Utilizator:Biblioteca/Teste

Satul Bilicenii Vechi este centrul administrativ al comunei Bilicenii Vechi,raionul Sângerei, situat în stepa Bălțiului.

Geografie și climă

Satul Bilicenii Vechi este situat la 47°39'23"N,28°2'50"V, având o suprafață de aproximativ 282 km². Satul este amplasat în albia râului Ciulucul Mare,în stepa Bălțiului, la distanța de 117 km de capitala Republicii Moldova – municipiul Chișinău și la distanța de 7 km de centrul administrativ al raionuluiSângerei - orășelul Sângerei. La nord, satul este delimitat cu teritoriul satului Bilicenii Noi, la sud cu teritoriul satului Chișcăreni și Iezărenii Vechi, la vest cu teritoriul satului Pervomaisc, raionul Fălești și la est – cu orășelul Sângerei. Căile de comunicație existente aflate în raza satului Bilicenii Vechi, sunt: traseul internațional Cernăuți-Chișinău-Odesa; stația de cale ferată se află la 45 km de Bilicenii Vechi. Clima este temperat continentală ca în restul țării, cu veri calde, care prezintă furtuni ploioase episodice (precipitațiile de vară fiind mai importante decât cele de iarnă, mai ales spre septembrie), toamne ploioase, dar scurte, ierni reci cu îngheț, zăpadă și crivăț, primăveri de asemenea scurte.

Populație

Populația satului, la 1 ianuarie 2010, alcătuia în total 3464 locuitori. Structura etnică a populației arată astfel: moldoveni – 3343, ucraineni – 57, ruși – 25, găgăuzi – 5, alte naționalități – 34.

Instituții social-culturale

Pe teritoriul satului Bilicenii Vechi funcționează următoarele instituții sociale și culturale: 168 gospodării țărănești, Gimnaziul, Centrul de sănătate, Grădinița-creșă, Căminul Cultural, Biblioteca publică, filiala Școlii de muzică din Chișcăreni, Oficiul poștal, 30 întreprinderi individuale și societăți cu răspundere limitată. La recensământul din anul 2004, în satul Bilicenii Vechi au fost înregistrate 1135 de gospodării casnice. Membrii acestor gospodării alcătuiau 3496 de persoane, iar mărimea medie a unei gospodării era de 3.1 persoane. La nivelul comunei, gospodăriile casnice erau distribuite, în dependență de numărul de persoane ce le alcătuiesc, asfel: 20.44% - 1 persoană, 20.70% - 2 persoane, 18.15% - 3 persoane, 23.08% - 4 persoane, 10.66% - 5 persoane, 6.96% - 6 și mai multe persoane.

Repere istorice

Satul Bilicenii Vechi e menționat pentru prima dată într-un act domnesc din 7 aprilie 1686, care glăsuiește: „Suret de la Petru Vodă, anul 7094 April 7. Facem înștiințare precum au venit înaintea noastră și înaintea boierilor noștri sluga noastră Toader velic vatag și Ionaș și fratesău Ihnat și Grozav și s-au jăluit noao cu mare jalobă și cu multe mărturii și cu megieși dinspre împrejur, zicînd, că diresurile ce au avut ei de danie de la Alexandru Vodă pe un loc pustiu la Ciulucul cel mare la fîntîna Ciobanilor, la gura pîrîului adînc și cu loc de moară în Ciulucul cel mare și cu loc de prisacă la Frasini, ce să cheamă acum satul la Biliciu, acele urice a lor au perit la Tătari, în zilele lui Iancu Vodă cînd au răzbit țara noastră, cînd el însuși Ioan Vodă au perit, deci și noi văzîndu a lor mare jalobă și multe mărturii, ce au jăluit și au mărturisit înaintea noastră așișderea și de la noi am dat și am întărit lor pre acel d emai sus zis satu ce se cheamă Beliciu...” La 20 august 1588, cînd Petru Vodă dăruiește Zavodinele lui Andrei Hatmanul, e pomenit ca punct de hotar Beliciul, stăpînit de vatag. S-a mai păstrat un zapis în limba sârbească, din care aflăm, că în 1600 Ionașcu Barboșel din Biliceni a vândut a cincea parte din moșia s. Dereneu drept 66 taleri lui Nicoară logofătul. La 31 martie 1615 Dilea din Biliceni vinde un loc de prisacă la Dereneu lui Ioachim, fost vornic de Suceava, care apoi îl face danie Mănăstirii Bistrița. Draga din Biliceni apare la 13 iulie ca martor în zapisul prin care Drăgan și fiul său vând lui Matiaș Sturza o parte de moșie la Sămășcani drept 60 taleri. Iar la 5 august 1646 domnitorul Vasile Lupu întărește stăpînirea lui Andrei, căpitanul de curteni, asupra unor părți de ocină din Biliceni, Horodiște, Dereneu și Prihodiște „cu fînaț și cu loc de mori în Ciuluc și pe Cula”, „cu vie și cu pomînt și cu tot venitul”, vândute de Micul și Socota „slugii noastră lui Andrei căpitan de curteni și femeii sale drept 200 taleri di argint”. În anul de război 1772, administrația militară rusă găsește în Biliceni doar 6 văduve și slugi bătrîne, că n-a mai avut pe cine pune la bir. Situați în calea armatelor, la drumul mare de la Bălți spre Chișinău, Bilicenii rămăseseră multă vreme devastați și pângăriți. Părăsise satul și moșierul din localitate, Postolache Cîrstea. După doi ani, cînd grosul armatei lui Rumeanțev se deplasa în sudul Basarabiei, 48 de familii de țărani s-au întors din Codru la vatra lor din Biliceni, 44 au fost impuse să plătească dijmă, scădere făcîndu-se numai pentru preot, dascăl și 2 văduve bătrîne. Postelnicul Ioan Cuza, spre sfârșitul vieții sale lasă prin testament partea sa de moșie din Biliceni soției Ancuța și fiicei Ileana. Dar din documentele ce au urmat la 15 octombrie 1803, la 4 ianuarie 1804, precum și din recensămîntul anului 1817, aflăm aici un singur boier – Alexandru Panaiti. Satul era alcătuit deja dinn 154 gospodării țărănești, altele 6 aparțineau clerului bisericii Sfântul Mihail. La 29 aprilie 1835 moșia trece în prorietatea lui Carp Osmolovcki, iar 20 din cele 187 familii țărănești, nemulțumite de exploatarea noului moșier, iau calea bejeniei spre Bugeac. Preotul Constantin Prepeliță încearcă să-i dojenească, dau nu i s-a dat ascultare. Sătenii Ion Nereuță, Tudor Bîrsan și Toader Stratan creșteau în familiile lor cîte 6-7 copii. Printre cele 13 sate mari din județele Soroca și Bălți, care cereau să fie strămutate pe pămînt liber, erau și Bilicenii. În 1858 împotriva lor au fost ridicate câteva escadroane de cavalerie țaristă. Circa 170 de familii din Biliceni rămîneau și mai departe fără o palmă de pămînt, pe cînd boierul Carp Osmolovski, aflat cu traiul la stăpînea aici 4745 desetine de pămînt, p ecare le dădea în arendă altor străini. Nevoiașii s-au liniștit numai după reforma agrară din 1868, cînd li s-au repartizat la Biliceni 1787 desetine de nadeluri. Alte 1445 ha de pămînt au intrat în posesia lor după reunirea Basarabiei cu România. În 1898 urmașii lui carp Osmolovski și neamul boierului Catargi stăpîneau la Biliceni cîte 1662 desetine de pămînt. Satul număra 1373 de locuitori (684 bărbați și 689 femei) și intra în lista asezărilor din Imperiul Rus cu o populație de peste 500 oameni. La 9 aprilie 1908 țăranii din Biliceni deschid pentru nevoile lor o casă de amanet și împrumut. În 1912 Pavel Cutîc avea aici moară de aburi și 1616 desetine de pămînt. Școala parohială bisericească, deschisă la Biliceni în 1862, la 1 septembrie 1902 a fost trecută în categoria celor de clasa II și urma să primească de la Ministerul Învățămîntului public anual 400 ruble pentru nevoile școlii, iar restul 250 ruble trebuie să le compenseze populația satului. Toată viața au lucrat în această școală învățătorul Nicanor Cecan și preotul Alexandru Pascari (decedat la 19 martie 1903), care a predat în școală religia și învățătura creștină. Prin osîrdia lor în 1901 în satul Biliceni a fost construită o biserică nouă, sfințită de un mare sobor de preoți. La 25 ianuarie 1918 poposește o unitate română de cavalerie din Regimentul 10 Roșiori. Rebeliunea de la Petrograd făcuse să se prăbușească Rusia. Sfatul Țării, în numele populației pe care o reprezenta, votează unirea Basarabiei cu România. Prutul încetă să mai fie frontieră între frați. Prin 1923 Bilicenii aveau vreo 500 clădiri, inclusiv o curte boierească, cu 1750 de locuitori (890 bărbați și 860 de femei), activa cooperativa agricolă „Muncitorul”, o tovărășie de credit, o școală primară mixtă, biserica ortodoxă, primăria, postul de jandarmi, o cârciumă. În 1928 aici făceau comerț Ioan Sasov, Vasilisa Pisanova, Leizer Meister și Luzer Chic. În 1932 lucra moara cu motor a lui Ion Reaboi. Florian Capiton, Grigore Romașcan și Emanoil Catelîi stăpîneau câte 100 ha de pămînt arabil. Din cei 564 copii de vârstă școlară în anul 1933 erau trecuți în catalog doar 240. De instruirea copiilor se ocupau profesorii Alexandru și Emilia Gașpar, Constantin Dicuseară și Iacob Gavrilescu, toți căsătoriți, în vârstă de 23-30 ani. Cea mai mare vechime de muncă în pedagogie o avea Emilia Gașpar (10 ani). În vara anului 1940 armata sovietică mută forțat granița de pe Nistru la Prut. Pe atunci în Bilicenii Vechi erau 2236 locuitori. Apoi războiul, foametea și cele câteva valuri de deportări au redus populația la 1851 de locuitori (date statistice din 10 noiembrie 1949). Patru decenii locuitorii satului Bilicenii Vechi au muncit în kolhozul „Biruința”, gospodărie colectivă cu multe ramuri, ce cultiva cereale, sfeclă de zahăr, tutun, floarea soarelui, fructe și struguri. Între anii "50-"90 s-a dezvoltat intens și sectorul zootehnic. În sat au fost construite: școala medie, casa de cultură, ambulatoriul, gradinița-creșă, cîteva magazine și ateliere pentru prestarea serviciilor, s-a deschis un muzeu etnografic. În memoria eroilor căzuți în al II-a război mondial, a fost înălțat un monument. La memorialul gloriei militare, străjuit de brazi aidoma unor lumânări, stau aliniate pe plăci de granit, numele a 132 ostași, 111 fiind băștinași din Bilicenii Vechi și 21 – din satul vecni Coada Iazului. Eu au rămas pentru vecie împreună, stând la straja păcii pentru locuitorii acestui sat. Câțiva veterani au făcut serviciul militar în armata română – Ion Tofan, Vasile Volentiru, Dumitru Gh. Și Dumitru V. Stroescu. Dar au păsit pragul anului 2010 doar veterani de război. Din satul Bilicenii Vechi au fost mobilizați și trimiși să lupte în Afganistan 12 tineri, iar unul din ei, Alexandru Steclear, a plătit cu viața interesele politice ale altor țări participante în acest război stupid. În 1992, când separatiștii din Transnitria au aprins focul conflictului armat de pe Nistru, 21 bărbați din Bilicenii Vechi și-au lăsat familiile și au mers să apere independența și integritatea Moldovei. Doi din ei nu s-au mai întors acasă – Valentin Mereniuc și Veniamin Musteață. Gimnaziul din localitate poartă numele neînfricatului Valentin Mereniuc. Satul Bilicenii Vechi este considerat un sat cu perspectivă, care se dezvoltă rapid în raport cu cerințele sec. XXI. La moment aici este amplasat un Centru de Sănătate, un cabinet stomatologic modern, funcționează gimnaziul „Valentin Mereniuc”, o grădiniță-creșă, o casă de cultură, biblioteca publică, care include și o mediatecă, Biserica ortodoxă și Biserica evangelică, o moară de grâu, oloiniță, multe magazine, un oficiu poștal, o filială a școlii de muzică din Chișcăreni, o stație de alimentare cu gaz, câteva gospodării țărănești, care prelucrează pământul cu forțe comune.