Utilizator:Cristi Predună

Cristi Predună

Cristi Predună, (n.06.07.1975) este un artist nativ român, autor postmodern și totuși atât de clasic prin scrierile sale, reușind să îmbine echilibrat trăinicia culturii românești, identificându-se totodată și cu trăirile simple, uneori aspre ale țăranului român, dar și cu trăirile zbuciumate ale perioadei tinereții. Născut printre colinele frumoase ale Olteniei în orașul Balș din Județul Olt.

Și-a trăit copilăria prin vatra satului Pescărești din Comuna Vulpeni din acelaș Județ Olt, înconjurat de valorile profunde și inegalabile ale pământului românesc, s-a evidențiat printr-o sensibilitate aparte încă din perioada copilăriei față de muzică, poezie și pictură, demonstrând că este un om complex, complexitate ce s-a demonstrat odată cu trecerea timpului și așezarea anilor peste creațiile sale.

Complexitatea autorului este dată de dezvoltarea sa multilaterală în artă căci indiferent dacă îi vei călca pragul casei sau vei avea parte de o simplă discuție, vei vedea o îmbinare a elementelor din copilărie, educație ce nu și-a uitat-o niciodată, lăsându-și amprenta adânc în compozițiile sale; atât muzica, poezia, pictura, culoarea, pasiunea pentru detalii și estetică, sunt lucruri ce se evidențiază repede în primele minute de discuție cu autorul.

În muzică, vei întâlni un mare artist, de o profunzime ce se naște rar dar care trebuie prețuită, transmițând vibrații, trăiri, emoții, înțelegeri ale sensului vieții și deși studiile sale nu sunt făcute prin marile școli ale lumii de astăzi, Cristi Predună depășește mulți artiști care concertează pe scenele de prestigiu tocmai prin timbrul cald, sensibil, dar și hotărât, o voce care ar putea să facă concurență chiar cu artiștii români ce aparțin anilor '60-'70 sau' 80.

Pictura sa se remarcă prin minuțiozitate, cromatică complexă, căci vom regăsi o paletă largă coloristică de la Monet până la pictorii italieni ce le întâlnim creațiile astăzi în muzeele din Roma, Paris, Milano și alte locații apreciative de artă.

Poezia MASCĂ îndeamnă la o cercetare de sine, atât a cititorului, dar prin faptul că verbele și pronumele folosite sunt la persoana I, autorul arată o maturitate și o cercetare a propriului sine profundă, aflându-se în fața unei dileme de ordin moral, sufletesc. Cercetarea propriului sine nu e ușoară, necesită curaj, iar expresia ce tristă mască arată o apăsare a sufletului autorului atunci când se uită în propria oglindă strâmbă, oxidată, iar tristețea ce este dată de trecerea timpului și realizarea faptului că se află la aceeași răscruce de ordin moral la fiecare cercetare de sine, parcă cu aceleași frământări și trăiri este evidențiată prin umbra ridurior ce îmi zdroncăne/ultima tresărire vidată.

Figurile de stil inspirate de cromatica bacoviană galbenul palid, negrul pe hol/uscăciune ciudată de doască sugerează faptul că, în sfârșit, autorul conștientizează propria sa stare, uitându-se în reflexia propriei oglinzi, acum văzând clar coloristica în care se află, căci una din modalitățile cele mai ușoare de exprimare pentru Cristi Predună reprezintă culoarea.

Deși scrierea acestei poezii a avut loc la o maturitate a trupului, expresia Mi-am privit încruntatul frunții/pot număra seceta anilor arată de fapt un rezultatul al propriilor experiențe ce l-au marcat pe autor, acesta fiind suma celor trăite.

Ultimele două strofe reprezintă apogeul acestei creații lirice pentru că evidențiază o dilemă care a fost spusă și strigată de către mulți scriitori și chiar oameni simpli de sute de ani, ridicând problema sensului vieții (Nu moartea mi-e dilema vieții./ci sensul ei fără de sens.) și tocmai absurditatea unor experiențe proprii, faptul că uneori deși suntem intenționați din punct de vedere rațional să luăm decizii corecte, de cele mai multe ori suntem puși în față cu propriul sine și cu lipsa proprie de putere a îndreptării noastre morale și sufletești (”Se țin de mine ca scaieții/absurditățile pe contrasens.)

Finalul poeziei reprezintă o descoperire totală a autorului, vulnerabilizat până la cote maxime, cu o urmă de tristețe adâncă (am învățat s-ascund totul sub mască.../hulesc cum numai lumea știe să hulească), notele religioase biblice și argheziene întâlnite aici prin verbul hulească amintesc de rostul și scopul acestei creații, căci de fapt reprezintă un îndemn hotărât la cercetarea sufletească și de ordin spiritual a cititorului și la decizii de Bine. (autorul a dorit să rămână anonim)

MASCĂ

Mi-am privit printre cearcăne în oglinda strâmbă, oxidată, umbra ridurilor ce îmi zdroncăne ultima tresărire vidată.

Mi-am privit craniu gol, ce tristă mască... Galbenul palid, negrul pe hol, uscăciune ciudată de doască.

Mi-am privit încruntatul frunții pot număra seceta anilor, sudori picurat-au lespedea punții sub copitele trudite ale juganilor.

Mi-am privit cojitul palmelor, frângerea Pâinii este-n zadar? Sub auspiciul noimelor alternativa "plecării" pare har.

Nu moartea mi-e dilema vieții ci sensul ei fără de sens. Se țin de mine ca scaieții absurditățile pe contrasens.

Poate că nu mi-am însușit nimic, am învățat s-ascund totul sub mască, să râd de soartă cu râs humic... hulesc cum numai lumea știe să hulească.