de căi ferate, rețele de apă potabilă și industrială, de energie electrică, racorduri la
drumul național. Astfel, prima șarjă de ciment a fost realizată aici în aprilie 1971. Se mai fabrica var și plăci de
azbociment pentru constructorii din județul Bihor, și din alte județe: Arad, Satu Mare, Sălaj, Timiș, Maramureș, Galați
și Constanța. O bună parte din producția de ciment a combinatului era exportată în Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia
și U.R.S.S., iar plăcile de ciment erau exportate în R.D.G. Asigurarea produselor de bună calitate se făcea de la
carierele de piatră. Transportul de materii prime se efectua la început cu mașinile, apoi pe banda transportatoare de
peste 3 km lungime[13]. În octombrie 1973, alături de aceste produse tradiționale se pun în funcțiune 2 linii de plăci
ondulate din azbociment, cu o capacitate de 8 milioane de metri pătrați pe an, din care o linie tehnologică produce
placi ondulate de azbociment cu profil geometric „mediu’’, unic în România.


________________________________________
[1]A.N.-D.J.Bh., fond 644 Fabrica de ,,Azbociment’’, 1951- 1970, f. 1-2
[2]Eternit – este o marcă înregistrată pentru ciment fibros
[3]A.N.-D.J.Bh., fond 1082 Fabrica de Var ,,Bihorul’’ Aleșd, 1893-1969, f. 1
[4]Hotărârea de a construi acest cuptor a fost luată datorită faptului că în jurul fabricii sale de teracotă, pe care a
închis-o ulterior nefiind rentabilă, erau circa 20 de cuptoare de câmp pentru arderea varului, proprietatea lui Olar
Anton din Debrețin, care obținea importante câștiguri.
[5]A.N.-D.J.Bh., fond 1082 Fabrica de Var ,,Bihorul’’ Aleșd, 1893-1969, f. 2
[6]Ibidem, f. 5
[7]Era o inovație a inginerilor Stoienescu, Vasile Manole, Anișoara Tărău și a directorului Nicolae Scurt
[8]A.N.-D.J.Bh., fond 1082 Fabrica de Var ,,Bihorul’’ Aleșd, 1893-1969, f. 7
[9]Aleșd 1904-1979. Comunicări, studii, articole și documente, cu prilejul aniversării a 75 de ani de la răscoala
țăranilor de pe Valea Crișului Repede / sub redacția acad. Ștefan Pascu, Oradea, Comitetul de Cultură și Educație
Socialistă al Județelui Bihor, Consiliul de educație politică și cultură socialistă al orașului Aleșd, 1979, p. 456
[10]A.N.-D.J.Bh., fond 1083 Fabrica de var Vadul Crișului, 1948-1954, f. 1-2
[11]Idem, fond 608 Întreprinderea Refractar Aleșd, 1925-1971, f. 1
[12]În 1942 era proprietatea baronului Aladá Székely, în Aleșd 1904-1979, p. 26
[13],,Combinatul de lianți și azbociment Aleșd’’, în Familia, nr. 9, 1974, pagină de publicitate