Transfer de tehnologie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Prin conceptul de transfer de tehnologie (sau transfer tehnologic) se înțelege un proces activ prin care tehnologia este transmisă între două sau mai multe entități, cu scopul ca dezvoltările științifice și tehnologice să fie accesibile unui domeniu mai larg de utilizatori, în vederea comercializării sub forma de noi produse și/sau servicii. Aceste entități pot fi țări, întreprinderi, organizații etc. In SUA, The Federal Technology Transfer Act (Actul Federal al Transferului de Tehnologie) din 1986 (Legea PL 99-502)[6] definește transferul de tehnologie ca fiind "procesul prin care noi tehnologii și noi cunoștințe generate în ...laboratoare (de cercetare) sunt dezvoltate suplimentar și exploatate comercial de către sectorul privat intern și sunt aplicate acolo unde este oportun, de către stat." Această definiție pare să fie întrucîtva restrânsă în privința surselor și utilizatorilor de tehnologii și cunoștințe noi. Metodele de transfer menționate în documentul citat erau: asistența tehnică pentru a rezolva probleme tehnice, licențierea brevetelor, acorduri de cercetare în cooperare, parteneriat în educație, acorduri de cooperare, granturi, formarea de consorții și alianțe. O definiție concentrată este următoarea: "transferul de tehnologie este procesul care desemnează transferul formal către industrie al descoperirilor rezultând din cercetarea universitară sau privată, în scopul comercializării sub forma de noi produse și/sau servicii." [7] În cel mai larg sens, transferul de tehnologie este un proces de comunicare care conduce la introducerea în practică a rezultatelor cercetării sau a unor informații noi. Fie că este vorba de transmiterea de cunoștințe de la cercetarea fundamentală la o tehnologie aplicativă, fie de la o firmă la alta, transferul de tehnologie este în esență o problemă de flux de cunoștințe de la unii oameni la alții. Acest transfer se poate produce prin procese educaționale, prin literatura științifică sau prin contactul direct între persoane.[1]

Conceptele de transfer de tehnologie și transfer tehnologic sunt sinonime (au o semnificație identică). Sintagma "transfer de tehnologie" este preluată după termenul din l.franceză: transfert de technologie (vezi:[8]). În l.engleză termenul este denumit "technology transfer".

Difuzarea tehnologiei este un concept strâns legat de transferul de tehnologie. Difuzarea tehnologiei poate fi interpretată ca răspândirea tehnologiei în sisteme sociale. Difuzarea tehnologiei poate fi considerată ca proces pasiv, spre deosebire de transferul de tehnologie care poate fi considerat ca proces activ.


Definiții și modele ale transferului de tehnologie[modificare | modificare sursă]

Au fost propuse numeroase definiții ale transferului de tehnologie. Dicționarul Webster's Online[2][9] propune o definiție concisă: transferul tehnologic este diseminarea și adoptarea invențiilor și tehnicilor dintr-o zonă geografică în alta, dintr-o disciplină la alta sau dintr-un sector al economiei la altul. O definiție concretă care explicitează pe scurt obiectul transferului de tehnologie este formulată astfel: "Termenul "transfer de tehnologie" se referă la toate activitățile care conduc la adoptarea unui nou produs sau a unei noi proceduri de către orice grup de utilizatori. Transferul de tehnologie este un termen activ : acesta implică interacțiunea dintre ofertantul de tehnologie nouă și utilizatori și are ca rezultat o inovație reală."[10]

Transferul de tehnologie se bazează pe creativitate și inovare, atât în cadrul unor structuri de cercetare-dezvoltare care generează tehnologia ca produs , cât și în cadrul unor procese de transformare de anvergură a organizațiilor receptoare ale transferului tehnologic.

Dicționarul Business Dictionary (2009)[3][11] înregistrează următoarele definiții pentru termenul "transfer tehnologic" : 1) Atribuirea proprietății intelectuale asupra tehnologiei dezvoltate și generate într-o locație, către alta, prin mijloace legale, cum sunt licențierea tehnologiei sau franciza. 2) Procesul de convertire a progreselor științifice și tehnologice în bunuri sau servicii comercializabile.

Dicționarul Environmental Terminology and Discovery Service (ETDS)[12] definește transferul de tehnologie astfel: "Transfer de cunoștințe sau echipament pentru a permite fabricarea unui produs, aplicarea unui proces sau livrarea unui serviciu." Este de menționat că termenul din l.engl. "technology transfer" este tradus în l.română prin "transfer de tehnologie", iar nu prin "transfer tehnologic".

În Noul dicționar universal al limbii române (Ioan Oprea et al., 2006)[4] este definit termenul transfer tehnologic :"transferarea cunoștințelor tehnologice către o terță parte, îndeosebi cu ocazia acordării unei licențe pentru aplicarea unui brevet de invenție, referitor la un produs, o tehnologie sau un proces."

Conceptul de transfer de tehnologie poate fi definit ca un grup larg de procese prin care se realizează transmiterea de informații științifice sau tehnologice (generale, specializate sau brevetate), transmiterea unor tehnici și a experienței industriale, a unor echipamente noi etc. între diferite părți implicate, cum sunt guverne, întreprinderi industriale private, instituții financiare, ONG-uri (organizații non-guvernamentale), instituții de cercetare și învățământ. Pe scurt, prin transferul de tehnologie, informațiile sau tehnologia sunt transferate de la autor la beneficiar, de la sursă la receptor. Această definiție evidențiază faptul că transferul de tehnologie se referă la transmiterea de informații despre procese fizice, echipamente și instalații, tehnici analitice și operaționale, terminologie etc. asociate cu tehnologia.

În general, obiectul transferului poate consta în tehnologii de fabricație, tehnologii de produs, tehnologii de proces, tehnici de management (de proiectare și conducere), procedee de prestare a serviciilor etc. Conținutul transferului de tehnologie poate fi foarte variat, depinzând de obiectul transferului. De exemplu, transferul tehnologiei de produs poate implica materiale și componente care împreună formează produsul finit, în timp ce transferul tehnologiei de proces poate include utilaje de producție și scule. Atât în transferul tehnologiei de produs cât și de proces, acest transfer poate cuprinde transmiterea de documentație și proceduri asupra proiectului produsului și fabricației acestuia sau instrucțiuni de utilizare a utilajelor implicate în fabricație. Modalitățile de transmitere a informațiilor tehnice în cadrul unui transfer de tehnologie pot include, de asemenea : instruirea directă a personalului, instruirea la locul de muncă ("training on-the-job"), demonstrații video, vizite la sediul proprietarului de tehnologie efectuate de personalul de specialitate al receptorului licenței etc.

Obiectul transferului internațional de tehnologie se poate referi la : brevete de invenție, desene și modele tehnice, formule secrete de fabricație și în general asistență tehnică nebrevetată , de exemplu know-how, engineering, franchising (franciză), hardware și software (Costin, Mircea N., 1996)[5] ; obiectul transferului poate fi foarte amplu, de exemplu uzine complexe, linii de fabricație etc.

Activitățile de transfer de tehnologie includ : procesarea și evaluarea descrierilor de invenții, protecția brevetelor de invenție, marketingul de tehnologii, licențierea și protecția proprietății intelectuale care decurge din activitatea de cercetare și asistența în crearea de noi afaceri și promovarea firmelor existente. Rezultatul acestor activități va fi : noi produse, job-uri de calitate mai ridicată și o economie dezvoltată.

S-a propus de către R.Stankiewicz (1990)[6] să fie luate în considerare trei moduri principale de transfer de tehnologie : transfer empiric, codificat și încorporat. În modul empiric sunt transferate cunoștințe și abilități personale. În modul codificat sunt transferate informații articulate, de exemplu documente. În modul încorporat sunt transferate artefacte fizice.

S-au realizat modele care pun în evidență componentele esențiale ale transferului de tehnologie și factorii care influențează asupra acestuia .Un exemplu este așa-numitul model A.C.Samli.[7] Modelul A.C.Samli evidențiază 5 componente de bază ale transferului de tehnologie: 1) sursa (autorul); 2) tehnologia; 3) receptorul (beneficiarul); 4) consecințele; 5) evaluarea rezultatelor transferului de tehnologie. Asupra procesului de transfer pot acționa factori cu efect negativ, de exemplu, "bariere de cunoaștere". Printre barierele de cunoaștere datorate receptorului se include nivelul de cunoștințe al acestuia, informațiile insuficiente asupra performanțelor tehnice și economice ale tehnologiilor existente la proprietarii de tehnologii; această lipsă de cunoștințe poate constitui o barieră în calea transferului de tehnologie prin licențiere.

Moduri de realizare a transferului tehnologic. Se pot distinge diferite modalități de realizare a transferului tehnologic, după cum urmează.

Transferul tehnologic pe verticală se caracterizează prin deplasarea informațiilor asupra tehnologiei de la nivelurile de vârf manageriale către nivelurile inferioare ale unei organizații sau ale unui sistem de organizații. Transferul pe verticală se desfășoară după un "lanț de comandă" în fluxul de informații.

Transferul tehnologic pe orizontală are loc prin deplasarea informațiilor asupra tehnologiei între persoane din clase de job-uri similare, din interiorul unei organizații sau între organizații similare.

Se poate menționa și o altă variantă de clasificare[8] ,în transfer "technology-push", respectiv "demand-pull". Transferul "technology-push" (determinat de tehnologie), cunoscut și ca transfer "de sus în jos" (top-down), este un transfer impulsionat de la niveluri superioare de autoritate la niveluri inferioare. Un exemplu este oferit de eforturile la nivel Federal (în SUA) pentru transferul de tehnologie prin legislație, reglementare și politici publice.

Transferul "demand-pull" este un transfer "de jos în sus" ("bottom-up"), în care clienții solicită tehnologia. Căutarea inovațiilor tehnologice are loc de la nivelurile inferioare ale organizației, până când acestea sunt acceptate sau adresate și rezolvate de autoritățile superioare.

Transferabilitatea[modificare | modificare sursă]

Termenul transferabilitate reflectă ușurința cu care un proces de fabricație licențiat poate fi transferat și reprezintă capacitatea inerentă a procesului de fabricație de a fi adaptat (dacă este necesar), transmis și asimilat, în limitele constrângerilor rezonabile de timp și resurse ale receptorului de tehnologie. Transferul de tehnologie poate implica unele riscuri de adaptare a tehnologiei la condițiile locale care ar putea să nu permită exploatarea beneficiilor, din cauza factorilor de producție locali.

Se poate defini adecvarea unui proces de fabricație pentru transfer tehnologic ca fiind însușirea acelui proces de a fi transferat fără modificări de adaptare la un grup de condiții locale date, care pot include : capabilitățile tehnice ale firmei receptoare de tehnologie, calificările forței de muncă directe, costurile cu forța de muncă, disponibilitățile locale de aprovizionare, disponibilitatea, costul și calitatea utilităților locale, contextul social local etc.

Un proces de fabricație care poate fi transferat fără adaptare la diversele condiții locale poate fi denumit robust.[9] Procesele "robuste" pot fi transferate către orice zonă geografică, evitându-se costuri suplimentare de adaptare, aceste procese vor fi adecvate pentru condițiile locale.

În general, este dificil să se "transplanteze" tehnologia fără adaptări, dintr-un mediu industrial în altul, mai ales în cazul transferului tehnologic de la țări industrializate către țări în curs de dezvoltare sau slab dezvoltate.

Transferabilitatea tehnologiei către țările în curs de dezvoltare este afectată de piețele locale mici, constrângeri referitoare la materiile prime sau materiale, lipsa de forță de muncă cu calificarea necesară și infrastructura subdezvoltată. Astfel, cu excepția celor mai simple transferuri, tehnologiile vor trebui, în general, să fie modificate pentru a deveni adecvate la noul mediu industrial.

Modificările care pot fi necesare la transferul de tehnologie către o țară în curs de dezvoltare pot fi următoarele.

٭Reducerea pentru a satisface condițiile noii piețe, în special capacitatea redusă și penalizări minime pentru niveluri de calitate inferioare ale produselor.

٭Reproiectarea tehnologiei pentru a permite utilizarea unor resurse de intrare locale deficitare.

٭Asigurarea mentenabilității tehnologiei în condițiile nivelurilor de calificare disponibile.

De la caz la caz, poate fi necesară o restilizare a produselor, pentru a fi compatibile cu capabilitățile tehnice existente.

Forma cea mai bună a tehnologiei pe care țările dezvoltate o pot transfera în țările în curs de dezvoltare este aceea în care experții tehnici locali o pot aplica în condițiile locale.

Mecanisme de transfer al tehnologiei[modificare | modificare sursă]

Există numeroase mecanisme (sau moduri) de transfer al tehnologiei, după cum urmează.

Dezvoltarea subcontractată a produselor reprezintă un mecanism de transfer de tehnologie (T.T.) în care un beneficiar comandă proiectul produsului la o firmă specializată de proiectare. În acest mecanism, rolul principal al părții care face comanda este de a furniza sau negocia specificațiile proiectului pe care subcontractorul urmărește să le satisfacă. Acest tip de aranjament este utilizat în mod normal atunci când tehnologia implicată nu reprezintă o tehnologie-cheie pentru beneficiar.

Consulting (consultanță) este un mecanism de T.T. intensiv de tip "serviciu". Acesta poate fi utilizat fie pentru a realiza analize, studii, recomandări tehnologice pentru receptor, fie pentru a amplifica competențele și calificările receptorului de consulting.

Consultingul este deseori utilizat în asociere cu alte mecanisme de T.T., de exemplu brevetarea sau achiziția de licențe sau vânzarea de produse și servicii.

Programe de cercetare în cooperare constituie un mecanism de T.T. care poate fi utilizat pentru a amplifica acțiunile comune ale tuturor părților participante. Aceste programe pot fi organizate sub forma unor consorții de cercetare la care participă deseori mai mult de doi participanți. Astfel de aranjamente sunt utilizate în cercetarea pre-competițională, care urmărește să pregătească calea pentru introducerea de noi tipuri de produse și servicii, într-o fază ulterioară. Programele de cercetare în cooperare sunt inițiate deseori de organizații din sfera infrastructurii de inovare și transfer tehnologic, de exemplu parcuri științifice de inovare.

Brevetarea și licențierea constituie exemple de mecanisme de T.T.extrem de codificat (prin documente). Prin acest mecanism, rezultatele procesului de dezvoltare tehnologică dintr-o firmă pot fi transferate pentru exploatare în altă parte. Brevetarea și licențierea sunt deseori completate cu alte mecanisme de T.T., de exemplu, consultingul, trainingul de personal, transferul de documente și chiar transferul de personal specializat.

Transferul de documente este de asemenea un mecanism de T.T. intens codificat, rareori utilizat singur. Poate include documente foarte diverse, cum sunt scheme de fluxuri tehnologice, schițe de mașini sau utilaje, documente în contractul de know-how etc. Acest mecanism poate fi folosit în asociere cu aproape orice alt mecanism de T.T.

Vânzarea sau cumpărarea de produse sau servicii este, probabil, cel mai tradițional mecanism de T.T. Această formă de T.T. poate fi predominantă în sistemele tehnologice cu tehnologii ajunse în faza de maturitate a ciclului de viață, în care procesele intensive repetitive predomină deseori. În acest mod de transfer se include și vânzarea, achiziția și importul de mijloace de producție : mașini și echipamente pentru fabricarea produselor.

Instruirea personalului este un mecanism de T.T. de tip "serviciu", deosebit de indicat pentru transferarea de abilități și competențe între participanții la transfer. Instruirea este deseori asociată cu transferul de produse și servicii, cu brevetarea și licențierea. Instruirea personalului se suprapune uneori cu consultingul sau cu vânzarea/cumpărarea de servicii. Se realizează deseori ca serviciu oferit de universități pentru industrie.

Transferul de personal este uneori singurul mecanism fezabil de T.T. În unele regiuni, de exemplu în Silicon Valley (SUA), transferul de personal a constituit unul dintre cele mai importante mecanisme care a contribuit la dinamismul tehnologic și economic al regiunii.

Cooperarea în cercetarea fundamentală este un mecanism de T.T. care este de așteptat să predomine în special în cooperarea dintre firmele "bazate pe cunoștințe științifice" și mediul academic. La fel ca și pentru programele de cercetare în cooperare, acest mecanism este deosebit de convenabil în formarea de abilități și competențe în timpul fazei pre-competiționale de dezvoltare a produselor. Cooperarea în cercetare fundamentală reprezintă, de regulă, aranjamente numai între doi parteneri.

Cooperarea în cercetarea aplicativă este un mecanism de T.T. mai apropiat de faza competițională decât cooperarea în cercetarea fundamentală. Se realizează între firmele noi (start-up) și universități.

Cooperarea în dezvoltarea produselor este un aranjament de colaborare în faza competițională. Acest tip de mecanism predomină mai mult între firmele industriale decât între industrie și mediul academic. O funcțiune principală a organizațiilor de cercetare-dezvoltare (institute de cercetare etc.) este de a asigura, prin acest mecanism, resurse tehnologice "de intrare" pentru firmele industriale.

Societăți de tip joint venture reprezintă asocieri de firme din diferite state pentru a întreprinde o activitate economică comună. Un joint venture este o colaborare în afaceri, întreprinsă de două sau mai multe firme, angajate într-un proiect specific unic, de constituire a unei noi societăți, pe baza aceleiași strategii de afaceri și a aceluiași plan de acțiuni. Firmele partenere cad de acord să-și împartă managementul, profiturile și riscurile financiare ale noii entități de afaceri. Fiecare firmă parteneră își păstrează, într-o anumită măsură, proprietatea și controlul. Un joint venture poate evolua cu succes dacă există compatibilitate între cele două sau mai multe firme și dacă au și alte obiective comune, în afară de tehnologia schimbată efectiv. Societățile tip joint venture sunt foarte obișnuite în industria petrolieră și a gazelor. (Vezi și [13]).

Alianțe strategice între firme sunt parteneriate în general între mari întreprinderi, dar și între firme mici și mijlocii, în vederea atingerii unor obiective semnificative din punct de vedere strategic, de exemplu cucerirea unor segmente de piață. Angajamentele firmelor participante sunt specificate în contracte, după efectuarea prealabilă a unor studii strategice de dezvoltare a firmelor. Sunt posibile și alianțe strategice pe baza unor acorduri de colaborare cu obiecive foarte largi care se concretizează în alte forme cum sunt schimburi sau vânzări de tehnologii, obiective construite în comun etc.

Investițiile străine directe constituie o formă de transfer de tehnologie efectuat de societăți multinaționale din țări dezvoltate către regiuni mai puțin dezvoltate. Investițiile străine directe integrează tehnologia globală cu competențele de producție locale. Este de notorietate politica de transfer de tehnologii prin investiții directe a Japoniei către un grup de țări din Asia de Est, format din Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong, Singapore, Tailanda și Malaezia.[10]

Alte mecanisme de transfer pot fi: programe de schimb, schimburi de personal de specialitate, cercetare inovativă în întreprinderi mici, acorduri pentru servicii de testare, acorduri pentru transfer de materiale, conferințe tehnice, expoziții tehnice, tîrguri comerciale, diseminarea informațiilor etc.

Contractele de transfer tehnologic pot avea diferite forme cum sunt:

٭contracte de licență;

٭contracte de know-how;

٭contracte de franciză;

٭contracte de engineering.

Contractul de licență este o înțelegere scrisă între două părți, prin care una, numită titular (sau licențiator) se angajează să-i cedeze celeilalte, numită beneficiar (sau licențiat), dreptul de a folosi brevete de invenții, procedee tehnice, documentații tehnice, scheme operaționale de producție, metode de exploatare a mașinilor, metode de tratare a produselor, mărci de fabrică sau de comerț, mărci de serviciu, contra unui preț, în condiții și pe perioade determinate.

Contractul de licență trebuie să conțină, în principal, următoarele clauze :

٭drepturile de proprietate intelectuală acordate licențiatului: lista brevetelor, elemente de know-how, documentația tehnică etc.;

٭obligațiile licențiatorului: furnizarea de materii prime sau materiale, specificații și metode de recepție și testare a produselor, conținutul asistenței tehnice oferite, acceptul ca beneficiarul să amelioreze tehnologia achiziționată etc.;

٭obligațiile licențiatului în legătură cu exploatarea tehnologiei: precizarea capacității de producție și de distribuție, specificații de calitate a produselor, obligații privind volumul de producție minim;

٭obligațiile licențiatului privind protecția proprietății intelectuale;

٭clauze asupra secretului de fabricație;

٭durata de valabilitate a contractului;

٭condițiile financiare (plata licenței);

٭situații în care contractul poate fi reziliat.

Deoarece deseori licența se cumpără din altă țară, cu altă legislație, contractul trebuie să țină seama de ambele legislații..


Know-how este o componentă a transferului tehnologic în medii naționale și internaționale, coexistând cu sau separat de alte drepturi de proprietate intelectuală, cum sunt brevete de invenție, mărci comerciale și copyright. Contractul de know-how este un document prin care una dintre părți, numită furnizor, transmite celeilalte părți, numită beneficiar, contra unei redevențe, cunoștințe tehnice nebrevetabile sau brevetabile, dar nebrevetate, necesare pentru fabricarea, funcționarea, întreținerea sau comercializarea unor mărfuri ori pentru elaborarea și punerea în aplicare a unor tehnici sau procedee.

Franciza este o metodă de comerț internațional în care un francizor licențiază mărci de afaceri și metode de comerț în schimbul unei taxe.

Conform cu Dicționarul DEX Online al l.române[11] franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană denumită francizor acordă altei persoane denumită francizat, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, un serviciu sau o tehnologie. Obiectul contractului de franciză este format din concesiunea unei mărci de fabrică sau de serviciu, împreună cu asistența tehnică, know-how-ul, informații tehnice sau servicii de management referitoare la producerea, comercializarea, mentenanța și administrarea.

Prin engineering se înțelege o activitate complexă, cuprinzând operații dintre cele mai diverse, de la prestații de servicii de ordin intelectual- transmiterea de idei, concepții, planuri, schițe etc., executări de lucrări cuprinzând realizarea de instalații și punerea lor în funcțiune -până la furnizarea de materiale necesare executării acestor luctrări de construcții și montaje etc.

Managementul transferului de tehnologie[modificare | modificare sursă]

Vezi articolul Managementul tehnologiilor, secțiunea "Managementul transferului de tehnologii".

Transfer tehnologic universități-industrie[modificare | modificare sursă]

Se pot menționa forme foarte variate ale serviciilor cu caracter de transfer tehnologic de la universități către industrie, cum sunt[12]:

٭servicii de consultanță;

٭studii de fezabilitate a tehnologiilor;

٭expertize tehnice;

٭cooperări în cercetare științifică;

٭specializări și cursuri de pregătire la toate nivelurile;

٭negocierea licențelor și a cercetării fundamentale;

٭studii de piață și de prognoză a vânzărilor;

٭transfer de tehnologii noi elaborate în universități.

Prin astfel de servicii tehnologice specializate, universitățile pun la dispoziția companiilor industriale competențele științifice și tehnologice ale resurselor intelectuale academice.

Se poate observa marea diversitate de moduri de transfer de tehnologie și de cunoștințe de la universități către industrie (care nu au fost prezentate, exhaustiv, mai sus). Conferințele, seminariile și întâlnirile între cercetătorii implicați într-un domeniu specific de cercetare sunt, în general, audiate împreună de cercetători din universități și industrie, astfel încât oferă mijloace mai directe de schimburi de informații și transfer de know-how tehnologic de la universități spre industrie și invers. În plus, transferul de tehnologie poate lua forma unor cooperări pe termen lung și directe între universități și industrie, prin consultanțe plătite, programe de asistență tehnică, cercetări de excelență în colaborare.

Publicarea rezultatelor cercetării în reviste tehnice este unul dintre modurile principale prin care rezultatele cercetării sunt împărtășite cercetătorilor din sectoarele public și privat, inclusiv universități și centre de cercetare.

O dată ce în universități cercetătorii au dezvoltat sau au inventat o nouă tehnologie, aceasta necesită o investiție semnificativă pentru a "încorpora" tehnologia într-un produs comercializabil. Tehnologiile care emerg din laboratoare de cercetări nu sunt, în general, mature pentru piață : ele necesită un volum mare de cercetare aplicativă, dezvoltare și marketing, înainte de a obține beneficii concrete. În mod tipic, investiția post-cercetare este semnificativ mai mare decît costurile cercetării de bază.[13]

Procesul de transfer și entități de transfer tehnologic[modificare | modificare sursă]

Multe companii, universități și organizații guvernamentale dispun în prezent de diferite entități organizaționale, dedicate pentru promovarea transferului de tehnologie.

Procesul de transfer, cu scopul de a valorifica comercial rezultatele cercetării, poate implica mecanisme foarte diferite, așa cum s-a evidențiat mai înainte. Pot fi încheiate acorduri de licență, joint venture sau parteneriate, dar se pot utiliza și alte mijloace, de exemplu spin-off. Un spin-off este o nouă organizație sau entitate formată prin desprindere din una mai mare, de exemplu o nouă companie formată dintr-un grup de cercetare din universitate sau dintr-un incubator de afaceri, care se bazează pe descoperirile unor membri ai grupului de cercetare. Deseori, aceste abordări sunt asociate cu formarea de capitaluri de risc în vederea finanțării procesului de dezvoltare. Au fost constituite diferite tipuri de centre de tehnologii aplicative, care deseori extind capabilitățile facilităților de cercetare existente, de exemplu cînd sunt asociate cu universități, sau pot fi inițiative conduse de industrie. Astfel de centre realizează politici de transfer tehnologic și găzduesc multe dintre activitățile de transfer descrise mai înainte, cum sunt asigurarea de informații, demonstrații de tehnologii noi, acces la noi echipamente, computere și software.

Multe țări au investit în eforturi de creare a unor entități de transfer tehnologic, cum sunt parcuri tehnologice sau incubatoare de afaceri. Aceste forme au scopul de a îmbunătăți legăturile dintre dezvoltatorii de tehnologii și utilizatori prin proximitatea fizică, facilitând accesul comun la facilități și echipamente, expertiză și angajați cu competențe specifice domeniilor tehnologice.

Principalele tipuri de entități organizaționale ale infrastructurii de inovare și transfer tehnologic sunt următoarele.

Oficiul de legătură cu industria (OLI) se definește ca entitate al cărei obiect de activitate constă în stabilirea, menținerea și extinderea legăturilor dintre furnizorii rezultatelor cercetării-dezvoltării și mediul socio-economic (agenții economici), în scopul facilitării transferului tehnologic.[14]

Centrul de transfer tehnologic (CTT) se definește ca entitate din infrastructură a cărei activitate constă în stimularea inovării și T.T., în scopul introducerii în circuitul economic a rezultatelor cercetării, transformate în produse, procese și servicii noi sau îmbunătățite. CTT sunt structuri cu răspândire amplă, fiind realizate în universități, parcuri științifice și tehnologice, incubatoare de afaceri, instituții guvernamentale, regionale, locale, sau pot fi de sine stătătoare.

Centrele de inovare sunt infrastructuri care răspund necesităților noilor întreprinderi, implicate în dezvoltarea și comercializarea de produse și procese tehnologice noi, comportînd un risc comercial ridicat și care oferă servicii de transfer tehnologic și asistență inovativă, financiară etc. Scopul centrelor de inovare este încurajarea apariției de întreprinderi bazate pe înalta tehnologie ("high-tech").

Centrele de resurse tehnologice sunt organizații care furnizează o asistență tehnologică, cum este cercetare fundamentală sau aplicativă, certificare sau control, difuzarea de informații tehnologice, formare și consiliere pentru grupuri de firme din același sector de activitate.

Incubatoare de afaceri (IA), denumite și "centre incubatoare de afaceri inovative" sunt entități din infrastructura de inovare și transfer tehnologic a căror activitate este orientată în principal către facilitarea inițierii și dezvoltării de noi întreprinderi inovative, bazate pe tehnologie avansată (cf.HG.nr.406/2003, op.cit.). Paternitatea conceptului de incubator este revendicată de European Business Network.[15]

Obiectivele specifice ale IA depind de destinația IA și pot fi : inovarea tehnologică, dezvoltarea regională, subcontractarea industrială, internaționalizare (creare de incubatoare în rețea), dezvoltare specializată a anumitor sectoare industriale. Scopul principal este orientarea spre noi tehnologii și pe de altă parte, dezvoltarea locală și crearea de noi locuri de muncă.

O definiție a IA oferită de Business Dictionary[16] detaliază facilitățile oferite de IA: "Incubatorul de afaceri este o facilitate stabilită pentru a ajuta firmele tinere (start-up) în timpul primelor luni sau anilor timpurii (de funcționare). Acesta oferă spații cu chirii accesibile, servicii și birouri comune, instruire în management, suport în marketing și deseori, acces la o formă oarecare de finanțare."

Marian L. și Conțiu L.C.[17] au elaborat un model sistemic al unui IA care se prezintă ca o "cutie neagră" (black-box) în care se deosebesc intrări ce influențează procesul de incubare în afaceri, iar rezultatele incubării (ieșiri) se exprimă prin produse, servicii și alte efecte.

Parcul științific este de obicei adiacent unei universități și servește pentru facilitarea transferului de tehnologie de la cercetare și învățământ la firme și organizații din cadrul parcului sau din zone vecine; pentru susținerea dezvoltării unei firme etc. Un număr mare de parcuri științifice sunt joint venture care implică guvernul național și autoritățile publice locale sau dezvoltatori de proprietăți.

Parcul de cercetare, amplasat, de obicei, în incinta unei universități sau a unui institut de cercetare are o activitate preponderent științifică, preocupările legate de producție fiind excluse.

În SUA, parcurile de cercetare universitară și incubatoarele de afaceri au jucat un rol semnificativ în dezvoltarea complexelor tehno-industriale de genul celui din Silicon Valley sau al triunghiului de cercetare din Carolina de Nord. În Europa Occidentală, tehnopolurile din Franța, centrele tehnologice din Germania și centrele de inovare și parcurile științifice din Anglia au constituit instrumente de dezvoltare a economiei locale.[15]

Brokerii tehnologici (sau brokeri de tehnologii) sunt agenți de transfer tehnologic care pun în legătură ofertanții și utilizatorii de tehnologii și ajută aceste două părți să adapteze tehnologiile la utilizările curente. În UE există numeroase organizații de brokeri tehnologici, cum sunt : brokeri tehnologici cu activitate intensă, centre de avizare tehnologică, brokeri de informație etc. Activități de brokeraj tehnologic se desfășoară și în incubatoare de afaceri și parcuri științifice.


Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Barton, John H. (2007). New Trends in Technology Transfer. Implications for National and International Policy. Issue Paper No.18. Published by ICTSD, Geneva
  2. ^ Webster's Online Dictionary (2009)
  3. ^ Business Dictionary (2009)
  4. ^ Oprea, Ioan et al. Noul dicționar universal al limbii române, ediția a doua.București, Ed. Litera Internațional
  5. ^ Costin, Mircea N. (1996). Dicționar de drept internațional al afacerilor, Ed.Lumina Lex, p.269-270
  6. ^ Stankiewicz, R. (1990). Basic technologies and the innovation process, in: Sigurdson, J. Measuring the dynamics of technological change, Pinter Publishers, London, 1990, p.13-38
  7. ^ Samli, A.Coskun.(1985). Technology transfer: geographic, economic, cultural and technical dimensions, 296 pp., Westport, Conn: Quorum Books
  8. ^ CUTS.University of Wisconsin-Milwaukee. Principles of Innovation and Change.[1]
  9. ^ Grant, E.B., Gregory, M.J. (1997). Adopting manufacturing processes for international transfer. International Journal of Operations and Production Management, vol.17, No. 10, 1997, pp.994-1005
  10. ^ xxx. Transferul de tehnologii prin investiții directe.[2]
  11. ^ DEX Online.http://dexonline.ro/search.php?cuv=franciză
  12. ^ Grosu, Radu-Grigore (2004). Managementul afacerilor în structurile de transfer tehnologic.Iași, Casa de Editură Venus
  13. ^ WIPO (2002).Research and innovation issues in university-industry relations.[3]
  14. ^ Guvernul României (2003): HG nr.406/2003 - Norme metodologice din 2 aprilie 2003 specifice privind constituirea, funcționarea, evaluarea și acreditarea entităților din infrastructura de inovare și transfer tehnologic...
  15. ^ a b Sandu, Steliana (2002). Inovare, competență tehnologică și creștere economică, Editura Expert, București
  16. ^ Business Dictionary[4]
  17. ^ Marian,L. și Conțiu, L.C. Universities and business incubators.[5]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

1. Kirkland, J. (1996). Barriers to international technology transfer. Dordrecht; Boston: Kluwer Academic Publishers, ISBN 0792343603

2. Revista Journal of Technology Transfer