Utilizator:Marc florin
SINODUL AL VI-LEA ECUMENIC DE LA CONSTANTINOPOL (680-681)
-CONTEXT, CONVOCARE SI PARTICIPANTI-
Statul şi Biserica au reprezentat, pe întreg parcursul mileniului de existenţă a Imperiului Bizantin, două instituţii fundamentale complementare. Statul bizantin a fost o monarhie universală, creştină prin definiţie, în frunte cu împăratul, persoană providenţială, dăruită de Dumnezeu, egal al Apostolilor („eis Apostolis”) şi protector al creştinismului.
Istoria celor şapte Sinoade ecumenice, şi nu numai, s-a întrepătruns cu istoria Imperiului Bizantin şi constituie parte integrantă a acesteia.
Cu toate că fiecare dintre aceste Sinoade au avut şi au o importanţă deosebită, atât în particular, din punct de vedere dogmatic şi canonic, cât şi în general, ca monumente sau documente ale Sfintei Tradiţii, Sinodul al VI-lea ecumenic de la Constantinopol (680-681) reprezintă un exemplu mai complex al relaţiei dintre Stat şi Biserică, dintre politic şi religios.
În ciuda faptului că Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451) a formulat o dogmă clară în privinţa celor două firi ale Mântuitorului Iisus Hristos, situaţia religioasă dintre Bisericile calcedonene şi necalcedonene a rămas ambiguă timp de două secole, până ce Sinodul al VI-lea ecumenic împreună cu Sinodul Quinisext din anul 692 au reuşit să întărească disciplina, moralitatea şi rânduiala cultică bisericească, aducând astfel liniştea în Biserică.
Perioada cuprinsă între secolele al VII-lea şi al XI-lea reprezintă pentru istoria Bizantului , epoca statului medieval grec sau epoca Bizanţului clasic (aprox..610-1081 d.Hr.). Moştenirea secolelor anterioare era una destul de săracă. Începutul secolului al VII-lea anunţa „catastrofa iminentă”. Aceasta s-a confirmat şi a durat aproximativ până în secolul al IX-lea, caracterizându-se prin numeroase lupte pentru supravieţuire,prin pierderi mari de teritorii, printr-un declin cultural şi printr-o continuă forfotă religioasă.
Pe parcursul secolelor al VII-lea şi al VIII-lea împăraţii au intrat în repetate rânduri în conflict cu Biserica. Chiar dacă în timpul crizelor extrem de grave, atunci când chiar Constantinopolul era asediat, în 626, de exemplu, Biserica şi Statul aufost strâns unite, în alte perioade în care Imperiul s–a aflat în pericol, bănuiala general împărtăşită că înfrângerea militară se datora pedepsei divine a dus la conflicte religioase între Biserică şi Stat, ca şi în cadrul fiecăreia dintre acestea.
Pentru a putea avea o imagine clară asupra contextului politico-religios şi a convocării Sinodului al VI-lea ecumenic, trebuie să avem în vedere originea ereziilor care au dus la convocarea lui.
Heraclius a devenit împărat în anul 610, deţinând majoritatea teritoriului, însă aproape toate frontierele erau expuse unui pericol iminent: perşii.
Războaiele ce se profilau au angajat din nou conducerea bizantină în planuri unioniste cu monofiziţii, îndeosebi cu armenii. Trebuie menţionat că, monofizismul, o erezie ce se bucurase de un sprijin larg în Răsărit vreme de aproape două secole, timp în care mai multe încercări de a-l reconcilia cu „ortodoxismul” eşuaseră, reprezenta varianta dogmatică necalcedoneană şi era propriu provinciilor orientale ale Bizanţului precum Armenia, Siria, Palestina şi Egipt.
În urma mai multor confruntări militare dintre bizantini şi perşi, în anul 627 s-a dat lupta hotărâtoare la Ninive, unde armata persana a fost zdrobită. Aceasta a reprezentat lovitura de graţie dată Imperiului Persan a cărui imagine începe treptat sădispară de pe scena istoriei.
Sfârşitul biruitor al războiului cu perşii a avut drept urmare recâştigarea politică a provinciilor monofizite Siria şi Egipt.În chip firesc,Imperiul se îngriji acum de a câştiga iarăşi şi moral aceste provincii înstrăinate din pricina credinţei. Dar în afară de această îndatorire a statului, împăratul Heraclius, cunoscând situaţia totuşi nesigură a acestor provincii, a încercat un compromis teologic care viza reunirea Bisericii în vederea apărării acestor teritorii. Asfel, doctrina propusă de el, împreună cu patriarhul Consantinopolului, Serghios, devine cunoscută sub numele de „monoenergism” sau „monoteism”. Potrivit acestei concepţii, în Iisus Hristos sunt două firi distincte, cea divină şi cea umană, însă ele se manifestă printr-o singură energie şi voinţă. Această formulă, care nu părea să aducă atingere vechii doctrine a Bisericii, îi putea împăca pe monofiziţi cu adepţii Sinodului de la Calcedon. Prin afirmarea faptului că voinţa şi energia umană a lui Iisus sunt absorbite de voinţa şi energia divină rezultă că, în fond, monotelismul nu e decât un monofizism deghizat.
Alături de patriarhul Serghios al Constantinopolului, care a fost de acord cu această doctrină, Atanasius, patriarhul monofizit al Antiohiei a acceptat-o, în 631.La fel şi episcopul Kyros din Phasis , pe care împăratul îl ridicase acum pe scaunul patriarhal din Alexandria, devenise un instrument al politicii acestuia. Între timp, un sinod al Bisericii Armene s-a alăturat şi el consensului, schisma părând să fi ajuns la un miraculos sfârşit. Monoenergismul şi monotelismul însă au întâmpinat o opoziţie cruntă din partea unor calcedoneni conduşi de Sofronie, patriarhul Ierusalimului, şi de către Sfântul Maxim Mărturisitorul.
În urma înfrângerii de către arabi lângă Ierusalim (634) a fratelui său Theodor, compromisul teologic al lui Heraclius a început să se clatine.În rândul monofiziţilor egipteni şi sirieni se declanşase o puternică opoziţie alături de cei din Palestina, în frunte cu patriarhul Sofronie. Chiar şi Serghios nu mai accepta ambiguitatea monoenergismului şi i-a scris papei Honorius, cerându-i sfatul. Papa a respins monoenergismul, însă nu şi monotelismul. Din respect faţă de Papă, Heraclius a renunţat la monoenergism spre sfârşitul anului 634.
În anul 638, într-o ultimă încercare de a-şi salva compromisul teologic, Heraclius a emis un jurământ de credinţă elaborat de patriarhul Serghios, aşa numitul „Ecthesis” („Expunere”), care proclama expres doctrina „unei singure voinţe” (monotelism).
Serghios murind la scurt timp, Phyrus, noul patriarh al Constantinopolului, a convocat un sinod care a aprobat „Ecthesis”-ul.
Rezultatul însă n-a fost cel aşteptat. Papa Honorius a murit la 12 octombrie 638, înainte de a fi acceptat expunerea doctrinară. Succesorul său, Severinus, a refuzat s-o accepte, iar Ioan al IV-lea (640-642), noul papă, chiar a condamnat doctrina, în cadrul unui conciliu roman. La auzul acestei veşti, Heraclius a luat hotărârea de a renunţa la „Ecthesis” , care nu reuşise să-i liniştească pe monofiziţi şi-i tulburase pe mulţi calcedoneni. La 11 februarie 641 a murit însă, lăsând Biserica dezbinată din cauza monotelismului, iar provinciile orientale cucerite de arabi: Siria (636), Palestina (638),cărora le-a urmat Egiptul în anul 642.
Lui Heraclius i-a urmt la tron fiul său, Constantin al III-lea, însă acesta muri după câteva luni. În urma unor lupte pentru tron, a fost ales de către aristocraţia senatorială şi comandanţii militari Constans al II-lea, fiul acestuia. În 641 , când aurcat pe tron, era foarte tânăr şi a ajuns de la început sub tutela Senatului. În ciuda faptului că a fost un împărat energic, în timpul domniei lui, Imperiul fu ameninţat necontenit de arabi.
Pentru că spera să recucerească provinciile răsăritene, unde monotelismul fusese oarecum acceptat, Constans al II-lea, deşi nu avea, probabil, opţiuni ferme în privinţa monotelismului (era foarte tânăr), a vrut să restabilească pacea în Biserică. Încercând să instituie o pozitie neutră,a emis în anul 648 o declaraţie numită „Typos” („Edict”, „Normă”), care interzicea orice discuţie în privinţa numărului de energii sau voinţe ale lui Hristos.
Reacţia împotriva acestui „Typos” veni imediat din Africa latină, din partea Sfântului Maxim Mărturisitorul, iar papa Martin I, care se urcase pe scaunul Romei în iulie 649 fără aprobarea Imperiului, a convocat un conciliu la Lateran prin care s-au condamnat monoenergismul şi monotelismul dar, s-a respins „Ecthesis”-ul şi „Typos”-ul şi a anatematizat pe episcopul Teodor de Faran şi pe patriarhii Serghios şi Pyros ai Constantinopolului.
Întrucât conciliul s-a opus decretului imperial „Typos”, în anul 653 papa Martin I a fost arestat, adus la Constantinopol şi exilat în Cherson.
În urma mai multor interogatorii, exiluri şi torturi, Sfântul Maxim Mărturisitorul, într-un ultim exil, a murit la data de 13 august 662.
După mai multe campanii militare în Apus, împăratul Constans al II-lea pieri, ucis în băile din Syracusa de o mână criminală în anul 668.
Ultima parte a contextului politico-religios bizantin se desfăşoară în timpul domniei împăratului Constantin al IV-lea „Pogonatos” (668-685), fiul lui Constans al II-lea, perioadă în care frământările de ordin religios iau sfârşit odată cu convocarea celui de-al VI-lea Sinod ecumenic de la Constantinopol din anul 680.
Şi acest împărat, pe plan politic, a avut numeroase conflicte atât cu arabii cât şi cu o nouă ameninţare, cea a bulgarilor. În ciuda acestui fapt, împăratul a dat dovadă de înţelepciune în cadrul politicii sale religioase, câştigându-şi astfel mare merit.
În anul 679, Constantin al IV-lea a încheiat tratate atât cu arabii cât şi cu slavii şi cu avarii. Astfel s-a folosit de acest răgaz ca să rezolve chestiunea monotelistă rămasă în suspensie. Nemaiavând nici o speranţă de a cuceri provinciile monofizite Siria şi Egipt, nu mai avea motive să apere ambiguităţile „Typos”-ului, de care se plângeau supuşii săi. De aceea a crezut că e mai folositor să stabilească înţelegerea cu Roma şi Occidentul.El a scris in acest scop papei Donus, încă din august 678 , cerându-i să trimită delegaţi în Răsărit pentru tratative. Papa Agathon, care primi scrisoarea, a acceptat propunerea. Astfel, a ţinut mai întâi la Roma un conciliu (680) reprezentând tot Occidentul, în care monotelismul fu osândit. Actele au fost trimise împăratului, împreună cu delegaţii occidentali.
Deşi se propusese doar o conferinţă teologică, s-au creat condiţiile desfăşurării unui sinod, care devenea mai apoi Sinodul al VI-lea ecumenic.
Ca participanţi la acest sinod au fost din partea Occidentului, delegaţi papali Teodor şi Gheorghe (preoţi) şi diaconul Ioan. De asemenea, episcopii Abundentius de Paterno, Ioan de Reggio şi Ioan de Porto.
De cealaltă parte, patriarhia Constantinopolului era reprezentată de patriarhul Gheorghe şi de aproximativ alţi 140 de mitropoliţi şi episcopi din Tracia, Pont şi Asia.
Patriarhia Alexandriei a fost reprezentată de ieromonahul Petru, cea a Antiohiei de patriarhul Macarie, iar cea a Ierusalimului de către ieromonahul Gheprghe.
Pe lângă cei 174 de episcopi sau locţiitori prezenţi la Sinodul al VI-lea ecumenic, reprezentând biserica calcedoneană a participat şi un însemnat număr de călugări occidentali care susţineau diotelismul.
În concluzie, disputele religioase premergătoare Sinodului al VI-lea ecumenic, concentrate asupra ereziilor fără evoluţie rapidă,ca cele din perioada anterioară secolului al VII-lea,au fost mai mult declanşate de către împăraţi: monoenergismul, monotelismul şi iconoclasmul, mai târziu.
Aşadar, politica a influenţat mult viaţa religioasă a Bisericii de Răsărit prin atitudinea, fie pozitivă sau negativă, fie neutră a împăraţilor bizantini de secol VII.
Pe de altă parte, nici conducătorii Bisericii Răsăritene n-au reacţionat de fiecare dată prompt pentru apărarea dotrinară a Bisericii ci s-au aliat sau supus, după caz, politicii imperiale. Nu trebuie uitat însă nici faptul că opozanţi fermi ai intereselor imperiale precum patriarhul Serghios al Ierusalimului, Sfântul Maxim Mărturisitorul, papa Martin I şi alţii, au militat pentru păstrarea intactă a învăţăturii Bisericii chiar cu preţul vieţii lor.
Drept urmare, la Sinodul al VI-lea de la Constantinopol (680-681) monotelismul a fost înlăturat şi „ortodoxia” restabilită, motivele politice fiind hotărâtoare în această privinţă şi de această dată.
Surse: 1) Banescu, Nicolae, Istoria Imperiului Bizantin, vol. II (Imperiul Bizantin Clasic; 610-1081), editie ingrijita de Tudor Teoteoi, Editura Anastasia, Bucuresti, 2003. 2) Chifar, Pr. Nicolae, Istoria Crestinismului-II, Editura Trinitas, Iasi, 2000. 3) Meyendorff, John, Teologia Bizantina, Tendinte istorice si teme doctrinare, Traducere din limba engleza de Pr. Conf. dr. Alexandru I. Stan, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1996. 4) Ramureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria bisericeasca universala, Manual pentru Seminariile teologice, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1992. 5) Treadgold, Warren, O istorie a statului si societatii bizantine, vol. I : (284-1025), Traducere de Mihai-Eugen Avadanei, Editie ingrijita de Victor Spinei si Bogdan-Petru Maleon, Prefata de Victor Spinei, Institutul European, Iasi, 2004.
ZAMOLXIS ÎN IZVOARELE LITERARE ANTICE
HERODOT 484 - 425 î.d.Hr.) Istorii
“IV, 94. Iată cum se cred nemuritori geţii: ei cred că nu mor şi că acel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zalmoxis. Unii din ei îi mai spun şi Gebeleizis. Tot la al cincilea an ei trimit la Zalmoxis un sol, tras la sorţi, cu porunca să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată, au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii din ei primesc poruncă să ţină trei suliţe [cu vârful în sus], iar alţii, apucând de mâini şi de picioare pe cel care urmează să fie trimis la Zalmoxis şi ridicându-l în sus, îl azvârle în suliţe. Dacă - străpuns de suliţe - acesta moare, geţii socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că e un om ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însarcinări încă din viaţă. Aceeaşi traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi ameninţă divinitatea (care provoacă aceste fenomene), deoarece ei cred că nu există un alt zeu în afară de al lor.
IV, 95. Aşa cum am aflat eu de la elenii care trăiesc pe ţărmurile Helespontului şi ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc - fiind doar un muritor - a fost rob în Samos, şi anume al lui Pitagora, care era fiul Mnesarchos. După aceea, ajungând liber, stâanse bogăţii mari şi, după ce se îmbogăţi, se întoarse în patria lui. Întrucât tracii erau foarte nevoiaşi şi săraci cu duhul, Zalmoxis acesta - cunoscător al felului de viaţă ionian şi al unor deprinderi mai cumpănite decât cele trace, întrucât avusese legături cu grecii şi cu Pitagora, un însemnat gânditor al acestora - a clădit o casă pentru adunarea barbaţilor, în care îi primea şi îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el, nici oaspeţii săi şi nici unul dintre urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile. În vreme ce săvarşea cele amintite şi spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit să i se clădească o locuinţă subpământeană. Când a fost gata, a dispărut din mijlocul tracilor şi, coborând el în locuinţa lui de sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult să-l aibă jelindu-l ca pe un mort. În al patrulea an, el le-a apărut şi, astfel, Zalmoxis făcu vrednice de crezare învăţăturile lui. Iată ce se povesteşte despre înfăptuirile lui. IV, 96. În privinţa lui Zalmoxis şi a locuinţei sale subpământene nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult; mi se pare, însă, că el a trăit cu mulţi ani înainte de Pitagora. Fie Zalmoxis om ori vreo divinitate de-a băştinaşilor, să ne mulţumim cu cele înfăţişate.”
(Radu Hâncu, Virgil C. Popescu)
HELLANICOS prima jumătate a secolului al V-lea î.d.Hr.) Obiceiuri barbare
“Fr. 73. PHOT. SUID. , la Zamolxis (ET. M. 407, 45). Scitul fiind robul lui Pitagora - cum ne povesteşte Herodot în cartea a VI-a (95) - , înapoindu-se la el în ţară a dat învăţături oamenilor cu privire la nemurirea sufletului. Mnaseas spune că la geţi este cinstit Cronos şi că el poartă numele Zamolxis. Hellanicos în ”Obiceiuri barbare” zice că [Zamolxis] a fost un grec care a arătat geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase. El le spune că nici el şi nici cei din tovărăşia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunurile. În vreme ce spunea acestea, şi-a construit o casă sub pământ, apoi - dispărând pe neaşteptate din ochii tracilor - a trăit într-însa. Iar geţii îi duceau dorul. În al patrulea an, a reapărut şi tracii credeau tot ce le spunea. Povestesc unii că Zamolxis a fost rob la Pitagora, fiul lui Mnesarchos, din Samos. Eliberat, a născocit aceste lucruri. Dar mi se pare că Zamolxis a trăit cu mult înainte de Pitagora. Cred în nemurire şi terizii şi crobizii. Ei spun că cei morţi pleacă la Zamolxis şi că se vor reîntoarce. Din totdeauna ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va reîntoarce.”
(Radu Hâncu)
HELLANICOS prima jumătate a secolului al V-lea î.d.Hr.) Obiceiuri barbare
“Fr. 73. PHOT. SUID. , la Zamolxis (ET. M. 407, 45). Scitul fiind robul lui Pitagora - cum ne povesteşte Herodot în cartea a VI-a (95) - , înapoindu-se la el în ţară a dat învăţături oamenilor cu privire la nemurirea sufletului. Mnaseas spune că la geţi este cinstit Cronos şi că el poartă numele Zamolxis. Hellanicos în ”Obiceiuri barbare” zice că [Zamolxis] a fost un grec care a arătat geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase. El le spune că nici el şi nici cei din tovărăşia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunurile. În vreme ce spunea acestea, şi-a construit o casă sub pământ, apoi - dispărând pe neaşteptate din ochii tracilor - a trăit într-însa. Iar geţii îi duceau dorul. În al patrulea an, a reapărut şi tracii credeau tot ce le spunea. Povestesc unii că Zamolxis a fost rob la Pitagora, fiul lui Mnesarchos, din Samos. Eliberat, a născocit aceste lucruri. Dar mi se pare că Zamolxis a trăit cu mult înainte de Pitagora. Cred în nemurire şi terizii şi crobizii. Ei spun că cei morţi pleacă la Zamolxis şi că se vor reîntoarce. Din totdeauna ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va reîntoarce.”
(Radu Hâncu, Virgil C. Popescu)
STRABON 63 î.d.Hr. - 19 d.Hr.) Geografia
“VII, 3, 5, (C. 297). Se spune că un get cu numele Zamolxis ar fi fost sclavul lui Pitagora şi că ar fi deprins de la acesta unele cunoştinţe astronomice, iar o altă parte ar fi deprins-o de la egipteni, căci cutreierările sale l-ar fi dus până acolo. Întorcându-se la el în ţară, s-ar fi bucurat de o mare trecere la conducători şi la popor - întrucât, întemeiat pe semnele cereşti, el făcea proorociri. În cele din urmă l-a convins pe rege să-l facă părtaş la domnie, spunându-i că este în stare să-i vestească voinţa zeilor. Mai întâi, [Zamolxis] s-ar fi făcut preot al zeului cel mai slăvit la ei, iar după aceea a primit şi numele de zeu, (C. 298) petrecându-şi viaţa într-o peşteră, pe care a ocupat-o el, şi unde ceilaţi nu puteau intra. Se întalnea rar cu cei din afară, cu excepţia regelui şi a slujitorilor acestuia. Regele lucra în înţelegere cu el, fiindcă vedea că oamenii ajunseseră [datorită lui] mult mai ascultători decât înainte. Căci supuşii lui credeau că [regele] dă poruncile sfătuit de zei. Obiceiul acesta a continuat până în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva gata să-l sfătuiască pe rege - şi acelui om geţii îi spuneau zeu. Muntele [unde se afla peştera] a fost socotit sfânt şi s-a numit aşa. I se zicea Cogaionon şi la fel a fost şi numele râului care curgea pe lângă el. Pe când domnea asupra geţilor Burebista - împotriva căruia s-a pregătit să pornească divinul Cesar -, cinstirea mai sus amintită o avea Decaineos. A dăinuit la geţi obiceiul pitagoreic, adus lor de Zamolxis, de a nu se atinge de carnea animalelor. VII, 3, 11 (C. 304). [...] Spre a ţine în ascultare poporul, el a luat ajutor pe Deceneu, un şarlatan care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit de Zamolxis. XVI, 2, 39 (C. 762). ... Şi profeţii erau cinstiţi, încât erau socotiţi vrednici de domnie, ... astfel... Orfeu, Musaios şi zeul la geţi, în vechime Zamolxis, un pitagoreu, iar în vremea noastră Decaineos care proroceşte lui Burebista...”
(Radu Hâncu, Virgil C. Popescu)
APOLLONIOS DIN TYANA secolul I d.Hr.) Regelui sciţilor
“Zamolxis era un om bun şi filosof, dat fiind că a fost discipolul lui Pitagora; şi dacă în acea vreme Romanul ar fi fost aşa (ca astăzi) de bună voie i-ar fi devenit prieten. Dar dacă se consideră că trebuie luptă şi suferinţă pentru libertate, dobândeşte faimă de filosof, adică de om liber.”
(Radu Hâncu, Virgil C. Popescu)
LUCIAN
125 - 192 d.Hr.)
Scitul sau oaspetele
“1. Nu Anacharsis a venit primul la Atena din Scitia, dornic de a se instrui în cultura greacă, ci înaintea lui a venit Toxaris, un bărbat înţelept şi iubitor de frumos, care năzuia să cunoască cele mai bune rânduieli. Cât priveşte obârşia lui, nu se trăgea din vreun neam regesc, nici nu se număra printre purtătorii de “pileus”, ci era unul din sciţii cei mulţi şi din popor, aşa cum sunt la ei aşa-numiţii “cei cu opt picioare”, adică să fie stăpân pe doi boi şi o căruţă. Acest Toxaris nu s-a mai întors în Scitia, ci a murit la Atena şi nu după multă vreme a fost trecut în rândul semizeilor, iar atenienii îi jertfesc: 'Medicului străin”. Acest nume l-a dobândit [Toxaris] după ce ajunsese semizeu. Poate n-ar strica să denumesc care este pricina denumirii şi pentru ce motiv a fost socotit în rândul semizeilor, fiind considerat ca unul dintre urmaşii lui Asclepios [şi acesta] ca să vă daţi seama şi voi că nu numai la sciţi există datină de a-i face pe oameni nemuritori şi de a-i trimite lui Zamolxis soli, ci şi atenienii au dreptul să-i zeifice pe sciţi în Grecia.
Zeus Tragedian
42... S-au făcut multe încurcături şi fiecare are altă credinţă. Sciţii jertfesc unui paloş, tracii lui Zamolxis, care este un sclav din Samos venit la dânşii, frigienii [jertfesc] Lunii, etiopienii Zilei...
Adunarea zeilor
9. Prin urmare sciţii şi geţii, după ce văd acestea şi ne spun un lung “bun rămas”, devin nemuritori; şi zeifică pe cine vor, în acelaşi fel în care şi Zamolxis, deşi sclav, a fost trecut pe lista zeilor, strecurându-se nu ştiu cum.”
(Radu Hâncu, Virgil C. Popescu)
CLEMENS DIN ALEXANDRIA
150 - 216 d.Hr.)
Covoarele
“I. 15, p. 130 (Stahlin, II. p. 42)... Este limpede că barbarii cinstesc cu deosebire pe legiuitorii şi dascălii lor, numindu-i zei... Îmi pare că ei au simţit binefacerile mari ale bărbaţilor întelepţi şi i-au cinstit. La rândul lor, aceşti bărbaţi au arătat că înţelepciunea lor este în folosul obştii; [aşa sunt] toţi brahmanii, odrizii, gegii... IV. 8, p. 213 (Stahlin, II. p. 274)... Geţii, un neam barbar care a gustat şi el din filosofie, aleg în fiecare an un sol [spre a-l trimite] semizeului Zamolxis. Zamolxis a fost unul dintre apropiaţii lui Pitagora. Aşadar este înjunghiat care este socotit cel mai vrednic dintre ei ce se îndeletnicesc cu filosofia. Cei care nu sunt aleşi se mâhnesc amarnic, spunând că au fost lipsiţi de un prilej fericit.”
(Radu Hâncu, Virgil C. Popescu)
ORIGENES 185- 255 d.Hr.) Împotriva lui Celsus
“II, 55 [429]. După aceea iudeul grăi către concetăţenii săi care credeau în Isus: “Hai să admitem că vi s-a prorocit toate acestea”. Câţi alţii însă spun astfel de minunăţii, ca să convingă pe cel care ascultă prosteşte şi să tragă foloase din rătăcirea lor? Aşa se zice că a făcut şi Zamolxis, sclavul lui Pitagora, la sciţi şi chiar Pitagora în Italia... şi Orfeu la odrisi... III, 34 [469]. ... Apoi, fiindcă cinstim pe cel prins şi mort, cum spune Celsus, el crede ”că noi am făcut la fel ca geţii care cinstesc pe Zamolxis...”. III, 54 [483]. ... Oare şi noi trebuie să învinuim pe filosofi pentru că au îndemnat sclavi la virtute, pe Pitagora că a îndemnat pe Zamolxis, pe Zenon că a îndemnat pe Persaios şi pe cei care nu demult au îndemnat pe Epictet să se îndeletnicească cu filosofia?”
(Radu Hâncu, Virgil C. Popescu)
PORPHYRIOS
232 - 304 d.Hr.)
Viaţa lui Pitagora
“14. [Pitagora] mai avea şi un alt adolescent, pe care îl dobândise în Tracia, numit Zalmoxis, deoarece - la naştere - i se aruncase deasupra o piele de urs. Tracii numesc pielea [aceasta] “zalmos”. Îndrăgindu-l, Pitagora l-a învăţat să cerceteze fenomenele cereşti şi [să se priceapă] la sacrificii şi la alte ceremonii în cinstea zeilor. Unii spun că el mai este numit şi Tales, iar barbarii îl adoră ca pe Heracles. 15. Dyonisophanes afirma că el a fost sclavul lui Pitagora, că a căzut în mâinile hoţilor şi a fost tatuat când s-a făcut răscoală împotriva lui Pitagora, care a fugit, şi că şi-a legat faţa din pricina tatuajului. Unii mai spun că numele de Zalmoxis înseamnă “bărbat străin...”
(Radu Hâncu, Virgil C. Popescu)
IAMBLICHOS
283 - 333 d.Hr.)
Viaţa lui Pitagora
“XXX (173). ... Căci Zamolxis, de origine trac, fost sclav şi discipol al lui Pitagora, după ce a fost eliberat s-a întors la geţi, le-a întocmit legile cum am arătat la început şi a îndemnat la bărbăţie pe concetăţenii săi, convingându-i că sufletul este nemuritor. Chiar şi acum galaţii toţi şi tralii şi mulţi dintre barbari învaţă pe copiii lor că nu este cu putinţă ca sufletul să piară, ci că el continuă să existe; şi că nu trebuie să se teamă de moarte, ci să înfrunte cu vitejie primejdiile. Şi pentru că a învăţat pe geţi aceste lucruri şi le-a scris legile este socotit drept cel mai mare dintre zei.”
(V. Popescu)
ENEA DIN GAZA sfârşitul secolului al V-lea - începutul secolului al VI-lea d.Hr.) Teofrast sau despre nemurirea sufletelor şi despre învierea trupurilor. Dialog
“(PG. LXXXV, 940). Locuiesc în Tracia, pe lângă fluviul Istru, geţii, care socotesc ca unic zeu pe servitorul lui Pitagora (Zalmoxis). Acesta a fost fugar şi a profesat filosofia stăpânului său. Geţii sugrumă pe cei mai frumoşi şi mai buni dintre ei şi îi fac astfel nemuritori, după părerea lor.”
(V. Popescu)
HESYCHIOS DIN ALEXANDRIA ~ secolul al VI-lea d.Hr.) Culegere alfabetică de cuvinte de tot felul
“Zalmoxis. Despre acesta Herodot ne spune că grecii care locuiesc în jurul Pontului afirmă că a fost sclavul lui Pitagora, că apoi a fost eliberat şi s-a înapoiat cu corabia în ţara lui de baştină, unde a propagat învăţături despre un trai mai înţelept decât cel al grecilor. A adus cu sine fruntaşi atenieni şi i-a primit cât se poate de bine, spunând că nici el, nici discipolii şi nu vor muri. Alţii susţin că era consacrat lui Cronos [nemuritor].”
(V. Popescu)
SUIDAS secolul al X-lea d.Hr.) Lexikon
“II, 500. Zamolxis: a fost sclavul lui Pitagora, cum spune Herodot, în cartea a patra. Era scit. Întorcându-se (acasă) învăţa că sufletul este nemuritor. Mnaseas arăta că la geţi Cronos era cinstit şi numit Zamolxis. Hellanicos în “Legiuirile barbare” spune că a devenit grec şi a arătat geţilor din Tracia ceremonii de iniţiere în mistere şi le-a mărturisit că el nu va muri şi nici cei care sunt cu dânsul, ci vor avea parte de toate bunătăţile. Spunând acestea şi-a construit o locuinţă sub pământ. Apoi a dispărut dintr-o dată din mijlocul tracilor şi îşi petrecea vremea în ea. Geţii îl doreau. În al patrulea an a apărut din nou, iar tracii au căpătat deplină încredere în el. Unii susţin că Zamolxis a fost sclavul lui Pitagora, fiul lui Mnesarchos din Samos şi, după ce a fost eliberat, propovăduia aceste învăţături. Dar se pare că Zamolxis a trăit cu mulţi ani înainte de Pitagora. Cred în nemurire şi terizii şi crobyzii şi socotesc că cei morţi se duc, cum spune şi Zamolxis, dar se vor întoarce din nou. Ei cred mereu că acestea sunt adevărate. Jertfesc şi fac praznice, ca şi cum mortul se va întoarce înapoi. IV, 262. Pitagora din Samos... Acestuia i-a fost sclav Zamolxis, căruia geţii îi aduc jertfe ca lui Cronos.”
(H. Mihăescu)
Sursa: 1. Izvoare privind Istoria României, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1964. 2. Antologie tematică de Vasile Cotiugă şi Marius Alexianu, Iaşi, 2001.