Utilizator:Macreanu Iulian/Note de lectură

Mircea Cărtărescu - Sentimentul românesc al isteriei

N-am crezut niciodată în specificul național, în "sentimentul românesc al ființei", în tot ceea ce filozofii culturii și psihologii maselor ne-au atribuit ca să ne distingă de alte popoare.

Nu cred că suntem mai ospitalieri decât alții, mai harnici sau mai hoți. Nu-mi pare nici bine, nici rău ca sunt român. Uneori regret că nu m-am născut elvețian, dar imediat îmi aduc aminte că aș fi putut să mă nasc ugandez. Suntem și noi, românii, undeva "la mijloc de rău și bun", cum scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Dacă n-am luat nici un premiu Nobel, în schimb am inventat stiloul. Dacă zidul ni s-a prăbușit peste noapte, ne-am apucat, cuminți, a doua zi să-l ridicăm la loc, și tot e ceva. Am fi putut, în definitiv, să-l lăsăm în plata Domnului de zid și să ne cărăm cu toții în altă parte...

Cu toate astea, există ceva specific românesc, ceva atât de adânc în firea noastră, a celor care trăim azi pe acest plai de dor, încât m-aș hazarda să spun că este însăși esența "românismului" în acest moment istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres și al stresului provocat de isterie. Dați-mi voie să fiu, în continuare, mai explicit.

Dacă trăiești numai în România, e posibil să nu-ți dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului și te miști o dată cu el. Ești una cu toți ceilalți. Dar dacă te întorci, după o vreme îndelungată, în țară, e cu neputință să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici. De cât de chinuiți sunt oamenii și de cât de răi devin din cauza asta.

Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supraviețuire e mitocănia agresivă. În orice țară civilizată oamenii încearcă să-și menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii față de alții în forme duse aproape până la caricatură. Și-au dezvoltat zâmbete sociale și ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricăror conflicte. Când cineva te contrazice, îi zâmbești și spui: „We agree to disagree” („am căzut de acord că nu suntem de acord”). Când cineva te calcă pe picior, te grăbești să-ți ceri tu scuze. O ipocrizie blândă și surâzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile și satisface toate susceptibilitățile.

Această ipocrizie poartă numele de politețe și e esențială pentru fluidizarea substanței sociale.

Românul nu este așa pentru că nu poate fi, obiectiv, așa. Pentru că la noi, dacă ești bun, ești călcat în picioare. Să ne imaginăm o tânără care devine vânzătoare. Își iubește meseria și își propune să fie cât mai drăguță și mai serviabilă cu clienții. Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va șterge însă curând de pe față după ce vreo cinci-șase inși îi vor trânti câte-o bădărănie sau vor începe să urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate șansele ca după o lună de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an să avem vânzătoarea noastră standard, acră și scârbită, care te repede de nu te vezi.

Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naștere. Și ei sunt bieți oameni la care s-a urlat și care-au fost umiliți de când se știu. Au devenit scârboși pentru că au simțit pe pielea lor că nu ține să fii drăguț cu ceilalți. Pentru că, la toate ghișeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi.

În armată, soldații sunt extrem de chinuiți „în perioadă” de sergenții lor. Când ajung ei înșiși sergenți, îi chinuiesc pe noii recruți și mai abitir.

Și tot așa, în toate straturile sociale și la toate nivelurile, românii își sunt propriii călăi și propriile victime într-o societate profund alienată psihic, o societate isterică.

Cred că asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieții cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere și atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare.

Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi. Firește, ne-au împins spre asta sărăcia și lipsa de orizont, carențele de educație, perplexitatea maselor țărănești dezrădăcinate și aduse în ghetourile marilor orașe. Pot fi și alte explicații obiective. Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat în tot acest chimism social. Înrăiți de lumea în mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi.

Sadismul nostru răbufnește atunci în insultă și obscenitate. Începem să ne mândrim cu grobianismul nostru și, exhibiționiști ai moralei, ne dezbrăcăm voluptuos de caracter în aplauzele excitate ale publicului. Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rău ca târfele și noii îmbogățiți.

Ascensiunea (sau doar supraviețuirea) noastră socială e marele premiu câștigat cu prețul mitocăniei noastre. Iar cercul acestei nevroze naționale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă și cu un rezultat incert. Nu cred că ne-o putem permite deocamdată.

Ion Nistor - Date autobiografice.Amintiri din Închisoare (1957)

Aștern pe hârtie aceste rânduri sub stăpânirea unor duioase amintiri. Am rămas singur în viață din generația Unirii, care s-a bucurat de roadele străduințelor ei pentru înfăptuirea Unirii Naționale. Au murit Ionel și Vintilă Brătianu, au dispărut din viață Iuliu Maniu, Alexandru Vaida și Ion Inculeț, au trecut în cele eterne Nicolae Iorga și Octavian Goga.

Veșnic îmi stă înaintea ochilor apoteoza Regelui Ferdinand și a Reginei Măria, împlinitorii visului de aur al neamului nostru.

Am rămas singur în viață, sortit să înfrunt prăbușirea măreței opere naționale, stropită cu sângele eroilor de la Mârășești!

Patriarhul Miron Cristea despre Iuliu Maniu

Îl chem pe Iuliu Maniu la mine, singur. Îl dojenesc: „Cine ești tu? Ce-ai făcut tu pentru România Mare? În raport cu Averescu, Iorga, Brătianu Ionel? Erai ofițer austriac, luptai contra aliaților României, pe când Averescu s-a luptat cu demnitate pentru dezrobirea noastră [a transilvănenilor n.n.]. Ce economie națională ve-ți salva voi care ați trăit cu 2-3 franci în buzunar (voiam să spun că dacă nu și-a putut avea grijă de situația bănească personală, cum va putea aduce bunăstarea la o țară întreagă). A priceput el. L-am umilit cum trebuie arătându-i că în timpul războiului a depus armele morale ale chestiunii românești. Vaida era "bolnav" în Elveția, Goldiș scria articole ungurești de sociologie teoretică în "Aradi Hirlap" ca să-l ia sub scutul lor [al ungurilor n.n.] în timpul războiului. Doctorul Vlad spunea în adunarea județului Hunedoara că "numai gunoiul a dezertat în România:Lucaciu, Goga, etc.". Cehii Massarik, Kramer erau judecați și condamnați la moarte. Voi ați depus armele. Deci fiți modeșt! Pe ce bază te umfli în pene?”

Maniu mi-a declarat:„Am în buzunar împrumuturi, capital străin, soluții pentru criză, etc. Vine raiul!”. I-am spus: „Nu cred. Criza e mai mare ca tine, ca orice guvern. Vorbind astfel îmi pierd orice iluzii despre capacitatea și prevederile tale ca bărbat de stat.” „Vei vedea”, mi-a spus. „Da, o să mai vorbim la urmă și atunci vei vedea că pentru guvernarea unei țări nu se cer numai intenții, fie oricât de bune”. Toate s-au realizat ale mele prevederi. Durere!