Vizualizare sursă pentru „Teatru muzical”

[[Fișier:Crookfinale.jpg|right|thumb|350px|''[[Cocoşatul negru]]'' (1866), considerată de unii istorici a fi primul muzical<ref name=Morley>Morley 1987, p.15.</ref>]]
{{Portal|teatru muzical}}
'''Teatrul muzical''' este o formă de [[teatru]] care combină [[muzică]], [[cântece]], [[dialog]] vorbit și [[dans]]. Conținutul ei emoțional cuprinde umor, patos, dragoste, furie; la fel ca narațiunea, este transmisă prin cuvinte, muzică, mișcare și aspecte tehnice ale spectacolului ca un tot unitar. De la începutul secolului XX, piesele de teatru muzical de pe scenă au fost numite în general, pur și simplu „''[[musical|musicaluri]]''”.

Musicalurile sunt puse în scenă pretutindeni în lumea întreagă. Ele pot fi prezentate în locuri largi, cum sunt producțiile cu buget mare de la [[teatrul West End]] și [[Broadway (teatru)|teatrul Broadway]] din [[Londra]] și [[New York (oraș)|New York]] sau din locuri mai mici ca [[teatrul Fringe]], [[Off-Broadway]] sau producțiile regionale, în turneu sau ale grupurilor de amatori din școli, teatre și alte spații destinate spectacolelor. Pe lângă Marea Britanie și America de Nord, există scene de teatru muzical emoționante în multe țări din Europa, America Latină și Asia.

Printre muzicalurile faimoase sunt incluse: ''[[Show Boat]]'', ''[[Oklahoma!]]'', ''[[Poveste din cartierul de vest (muzical)|Poveste din cartierul de vest]]'', ''[[Fantasticii]]'', ''[[Hair (musical)|Hair]]'', ''[[A Chorus Line]]'', ''[[Mizerabilii (musical)]]'', ''[[Fantoma de la Operă (musical din 1986)]]'', ''[[Rent (musical)|Rent]]'' (Chirie), și ''[[Producătorii (musical)]]''.

== Definiții ==
Cele trei componente ale unui musical sunt muzica, versurile și cartea.  ''Cartea'' unui musical se referă la povestirea spectacolului – de fapt versuri vorbite (nu cântate); totuși, "carte" poate face referire și la dialog și versuri împreună, ceea ce înseamnă uneori (ca în operă) un [[libret]] ([[în limba italiană|italiană]] pentru “carte mică”).  ''Muzica'' și ''versurile'' formează ''partitura'' musicalului.  Interpretarea musicalului, făcută de o echipă creativă influențează modul în care este prezentat acel musical.  Echipa creativă include un [[regizor de teatru]], un [[regizor muzical]] și de obicei, un [[coregraf]].  Producția unui musical este caracterizată din punct de vedere creativ de aspecte tehnice, cum sunt decorul, [[costume]], efecte speciale, lumini, etc. care, în general se schimbă de la o producție la alta (deși unele aspecte faimoase ale producției au tendința de a fi tăiate din producția originală, de exemplu, coreografia lui [[Bob Fosse]] din ''[[Chicago (musical)|Chicago]]'').  "Musicalul de casă" din secolul XX a fost definită ca piesă muzicală în care cântecele și dansurile sunt complet integrate într-o povestire bine conturată, cu scopuri dramatice serioase, care poate provoca emoții originale, deosebite de râsete.<ref>Everett 2002, p. 137</ref>

Musicalul nu are o lungime fixă, variind de la spectacole scurte, de un act, la unele cu mai multe acte și durând ore întregi (sau chiar prezentări în mai multe seri); totuși, majoritatea musicalurilor variază de la o oră și jumătate la trei ore. Musicalurile de astăzi sunt prezentate de obicei în două acte, cu o [[pauză]] de zece până la douăzeci de minute. Primul act este aproape întotdeauna puțin mai lung decât cel de-al doilea, și introduce în general muzica. Un musical poate fi construit în jurul a patru până la șase mari teme muzicale care sunt reluate de-a lungul spectacolului, dintr-o serie de cântece care nu sunt direct legate din punct de vedere muzical. Dialogul vorbit se amestecă între numerele muzicale, deși se folosește și "dialogul cântat" sau [[recitativ]], în special în așa-numitele musicaluri "cântate", cum sunt ''Mizerabilii'' și ''Evita''.

[[Fișier:GaietyGirlDudleyHardy.jpg|right|thumb|250px|''[[O fată veselă]]'' (1893) a fost unul dintre primele musicaluri de mare succes.]]
Teatrul muzical este strâns legat de o altă artă a interpretării, [[opera]].  Aceste forme se deosebesc de obicei prin cântărirea mai multor factori.  Musicalurile sunt în general concentrate mai mult asupra dialogului vorbit (deși unele musicaluri sunt cântate în totalitate, cum sunt ''[[Jesus Christ Superstar]]'' și ''Mizerabilii''; și pe de altă parte unele opere, cum sunt ''[[Flautul fermecat]]'', și majoritatea operetelor, au câteva dialoguri neînsoțite de muzică), asupra dansului (în special susținut de actorii principali, dar și de cor), asupra folosirii unor genuri variate de [[muzică populară]] (sau cel puțin stiluri populare de cântat), și asupra evitării anumitor convenții de operă. În particular, un musical este aproape întotdeauna făcut în limba spectatorilor. Musicalurile produse în Londra sau New York, de exemplu, sunt cântate invariabil în engleză, chiar dacă au fost scrise în original într-o altă limbă (iarăși, ''Mizerabilii'', scris în franceză în original, este un bun exemplu).

În timp ce un cântăreț de operă este mai întâi cântăreț și apoi actor (are nevoie doar rar să danseze), un artist de teatru musical este de obicei mai întâi actor și apoi cântăreț și dansator. Cineva care se pricepe la toate trei este numit "amenințare triplă". Compozitorii de muzică pentru musicaluri iau de multe ori în considerare cerințele vocale ale rolurilor pentru actorii de teatru musical, iar musicalurile puse în scenă folosesc în general un [[amplificator|amplificație]] ale vocilor actorilor într-un mod care nu ar fi aprobat la operă. Unele lucrări (de exemplu, de [[Leonard Bernstein]] și [[Stephen Sondheim]]) au fost produse și ca „teatru musical” și ca „opere". În mod similar, unele operete mai vechi sau upere mai ușoare (cum sunt ''[[Pirații din Penzance]]'' de [[Gilbert și Sullivan]]) au fost făcute ca producții moderne sau adaptări și sunt considerate musicaluri. [[Stephen Sondheim|Sondheim]] a spus: "Cred că atunci când o piesă este jucată pe Broadway este un musical, iar când este jucată  într-o clădire a teatrului de operă, este o operă. Așa este. De fapt, din cauza teritoriului, provinciei și așteptărilor publicului devine un gen sau altul."<ref>White 2003.</ref>

Acest articol se ocupă în primul rând de lucrările de teatru musical care sunt în mod distinct "ne-opere", dar mai sunt, inevitabil, suprapuneri între forme de operă mai ușoare și musicalurile complexe ori mai ambițioase: o regiune cenușie, în care stilurile de producție sunt aproape la fel de importante ca și conținutul muzical sau dramatic efectiv căruia îi aparține piesa. Izolate, niciuna dintre aceste caracteristici nu este cu adevărat "definitorie", iar practic, este adesea dificil să deosebim între tipurile variate de teatru musical ușor, inclusiv "[[operetă]]", "[[operă ușoară]]", "[[operetă comică]]", "[[farsă]]", "piesă muzicală", "comedia muzicală", "[[bufonadă]]", "[[parodie (gen)|parodie]]", "[[vodevil]]" și "[[spectacol de varieteu]]".

Momentele muzicale cele mai intense, din punct de vedere dramatic sunt adesea interpretate în cadrul cântecului. În mod proverbial, "când emoția devine prea puternică pentru a vorbi (sau [[recitativă]]) cânți; când devine prea puternică pentru a cânta, dansezi." Un cântec este compus cu măiestrie pentru a se potrivi cu personajul (sau personajele) și cu situația lor în cadrul povestirii; deși au fost perioade în istoria musicalului (exemplu, anii 1890 și 1920) când această integrare între muzică și povestire a fost totală. După cum a descris criticul Ben Brantley de la ''[[New York Times]]'' idealul cântecului în teatru în revizuirea refacerii din 2008 a spectacolului ''Gypsy'', "Nu există delimitare între cântec și personaj, ceea ce se întâmplă în acele momente în care musicalurile ating un nivel înalt pentru a fi ideale."<ref>Brantley 2008.</ref>

Un musical se deschide adesea cu un cântec care dă tonul spectacolului, prezintă câteva dintre personajele principale și descrie decorul piesei. În cadrul duratei restrânse a musicalului, scriitorii trebuie să includă evoluția personajelor și intriga. Muzica oferă o modalitate de exprimare a emoției. Totuși, în mod tipic, mult mai puține cuvinte sunt cântate într-un cântec de cinci minute decât sunt vorbite într-un dialog de cinci minute. De aceea este mai puțin timp pentru dezbaterea dramei piesei față de o piesă obișnuită de aceeași lungime, deoarece un musical dedică de obicei mai mult timp muzicii decât dialogului.

Materialul pentru musicaluri este adesea original, însă multe musicaluri sunt adaptate după romane (''[[Wicked (musical)|Wicked]]'' și ''[[Omul din La Mancha]]''), piese (''[[Hello, Dolly! (musical)|Hello, Dolly!]]''), legende clasice (''[[Camelot]]''), evenimente istorice (''[[Evita (musical)|Evita]]'') sau filme (''[[Producătorii (muzical)|Producătorii]]'' și ''[[Hairspray (musical)|Hairspray]]''). Pe de altă parte, multe musicaluri familiare publicului au fost baza unor [[filme muzicale|film muzical]], cum sunt ''[[Sunetul Muzicii (film)|Sunetul Muzicii]]'', ''[[West Side Story (film)|West Side Story]]'', ''[[My Fair Lady (film)|My Fair Lady]]'', ''[[Frumoasa și Bestia (film din 1991)|Frumoasa și Bestia]]'' și ''[[Chicago (film din 2002)|Chicago]]''. India produce numeroase filme muzicale, numite musicaluri de la „[[Bollywood]]”, iar Japonia produce muzicaluri în stil [[Anime]]. Un alt gen recent de musicaluri, numite „musicaluri de tonomat” (''[[Mamma Mia!]]''), produce cântece scrise (sau introduse) de un artist sau grup popular înto poveste – uneori bazate pe viața sau cariera personei/grupului în discuție.

== Istorie ==
=== Din antichitate până în Evul Mediu ===
Teatrul muzical din Europa datează din vremea [[Teatrului din Grecia antică|teatrului grecilor antici]], care includeau muzica și dansul în comediile și tragediile lor de pe scenă din al V-lea secol î. Hr.<ref name=guide>Thornton 2007, p. 2.</ref> [[Dramaturgii]] [[Eschil]] și [[Sofocle]] au compus ei înșiși muzica pentru piese și [[coregrafia|au coregrafiat]] dansurile [[corului grec|corului]]. [[Teatrul din Roma antică|comedii romane]] din secolul III î. Hr. al lui [[Plaut]] includea cântece, dans și orchestrație. Romanii au introdus inovații tehnice. De exemplu, au făcut pașii de dans mai ușor de auzit în teatrele largi și în aer liber, căci actorii romani și-au atașat folii de metal numite "''sabilla''" pe încălțăminte;– au fost primii pantofi de tap.<ref>Flinn 1997, p. 22.</ref> Până în [[Evul Mediu]], teatrul din Europa era consistituit mai ales din menestreli călători și mici trupe de interpreți care cântau și făceau comedie.<ref name=Kenrick/> În secolele XII și XIII, dramele religioase, cum sunt ''Piesa lui Herod'' și ''Piesa lui Daniel'' îi învăța pe enoriași liturghia, pentru psalmodiile bisericești.  Mai târziu, "[[piesele misterioase]]" erau create pentru a reda povestiri biblice într-o înșiruire de părți distractive. Mai multe [[caravane de actori]] (scene pe roți) se mișcau prin oraș, iar un grup de actori rosteau rolul lor din povestire. După ce terminau, grupul se muta mai departe cu varavana lor, iar următorul grup sosea pentru a-și rosti rolul. Aceste piese au devenit o formă autonomă de teatru muzical, cu forme poetice uneori alternând cu dialoguri în proză și cântece liturgice. Poezia era îmbogățită cu melodii modificate sau complet noi.<ref>Hoppin 1978, pp. 180-181.</ref>

{{Articol principal|Teatrul Clasic Indian}}

[[Teatrul din India]], cel muzical, datează tot din [[vremuri antice|Antichitate]]. [[Teatrul sanscrit]] vechi avea o manieră stilistică superioară cu accent pe spectacol, în care [[muzica indiană clasică|muzica]], [[dansul clasic indian|dansul]] și gesturile erau combinate "pentru a  crea o unitate artistică vibrantă, dansul și mimica fiind centrale pentru experiența dramatică." Piesele de teatru sanscrit erau cunoscute ca ''[[Natya Shastra|natya]]'', derivat de la cuvântul rădăcină ''nrit'' (dans), caracterizându-le ca piese de teatru cu un dans spectacular. Teatrul popular tradițional a devenit cunoscut în secolul X, după declinul teatrului sanscrit. Aceste tradiții regionale includ ''[[Yatra]]'' din [[Bengal]], ''[[Ramlila]]'' din [[Uttar Pradesh]] și ''[[Terukkuttu]]'' din [[Tamil Nadu]]. În special, teatrul [[Parsi]] "a îmbinat [[realism]] și [[fantezie]], musică și dans, povestire și spectacol, dialog practic și ingenuitate în prezentarea scenei, integrându-le în discursul dramatic numit [[melodramă]]. Piesele Parsi conțineau umor crud, cântece melodioase și muzică, senzualism și o măiestrie scenică uimitoare." Aceste tradiții din teatrul muzical au continuat în era modernă a [[Cinematografului din India]], în special în [[filmele muzicale]] produse de [[Bollywood]].<ref name="Gok">Gokulsing 2004, p. 98.</ref>

=== De la Renaștere până în 1700 ===
În [[Renaștere]] aceste forme au evoluat în [[commedia dell'arte]], o tradiție italiană în care niște clovni răgușiți improvizau povestiri cunoscute și de acolo a rezultat [[opera bufă]].

[[Fișier:Opera backdrop..gif|thumb|250px|left|O vedere din Rhodes, desenată de [[John Webb (architect)|John Webb]], pentru a fi pictată pe un panou la prima reprezentație a piesei ''Asediul insulei Rodos'', 1856]] 
În Anglia, piesele de teatru elisabetane și iacobine includeau frecvent muzică de orgă, lăută, violă și cimpoi timp de o oră înaintea și în timpul spectacolului.<ref>Lord 2003, p. 41</ref>  Piesele, în special piesele istorice și tragediile, erau adesea împărțite printr-o piesă muzicală, probabil derivată de la [[intermezzo]]ul italian, cu muzică, glume și dans, sau erau urmate de o [[după-piesă]] cunoscută ca un bal, adesea constituit dintr-un dialog scandalos și calomniator pe melodii cunoscute (anticipând [[Opereta de baladă]]).<ref>Lord 2003, p. 42</ref> [[Piesele-măști]] de la curte s-au dezvoltat în timpul dinastiei tudoriene. Piesele-măști erau spectacole elaborate în care era muzică, dans, cântece și teatru, adesea folosind costume scumpe și o [[configurare a scenei]] complexă, uneori făcută de un arhitect cunoscut cum este [[Inigo Jones]], care a prezentat o alegorie respectuoasă cuprinzând lingușiri aduse unui patron nobil sau regal.<ref>Buelow 2004, p. 26</ref> [[Ben Jonson]] a scris multe piese-măști, adesea în colaborare cu Jones. [[Shakespeare]] a inclus secțiuni de piese-măști în multe dintre piesele sale.<ref>Shakespeare 1998, p. 44.</ref>

Secțiunile muzicale a pieselor-măști au devenit piese cântate care sunt recunoscute ca opere engleze, prima fiind considerată  a fi ''[[Asediul insulei Rhodes]]'' de [[William Davenant]] (1656), la început prezentată într-un spectacol particular.<ref name="Buelow">Buelow 2004, p. 328</ref> În Franța, între timp, [[Molière]] a transformat mai multe dintre comediile sale farsă în varietăți muzicale cu cântece (pe muzica lui [[Jean Baptiste Lully]]) și dans din ultima parte a anilor 1600. Piesa lui ''[[Psyché (play)|Psyche]]'' a fost modelul pentru o operă engleză de [[Thomas Shadwell]], numită ''Avarul'' și produsă în 1672.<ref name="Carter">Carter and Butt 2005, p. 280</ref> Davenant a produs ''[[Furtuna (Dryden)|Furtuna]]'' în 1667, fiind prima intrigă a lui Shakespeare pusă pe muzică și care a fost apoi adaptată de Shadwell într-o operă în 1674 (compusă de [[Matthew Locke]] și alții).<ref name="Carter"/>  În jurul anului 1683, [[John Blow]] a compus ''[[Venus și Adonis (operetă)|Venus și Adonis]]'', adesea considerată a fi prima operetă adevărată în limba engleză.<ref>Parker 2001, p. 42.</ref> Blow a fost urmat de [[Henry Purcell]] și o periodă scurtă a [[Operetei în engleză|opereta engleză]]. După moartea lui [[Charles al II-lea al Angliei|Charles al II-lea]] în 1685, opereta engleză a început să devină demodată.<ref name="Buelow" />

[[Fișier:William Hogarth 016.jpg|thumb|250px|Pictură bazată pe ''[[Opereta cerşetorului]]'', Scena V, [[William Hogarth]], c. 1728]]
Până în anii 1700, două forme de teatru muzical erau la modă în Marea Britanie, Franța și Germania: [[operetele baladă]], ca ''[[Opereta cerșetorului]]'' de [[John Gay]] (1728), care includea versuri scrise pentru melodii ale unor cântece cunoscute de pe vremea aceea (adesea operete-farsă) și [[operete comice]], cu scoruri originale și cele mai romantice linii ale intrigii, ca ''[[Fata bohemiană]]'' de [[Michael Balfe]] (1845). Alte forme ale teatrului muzical s-au dezvoltat până în secolul al XIX-lea, cum sunt [[vodevilul]], [[muzicalul]] britanic, [[melodrama]] și [[farsa (specie)|farsa]]. Melodramele și operetele comice, în special, erau la modă parțial deoarece majoritatea teatrelor din Londra aveau licență numai muzicaluri și nu li se permitea să prezinte piese fără muzică. Oricum, numele unei piese nu definea în mod necesar ceea ce era. [[Bufonada]] de pe Broadway, numită ''Căprioara magică'' (1852) era denumită "O serie de povestiri comice tragice operaționale istorice extravagante burlesc de farmece."<ref name=Kenrick>Kenrick 2003.</ref>

Prima piesă de lung metraj înregistrată a fost ''Opereta cerșetorului'', care a avut 62 de spectacole succesive în 1728. Abia după aproape un secol, o piesă va depăși 100 de spectacole, cu ''Tom și Jerry'', pe baza cărții ''Viața în Londra'' (1821) și recordul a atins cifra de 150 la sfârșitul anilor 1820.<ref name="dgillan.screaming.net">Gillan 2007.</ref>

America colonială nu a avut prezență teatrală semnificativă până în 1752, când impresarul William Hallam din Londra a trimis doisprezece actori în colonii împreună cu fratele său, [[Lewis Hallam|Lewis]], ca impresar.<ref name=Wilmeth1996p.182>Wilmeth and Miller 1996, p. 182.</ref> Ei au pus bazele unui teatru în [[Williamsburg, Virginia]] și au început cu ''[[Negustorul din Veneția]]'' și ''Anatomistul''. Compania teatrală s-a mutat la New York în vara anului 1753, dând spectacole de operetă-baladă cum ar fi ''Opereta cerșetorului'' și farsele-baladă, cum sunt ''Damon și Phillida''.<ref name=Wilmeth1996p.182/> Până în anii 1840, [[P.T. Barnum]] organiza un complex de spectacole operând în Manhattan de jos.<ref>Wilmeth and Miller 1996, p. 56.</ref> Teatrul din New York s-a mutat treptat de la periferie în centrul comercial al orașului în jurul anului 1850, căutând prețuri mai puțin mari ale terenurilor și nu a ajuns în zona Pieței Times până în anii 1920 și 1930. Primul muzical "de lung metraj" de pe Broadway a fost un succes de 50 de spectacole numit ''Piticii'' în 1857. Spectacolele din New York au continuat mult mai mult timp decât cele din Londra, însă "opereta comică muzicală" a Laurei Keene, numită ''Șapte surori'' (1860) a doborât recordurile anterioare din New York cu 253 spectacole.<ref>Allen 1991, p. 106.</ref>

=== Dezvoltarea comediei muzicale ===

Prima piesă de teatru conform concepției moderne de muzical, adăugâng dans și muzică originală, care ajuta relatarea povestirii, este în general considerată a fi ''[[Cocoșatul negru]]'', care a avut premiera la New York în 12 septembrie 1866. Producția avea o durată copleșitoare de cinci ore și jumătate, însă în ciuda lungimii sale, a avut un record de 474 de spectacole. În același an, ''Dominoul negru/Între tine, mine și poștă'' a fost primul spectacol care s-a numit "comedie muzicală." Pe vremea aceea, în Anglia, teatrul muzical era alcătuit mai ales din [[music hall]], adaptări ale operetei franceze și muzicaluri [[burlești (specie)|burlesc]], mai ales la [[Teatrul Gaiety, Londra|Teatrul Gaiety]] începând din 1868. Ca reacție la acesta, au fost create câteva spectacole de prietenie în familie, cum ar fi [[Spectacolele germane Reed]].

Comedianții [[Edward Harrigan]] și Tony Hart au produs și au fost protagoniștii unor muzicalri pe Broadway între 1878 (''Picnicul Gărzii Mulligan'') și 1885, după cartea și versurile lui Harrigan și pe muzica socrului său, David Braham. Aceste comedii muzicale aduceau în prim plan personaje și situații luate din viața de zi cu zi a clasei de jos din New York și reprezenta un pas semnificativ înainte față de vodevil și burlesc și către o formă mai cultă. Ele aveau ca protagoniști cântăreți de calitate ridicată, ca ([[Lillian Russell]], [[Vivienne Segal]] și [[Fay Templeton]]) în locul unor doamne cu faimă îndoielnică, așa cum au fost vedetele formelor muzicale anterioare.

[[Fișier:Circa-1879-DOyly-Carte-HMS-Pinafore-from-Library-of-Congress2.jpg|thumb|left|Afiş al unei producţii timpurii.|175px]]Lungimea duratei pieselor de teatru s-a schimbat rapid cam în aceeași perioadă în care s-a născut muzicalul modern. Pe măsură ce s-au îmbunătățit mijloacele de transport, sărăcia din London și New York s-a micșorat, iar iluminarea străzilor destinată călătoriilor în siguranță pe timp de noapte a evoluat și numărul de patroni posibili ai teatrelor tot mai numeroase a crescut enorm. Piesele durau mai mult și totuși aveau spectatori mulți, ceea ce a dus la profituri mai mari și a îmbunătățit valoarea producțiilor. Prima piesă care a avut 500 de spectacole consecutive a fost comedia (non-muzicală) din Londra ''[[Băieții noștri]]'', având premiera în 1875, care a atins un nou record uimitor de 1,362 de spectacole.<ref name="dgillan.screaming.net"/>

Acest record nu a fost egalat pe scena muzicală până la [[Primul Război Mondial]], însă teatrul muzical a depășit în curând cifra de 500 de spectacole în Londra, mai ales prin seria de mai mult de doisprezece spectacole făcute de [[Gilbert și Sullivan]], fiind spectacole de mare succes, [[opere comice]], inclusiv ''[[H.M.S. Pinafore]]'' în 1878 și ''[[Mikado]]'' în 1885. ''[[The Carilonurile din Normandia]]'', 1878 (adaptată după ''Clopotele lui Corneville'' din franceză), care a avut 705 spectacole în Londra, întrecând piesele lui Gilbert și Sullivan. Recordul acesta nu a fost depășit de nicio altă piesă de teatru muzical până la spectacolul de mare succes care a depășit în 1886 recordul, făcut de [[Alfred Cellier]] și [[B. C. Stephenson]], cu titlul ''[[Dorotea (operă)|Dorotea]]'' (un spectacol aflat la intersecția operei comice și a comediei muzicale), cu 931 de spectacole, care a fost urmărit (dar nu egalat) de mai multe dintre cele mai bune muzicaluri de succes din Londra din anii 1890. Alți compozitori britanici din perioada aceea au fost [[Edward Solomon]] și [[F. Osmond Carr]]. Cel mai cunoscut dintre aceste spectacole a avut producții de succes la New York și turnee în Marea Britanie, America, Europa, Australasia și Africa de Sud. Aceste spectacole aveau prețuri potrivite pentru publicul "respectabil", ceea ce constituie un contrast marcant față de spectacolele picante [[burlești (specie)|burlesc]], melodrame, muzicaluri obscene și operete prost traduse din franceză, care dominau scena în perioadele anterioare din secolul al XIX-lea și au atras spectatori mai degrabă abătuți, care căutau distracții.

''[[O călătorie în Chinatown]]'' (1891) de [[Charles Hoyt]] a fost campion multă vreme pe Broadway (până la ''[[Irene (muzical)|Irene]]'' în 1919), având 657 spectacole. Operele comice ale lui [[Gilbert și Sullivan]] au fost plagiate și imitate în New York de producții ca ''Robin Hood'' (1891) de [[Reginald de Koven]] și ''[[El Capitan]]'' (1896) de [[John Philip Sousa]]. ''O călătorie la Coontown'' (1898) a fost prima comedie muzicală produsă și interpretată integral de [[Africani Americani]] într-un teatru de pe Broadway (inspirată mai ales din [[spectacolele menestrelilor]]), urmată de ''Clorindy Originea stilului de dans Cakewalk'' (1898), cu o nuanță de [[ragtime]]și ''În Dahomey'' (1902), care a avut un succes foarte mare. Sute de comedii muzicale au fost prezentate pe Broadway în anii 1890 și la începutul anilor 1900 cuprinzând cântece scrise în [[Tin Pan Alley]] din New York de compozitori cum sunt [[Gus Edwards (autor de cântece)|Gus Edwards]], [[John Walter Bratton]] și [[George M. Cohan]] (''[[Little Johnny Jones]]'' (1904)). Totuși, spectacolele din New York au continuat să fie relativ scurte, cu mici excepții, comparativ cu spectacolele din Londra, până în anii 1920.<ref name="dgillan.screaming.net"/>

[[Fișier:GeorgeEdwardes.jpg|right|thumb|George Edwardes]]
Între timp, muzicalurile s-au extins pe scena din Londra în așa-numita perioadă [[Anii Nouăzeci Cei Veseli]]. [[George Edwardes]] renunțase la conducerea [[Teatrului Savoy]] al lui [[Richard D'Oyly Carte]]. El a preluat [[Teatrul Gaiety, Londra|Teatrul Gaiety]] și, la început, a îmbunătățit calitatea burlescului de la vechiul [[Teatru Gaiety, Londra|Teatrul Gaiety]]. El a înțeles că spectatorii doreau o nouă alternativă pentru operele comice în stil [[Savoy opera|Savoy]] și satira lor intelectuală, politică și a absurdului. El a experimentat unstil de teatru muzical cu haine moderne, pentru toată familia, folosind o persiflare plină de vervă, elegantă și romantică, folosind cântece populare și spectacole cu stil la teatrul Gaiety, [[Teatrul lui Daly]] și în alte localuri. Acestea se bazau pe tradiția operei comice și foloseau și elemente de burlesc și ale pieselor lui Harrigan și Hart. el a înlocuit femeile de la bordel cu ansambluri "respectabile" de [[Fete Gaiety]] care dansau și cântau pentru a completa distracția muzicală și vizuală. Succesul primei piese dintre acestea, ''[[În Oraș (muzical)|În Oraș]]'' în 1892 și a piesei ''[[Fata veselă]]'' în 1893, a confirmat că Edwardes este pe drumul pe care îl urma. Aceste "comedii muzicale", după cum le numea el, au revoluționat scena din Londra și au dat tonul pentru următoarele trei decenii.

[[Fișier:Cover of the Vocal Score of Sidney Jones' The Geisha.jpg|200px|left]]
Spectacolele de succes ale lui Edwardes de la început, la Gaiety, au inclus o serie de spectacole ușoare și romantice cu o "fată săracă, îndrăgostită de un aristocrat, care-l cucerește în ciuda tuturor piedicilor", de obicei având cuvântul "Fata" în titlu, inclusiv în ''[[Fata de la magazin]]'' (1894) și ''[[Fata care a fugit]]'' (1898), pe muzica lui [[Ivan Caryll]] și a lui  [[Lionel Monckton]]. Aceste spectacole au fost imediat copiate mult la alte teatre din Londra (și în curând în America) și [[comedia muzicală Edwardiană]] a depășit formele muzicale anterioare ale operei și operetei comice. La [[Teatrul lui Daly]], Edwardes a prezentat spectacole de comedii de mare succes puțin mai complexe. ''[[Geișa]]'' (1896) de [[Sidney Jones]], pe versuri de [[Harry Greenbank]] și [[Adrian Ross]], apoi ''[[San Toy]]'' (1899) al lui Jones, fiecare a avut spectacole timp de mai mult de doi ani și au avut un succes internațional foarte mare.

Comedia muzicală britanică ''[[Florodora]]'' (1899) de [[Leslie Stuart]] și [[Paul Rubens (compozitor)|Paul Rubens]] au avut un mare succes pe ambele maluri ale Atlanticului, la fel ca și ''[[Lună de miere chinezească]]'' (1901), de poetul liric britanic [[George Dance (dramaturg)|George Dance]] și compozitorul născut în America, [[Howard Talbot]], care a avut un record de 1,074 de spectacole în Londra și 376 în New York. Povestirea se ocupă de cuplurile care își petrec luna de miere în China și încalcă din neatenție legile sărutului (variante ale piesei ''[[Mikado]]''). ''[[Frumoasa din New York (teatru)|Frumoasa din New York]]'' (1898) a avut 697 spectacole în Londra după o scurtă perioadă în care a avut spectacole în New York, devenind primul muzical american care a avut spectacole mai mult de un în Londra. După începutul secolului, [[Seymour Hicks]] (care și-a unit forțele cu producătorul american [[Charles Frohman]]) a scris spectacole cunoscute, împreună cu compozitorul [[Charles H. Taylor (poet liric)|Charles Taylor]] și alții, iar Edwardes și Ross au continuat să își prezinte spectacolele de mare succes, ca ''[[Toreadorul]]'' (1901), ''[[O fată de la țară]]'' (1902), ''[[Orhideea]]'' (1903), ''[[Fetele din Gottenberg]]'' (1907) and ''[[Domnișoara noastră Gibbs]]'' (1909). Alte comedii muzicale care au fost spectacole de succes edwardiene au fost ''[[Idilicii]]'' (1909) și ''[[Fata din secta tremurătorilor]]'' (1910).

=== Opereta și Primul Război Mondial ===
Probabil că cei mai cunoscuți compozitori de [[operetă]], începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au fost [[Jacques Offenbach]] și [[Johann Strauss II]] (de obicei interpretate alături de traduceri de proastă calitate, în Londra și New York). În Anglia, în anii 1870 și 1880, [[W. S. Gilbert]] și [[Arthur Sullivan]] au creat o alternativă mai acceptabilă a operetei franceze, numită [[operă comică]] britanică. Deși muzicalurile britanice și americane din anii 1890 și primii câțiva ani ai secolului XX au îndepărtat efectiv opereta și opera comică de pe scenă, operetele s-au întors în Londra și Broadway în 1907 cu ''[[Văduva veselă]]'', iar operetele și muzicalurile au devenit, pentru o perioadă, competitori direcți.

[[Fișier:Victor herbert.jpg|thumb|right|Victor Herbert|175px]]
În primii ani ai secolului XX, adaptările în limba engleză a operetelor continentale din secolul XIX, ca și operetele unei noi generații de compozitori europeni, cum ar fi [[Franz Lehár]] și [[Oscar Straus (compozitor)|Oscar Straus]], printre alții, s-au împrăștiat în yonele în care se vorbește limba engleză, iar [[Victor Herbert]], ale cărui lucrări cuprindeau câteva piese muzicale intime cu decoruri moderne, dar și un șir de operete faimoase (''[[The Fortune Teller (operetă)]]'' (Cel care citește viitorul) (1898), ''[[Babes in Toyland (operetă)]]'' (Copii în țara jucăriilor) (1903), ''[[Mlle. Modiste]]'' (Domnișoara Modiste) (1905), ''[[The Red Mill]]'' (Moara roșie) (1906) și ''[[Naughty Marietta (operetă)]]'' (Marieta cea neastâmpărată) (1910)). Acestor compozitori de operetă li s-au alăturat compozitorii și libretiștii britanici și americani din anii 1910, inclusiv [[P. G. Wodehouse]], [[Guy Bolton]] și [[Harry B. Smith]] (spectacolele "Prințesa teatrului"). Urmând modelul lui [[Gilbert și Sullivan]], ei au pavat drumul pentru munca de mai târziu a lui [[Jerome Kern]], arătând că un muzical poate combina divertisment ușor, de succes, dar și continuitatea dintre povestire și cântece.<ref>Jones 2003, pp. 10–11</ref>

Câștigătorul acestei competiții între operetă și muzicaluri a fost publicul care mergea la teatru și care avea nevoie de un divertisment nostim, ca evadare, în timpul vremurilor întunecate ale primului război mondial și au invadat teatrele pentru hituri de teatru muzical, cum au fost ''[[Maid of the Mountains]]'' (Fata munților), ''[[Irene (muzical)|Irene]]'' (a cărui durată de 670 de spectacole a fost un record pe Broadway, care s-a menținut până la ''[[Hellzapoppin]]'' din 1938) și în special ''[[Chu Chin Chow]]'' (a cărui durată de 2,238 de spectacole, mai mult decât dublul muzicalului anterior, a stabilit un record care a dura aproape patruzeci de ani până la ''[[Salad Days]]'' - Zilele salatei), ca și spectacolele populare de revistă, ca ''[[The Bing Boys Are Here]]'' (Băieții Bing sunt aici). Moștenirea compozitorilor de operetă a fost o inspirație pentru următoarea generație de compozitori de operete și muzicaluri din anii 1920 și 1930, cum sunt [[Rudolf Friml]], [[Irving Berlin]], [[Sigmund Romberg]], [[George Gershwin]], și [[Noel Coward]], iar acestea, în schimb, i-au influențat pe Rodgers, Sondheim și pe mulți alții de mai târziu, în același secol.<ref name=Kenrick/>

În același timp, faptul că teatrul muzical britanic era pe primul loc la sfârșitul secolului al XIX-leas-a schimbat și a fost înlocuit treptat de inovatori americani, în primele decade ale secolului al XX-lea, în timp ce [[George M. Cohan]] a umplut teatrele cu divertismente muzicale pline de viață, iar compozitorii de la [[Tin Pan Alley]] au început să producă hituri internaționale și stiluri muzicale noi, ca [[ritm de dans puternic sincopat]] și [[jazz]] au fost create, iar [[frații Shubert]] au început să preia controlul teatrelor de pe Broadway. Autorul european de teatru muzical [[Andrew Lamb (scriitor)|Andrew Lamb]] notează: "Triumful lucrărilor americane aupra celor europene din primele decade ale secolului al XX-lea a apărut pe fondul unei schimbări ale decorului social. Stilul de operă și cel teatral aparținând structurilor sociale din secolul nouăsprezece au fost înlocuite de un stil muzical mult mai potrivit pentru societatea secolului al XX-lea și pentru dialogul local. În America a apărut un stil mai direct și tot în America a înflorit acest stil, într-o societate în curs de dezvoltare, care era mai puțin limitată de restricții decât tradiția secolului al XIX-lea."<ref>Lamb 1986, p. 47.</ref>

=== ''Anii 1920 cei țipători'' și marea criză ===
Apariția filmului a adus o provocare pentru succesul pieselor de teatru de pe scenă. La început, filmele erau mute și făceau puțină concurență scenei. Însă la sfârșitul anilor 1920, filme ca ''[[The Jazz Singer (film 1927)]]'' (Cântărețul de jazz) era prezentat folosind sunete sincronizate, iar criticii se întrebau dacă cinematograful va înlocui teatrul complet. Muzicalurile [[Roaring Twenties]] (Anii douăzeci țipători), împrumutând din [[vodevil]], [[music hall]] și alte divertismente ușoare, aveau tendința să ignore intriga în favoarrea evidențierii actorilor și actrițelor, protagoniști, sau stilului de dans și cântecelor populare. În prima jumătate a secolului XX, muzica populară a fost dominată de autorii de piese de teatru. Multe spectacole erau doar spectacole de revistă, cu intrigă aproape inexistentă. De exemplu, [[Florenz Ziegfeld]] a produs anual spectacole de varietăți imprsionante pe Broadway, cu decoruri extravagante și costume complicate, însă numerele de varietăți nu erau legate unul de celălalt. În Londra, ''Aldwych Farces'' (Farsele Aldwych) aveau și ele succes, iar staruri ca [[Ivor Novello]] erau populare. Aceste spectacole au ridicat și valoarea producției, iar a monta un muzical a devenit în general mai scump.

[[Fișier:Sallysm.jpg|left|thumb|200px|Partitură din ''[[Sally (muzical)|Sally]]'', 1920]]
Tipic pentru această decadă au fost producțiile ușoare ca ''[[Sally (muzical)|Sally]]''; ''[[Lady Be Good (muzical)]]'' (Doamnă, să fii cuminte); ''[[Sunny]]''; ''[[No, No, Nanette]]''; ''[[Oh, Kay!]]''; și ''[[Funny Face (muzical)|Funny Face]]'' (Față caraghioasă). Cărțile lor au fost probabil demne de a fi uitate, însă au produs standarde foarte durabile, de la [[George Gershwin]], [[Cole Porter]], [[Jerome Kern]], [[Vincent Youmans]], [[Richard Rodgers]] și [[Lorenz Hart]], printre alții și staruri ca [[Marilyn Miller]] și [[Fred Astaire]]. Publicul băteau din picioare pe ritmul acestor muzicaluri pe ambele maluri ale oceanului Atlantic, în timp ce continuau să ocrotească operetele populare, care apăreau în Europa continentală și erau scrise de compozitori ca [[Noel Coward]] din Londra sau [[Sigmund Romberg]] și [[Rudolf Friml]] din America. În mod clar, cinematograful nu a distrus teatrul.

Lăsând la o parte acele spectacole comparativ frivole dinainte și făcând teatrul să înainteze foarte mult, dincolo de Victor Herbert și opera sentimentală, ''[[Show Boat]]'', care a avut premiera în 27 decembrie 1927 la [[teatrul Ziegfeld]] din New York, această perioadă a reprezentat o integrare mult mai bună a cărților și a șanselor de reușită, cu teme dramatice, după cum erau musica, dialogul, decorul și mișcarea, țesute împreună mult mai strâns decât în muzicalurile anterioare. ''Show Boat'' (Spectacol pe vapor), cu o carte și versuri adaptate după romanul scris de [[Edna Ferber]], de [[Oscar Hammerstein II]] și [[P. G. Wodehouse]], iar muzica de [[Jerome Kern]], prezentând un nou concept care a fost acceptat imediat de public. "Acum apare un gen complet nou – piesa muzicală deosebită de comedia muzicală. Acum... piesa era cea mai importantă, iar tot restul era inferior piesei. Acum... a apărut integrarea completă a cântecului, umorului și numerelor de producție într-o singură entitate artistică."<ref name=history>Lubbock 2002.</ref>  În ciuda temelor sale surprinzătoare—căsătoria între persoane de rase diferite fiind printre ele—producția originală a avut în total 572 (sau 575, în funcție de surse) de spectacole. Totuși, Broadway a fost depășit, în general, de Londra. Prin comparație, în 1920, ''[[The Beggar's Opera]]'' (Opera cerșetorului) a început un șir uimitor de 1,463 de spectacole date la teatrul Lyric din [[Hammersmith]], Anglia.

=== Anii 1930 ===
[[Fișier:EthelMermanStageDoorCanteen.jpg|right|thumb|[[Ethel Merman]]]]
[[Marea Criză]] a afectat publicul de teatru de pe ambele părți ale Atlanticului, căci oamenii aveau bani puțini de cheltuit pentru spectacole. În plus, filmele "vorbite", având prețuri mici, erau o competiție puternică pentru teatrul de orice fel. Doar câteva spectacole de pe Broadway sau din Londra au depășit 500 de spectacole. Totuși, pentru cei care își permiteau, aceasta era o perioadă captivantă în dezvoltarea teatrului muzical. Încurajate de succesul spectacolului ''Show Boat'' (Spectacol pe vapor), echipe creative au început să urmeze "formatul" acelui hit popular.  ''[[Of Thee I Sing]]'' (Cânt despre tine) (1931), o satiră politică pe muzica lui George Gershwin, iar versuri de [[Ira Gershwin]] și [[Morrie Ryskind]], a fost primul muzical care a primit [[Premiul Pulitzer]]. ''[[The Band Wagon]]'' (Vagonul formației) (1931), a avut ca protagoniști pe cei doi parteneri de dans Fred Astaire și sora lui, Adele. Piesa lui Porter ''[[Anything Goes]]'' (Orice e acceptat) (1934) a fundamentat poziția actriței [[Ethel Merman]] ca prima doamnă a teatrului muzical;– titlu pe care l-a menținut timp de mulți ani. ''[[As Thousands Cheer]]'' (Când mii de oameni aplaudă) (1933) a fost un succes al lui [[Irving Berlin]] și [[Moss Hart]], care a marcat ultimul spectacol al actriței [[Marilyn Miller]] și primul spectacol de Broadway care avea ca protagonist o afro-americană, [[Ethel Waters]]).<ref>Connema 2000.</ref>

Opera lui [[Gershwin]], ''[[Porgy and Bess]]'' (1935) a fost mai apropiată de [[operă]] decât ''Show Boat'' (Spectacol pe vapor) și alte muzicaluri din acea perioadă și în unele privințe prevestea muzicaluri ca cele de "operă", ca ''[[West Side Story]]'' (Poveste din zona de vest) și  ''[[Sweeney Todd (muzical)|Sweeney Todd]]''. ''[[The Cradle Will Rock]]'' (Leagănul se va mișca) (1937), cu o carte de [[Marc Blitzstein]] și regizat de [[Orson Welles]], a fost o piesă cu multe implicații politice care, în ciuda controversei din jurul ei, a reușit să aibă 108 spectacole. Muyicalul lui [[Kurt Weill]] ''[[Knickerbocker Holiday]]'' (Vacanța unui new-yorker) a adus pe scena muzicală din New York, folosind ca sursă scrieri de [[Washington Irving]], în timp ce satirizează bunele intenții ale președintelui [[Franklin D. Roosevelt]].

[[Fișier:Rodgers and Hart NYWTS.jpg|left|thumb|[[Rodgers and Hart]]]]
Scriitorii britanici, ca Noel Coward și Ivor Novello, au continuat să producă muzicaluri de modă veche și sentimentale, ca ''[[The Dancing Years]]'' (Anii dansului). În mod similar, [[Rodgers & Hart]] s-au întors de la Hollywood pentru a produce o serie de spectacole de succes ușoare pe Broadway, inclusiv ''[[On Your Toes]]'' (Pe vârfuri)(1936, cu [[Ray Bolger]], primul muzical de pe Broadway care a folosit, pentru efectul dramatic, dansul clasic), ''[[Babes In Arms]]'' (1937), ''[[I'd Rather Be Right]]'' (Prefer să am dreptate), o satiră politică, cu [[George M. Cohan]] ca președintele [[Franklin D. Roosevelt]], și ''[[The Boys From Syracuse]]'' (Băieții din Siracuza) (1938), și [[Cole Porter]] au scris un șir asemănător de spectacole de succes, inclusiv ''[[Anything Goes]]'' (Orice e acceptat) (1934) și ''[[DuBarry Was a Lady]]'' (DuBarry era o doamnă) (1939). Mai târziu, el a scris mult pentru clasici cum sunt ''[[Can-Can (muzical)|Can-Can]]'' (1953) și ''[[Silk Stockings]]'' (Ciorapi de mătase) (1955). Însă piesa de teatru muzical care a avut cele mai multe spectacole din anii 1930 a fost ''[[Hellzapoppin' (muzical)|Hellzapoppin]]'' (1938), un spectacol de varietăți cu participarea publicului, care a avut 1,404 de spectacole, fixând un nou record pe Broadway care a fost apoi depășit de ''[[Oklahoma!]]''

În ciuda nenorocirilor economice și competiția susținută de film, muzicalul a supraviețuit. De fapt, mișcarea către satira politică din ''Of Thee I Sing'' (Despre tine cânt), ''I'd Rather Be Right'' (Prefer să am dreptate) și ''Knickerbocker Holiday'', împreună cu sofisticarea muzicală a muzicalurilor lui Gershwin, Kern, Rodgers și Weill și stilul dialogului alert pe scenă creat de  regizărul [[George Abbott]] a demonstrat că teatrul muzical a evoluat în sfârșit dincolo de trucuri și de muzicaluri cu fete care dansează din ''Gay Nineties'' și ''Roaring Twenties'', precum și din romanțele sentimentale din operete.

=== ''Epoca de Aur'' (din anii 1940 până în anii 1960) ===
[[Fișier:Rodgers and Hammerstein and Berlin and Tamiris NYWTS.jpg|right|thumb|300px|[[Rodgers şi Hammerstein]] (stânga și dreapta) și [[Irving Berlin]] (centru)]]

==== Anii 1940 ====
Anii 1940 încep cu mai multe succese din partea lui Porter, [[Irving Berlin]], Rodgers și Hart, Weill și Gershwin, unii dintre ei dând peste 500 de spectacole, în timp ce economia își revenea, iar schimbările artistice erau în vogă.

Spectacolul dat de [[Rodgers și Hammerstein]], ''Oklahoma!'' a finalizat revoluția începută de ''[[Show Boat]]'', prin strânsa integrare a tuturor aspectelor care aparțin teatrului muzical, cu o intrigă coezivă, cântece care continuau acțiunea povestirii și cu numere de balet frumoase și alte  dansuri care avansau intriga și deyvoltau caracterul personajelor, în loc de a folosi dansul ca o scuză pentru a promova parada unor femei îmbrăcate sumar pe scenă. Rodgers și Hammerstein l-au angajat pe coregraful de balet [[Agnes de Mille]], care a folosit mișcări obișnuite pentru a ajuta personajele să își exprime ideile. Spectacolul sfida convențiile muzicale, ridicând cortina în actul întâi, nu prezentând un grup de fete care fac parte dintr-un cor, ci o femeie care bate untul, cu o voce din afara scenei care cântă primele versuri din ''[[Oh, ce dimineață frumoasă]]''. A fost primul spectacol de pe Broadway de mare succes, cu un total de 2,212 de  spectacole, iar mai târziu a fost făcut un film după acest spectacol. A rămas una dintre cele mai des produse dintre proiectele echipei acesteia. William A. Everett și Paul R. Laird au scris că acesta a fost un "spectacol, care, asemenea spectacolului ''Show Boat'', a devenit un succes, astfel încât istoricii de mai târziu, care au scris despre momentele importante din teatrul secolului al XX-lea vor începe să identifice erele în funcție de relația lor cu ''Oklahoma!''"<ref>Everett 2002, p. 124.</ref>

"După ''Oklahoma!'', Rodgers și Hammerstein au devenit cei mai importanți contribuitori la piesa muzicală din... Exemplele pe care le-au dat ei în crearea unor piese de importanță vitală, adesea puternic pătrunse de gânduri sociale, au furnizat încurajarea necesară pentru alți scriitori pentru a crea piese muzicale personale".<ref name=history/> Cei doi colaboratori au creat o colecție  extraordinară de câteva dintre cele mai îndrăgite și mai durabile piese de teatru muzical musical, inclusiv ''[[Carusel (muzical)|Carusel]]'' (1945), ''[[Sudul Pacificului (muzical)|Sudul Pacificului]]'' (1949), ''[[Regele și eu]]'' (1951) și ''[[Sunetul muzicii]]'' (1959). Unele dintre aceste muzicaluri, inclusiv ''Oklahoma!'', ''Carusel'', ''Sudul Pacificului'' și ''Regele și eu'', se ocupă cu subiecte mai serioase decât majoritatea spectacolelor dinainte most: personajul negativ din ''Oklahoma!'' este un suspect de crimă și un psihopat, căruia îi plac cărțile poștale deocheate; ''Carousel'' se ocupă cu abuzul între soți, hoție, sinuciderea și viața de dincolo de moarte; ''Sudul Pacificului'' explorează relațiile dintre persoanele de rase diferite chiar mai amănunțit decât ''Show Boat''; iar eroul piesei ''Regele și eu'' moare pe scenă.

Materiale care se referă la cultura și folclorul american au apărut în piesele de pe Broadway în timpul perioadei numite "Epoca de aur", cum a fost ciclul de spectacole dedicat perioadei de război. Un exemplu de acest fel este ''[[În oraș (muzical)|În oraș]]'' (1944), scris de [[Betty Comden]] și [[Adolph Green]], compus de [[Leonard Bernstein]] și coreografia a fost făcută de [[Jerome Robbins]]. Muzicalul are ca fundal perioada războiului, când un grup de trei marinari au o permisie de 24 de ore în New York. În timpul acelei zile, fiecare dintre ei se întâlnește cu o femeie minunată. Femeile din acest spectacol au putere specifică asupra lor, parcă ar spune: "Vino aici! Am nevoie de un bărbat!" Spectacolul dă și impresia unei țări cu un viitor nesigur, așa cum au și marinarii, alături de femeile lor înainte de a pleca.

''Oklahoma!'' i-a inspirat pe alții să continue în această direcție.  [[Irving Berlin]] a folosit cariera unui trăgător de elită pe nume [[Annie Oakley]], ca bază pentru ''[[Annie are o armă (muzical)|Annie are o armă]]'' (1946, 1,147 de spectacole); [[Burton Lane]], [[E. Y. Harburg]] și [[Fred Saidy]] au combinat satira politică și bizareria irlandeză pentru fantezia lor ''[[Curcubeul lui Finian]]'' (1947, 1,725 de spectale); și Cole Porter a găsit inspirație în piesa lui [[William Shakespeare]] ''[[Îmblânzirea scorpiei]]'' pentru ''[[Sărută-mă, Kate]]'' (1948, 1,077 de spectacole). Muzicalurile americane au distrus spectacolele britanice în stil vechi Coward/ spectacole în stil Novello, unul dintre ultimele mari succese din care făcea parte spectacolul lui Novello ''[[Probabil pentru a visa (muzical)|Probabil pentru a visa]]'' (1945, 1,021 de spectacole).

==== Anii 1950 ====
[[Fișier:JulieAndrews face.jpg|right|thumb|[[Julie Andrews]]]]
Personajele complexe create de [[Damon Runyon]] au fost baza spectacolului făcut de [[Frank Loesser]] și [[Abe Burrows]]' numit ''[[Băieți și fete]]'', (1950, 1,200 de spectacole); iar [[Goana după aur din California|Goana după aur]] a fost decorul pentru [[Alan Jay Lerner]] și spectacolul lui [[Frederick Loewe]] ''[[Vopsește-ți camionul (muzical)|Vopsește-ți camionul]]'' (1951). Cele șapte scurte luni în care a rulat acel spectacol nu i-a descurajat pe [[Lerner și Loewe]] să mai colaboreze iarăși, de data aceata la ''[[My Fair Lady]]'' (1956), o adaptare după piesa lui [[George Bernard Shaw]], ''[[Pygmalion (piesă)|Pygmalion]]'', avându-i ca protagoniști pe [[Rex Harrison]] și [[Julie Andrews]], care, având 2,717 de spectacole a deținut recordul timp de mulți ani. Filme populare de la Hollywood au fost făcute după toate aceste muzicaluri. ''[[Prietenul]]'' (1954) a avut 2,078 de spectacole în Londra, devenind pentru scurt timp al treilea muzical care a avut numeroase spectacole în istoria scenelor West End sau Broadway (după ''Chu Chin Chow'' și ''Oklahoma!''), până când a fost depășit de ''Zilele salatei''. A marcat debutul actriței Julie Andrews' în America. Un alt record a fost atins de ''[[Opera de trei peni]]'', care a avut 2,707 de spectacorle, devenind spectacolul din afara Broadway-ului cu cele mai multe spectacole până când a apărut ''Fantasticii''. Producția a însemnat un început pentru muzicalurile care sunt profitabile în afara Broadway-ului la scară mică, cu o orchestră mică. Acest lucru a fost confirmat în 1959 când a avut loc o reapariție a piesei lui [[Jerome Kern]] și [[P. G. Wodehouse]], ''[[Lăsați totul în seama Janei]]'', care a durat mai mult de doi ani. Sezonul din 1959–1960 în afara Broadway-ului includea o duzină de muzicaluri și spectacole de revistă printre care ''[[Micuța rază de soare Mary]]'', ''Fantasticii'' și ''[[Ernest îndrăgostit]]'', o adaptare muzicală a comediei lui [[Oscar Wilde]] din 1895 ''[[Ce înseamnă să fii onest]]''.<ref>Suskin 2003.</ref>

[[Fișier:Leonard Bernstein 1971.jpg|left|thumb|Leonard Bernstein, 1971]]
La fel ca în ''Oklahoma!'', dansul a fost o parte integrală din ''[[Poveste din Vest]]'' (1957), care a transpus ''Romeo și Julieta'' în orașul New York din zilele noastre și a modificat situația, așezând în locul familiilor învrăjbite, Montague și Capulet, două grupuri etnice, Jets și Sharks. Cartea a fost adaptată de [[Arthur Laurents]], pe muzica lui [[Leonard Bernstein]] și versurile nou-venitului [[Stephen Sondheim]]. A fost apreciată de critici, dar nu a devenit alegerea favorită a "doamnelor cu păr albastru care merg la matineu" și care preferau piesa ''[[Muzicantul]]'' de [[Meredith Willson]] din orășelul River City, Iowa în locul aleilor din [[Manhattan]], în Upper West Side. În aparență, cei care au votat [[Premiul Tony]] au fost de acord, deoarece au favorizat prima piesă în locul celei de a doua.  ''Poveste din Vest'' a avut un număr respectabil de 732 spectacole (1,040 în West End), în timp ce ''Muzicantul'' a avut aproape de două ori mai multe, cu 1,375 de spectacole. Totuși, filmul ''Poveste din Vest'' a avut un succes extrem de mare.

Laurents și Sondheim s-au alăturat pentru ''[[Gypsy: O fabulă muzicală|Gypsy]]'' (1959, 702 spectacole), cu [[Jule Styne]] având muzica unei povești despre o mamă care este stripper, [[Gypsy Rose Lee]], mama Rosei. Producția originală a avut 702 spectacole și a avut patru reluări consecutive, cu [[Angela Lansbury]], [[Tyne Daly]], [[Bernadette Peters]] și [[Patti LuPone]], care a jucat rolul pe care l-a făcut faimos mai târziu Ethel Merman.

Companiile producătoare de automobile și alte tipuri de corporații au început să angajeze talente de pe Broadway pentru a scrie muzicaluri industriale, spectacole particulare, care erau urmărite numai de angajații sau clienții lor. Anii 1950 s-au sfârșit cu ultimul succes al lui [[Rodgers și Hammerstein]], ''Sunetul muzicii'', care a devenit și un succes și pentru Mary Martin. A avut  1,443 spectacole și a împărțit Premiul Tony Award pentru cel mai bun muzical. Împreună cu versiunea sa de un extrem succes, [[Sunetul muzicii]], a devenit  unul dintre cele mai populare muzicaluri din istorie.

==== Anii 1960 ====
În 1960, ''[[Fantasticii]]'' a fost produs mai întâi în afara Broadway-ului. Spectacolul alegoric a continuat în liniște încă 40 de ani la Teatrul din strada Sullivan din [[Greenwich Village]], devenind muzicalul cu cea mai lungă perioadă a rulării din istorie. Autorii au produs și alte lucrări inovatoare în anii 1960, cum ar fi ''[[Celebrare (muzical)|Celebrare]]'' și ''[[I Do! I Do!]]'', primul muzical cu două personaje de pe Broadway. Anii 1960 a avut multe succese, cum ar fi ''[[Scripcarul pe acoperiș (musical)|Scripcarul pe acoperiș]]'' (1964; 3,242 spectacole), ''[[Hello, Dolly! (muzical)|Hello, Dolly!]]'' (1964; 2,844 spectacole), ''[[Funny Girl (muzical)|Funny Girl]]'' (1964; 1,348 spectacole) și ''[[Man of La Mancha]]'' (1965; 2,328 spectacole), precum și câteva piese mai risqué, cum ar fi ''[[Cabaret (muzical)|Cabaret]]'', înainte de apariția rock-ului muzical. Doi oameni au avut un impact considerabil asupra istoriei teatrului muzical începând cu această decadă, Stephen Sondheim și [[Jerry Herman]].

[[Fișier:Peters in 08.jpg|right|thumb|[[Bernadette Peters]] (spectacol din 2008) a fost vedeta mai multor spectacole ale lui Sondheim]]
Primul proiect pentru care a scris Sondheim muzica și versurile a fost ''[[A Funny Thing Happened on the Way to the Forum]]'' (1962, 964 spectacole), cu o carte bazată pe lucrările lui [[Plautus]] de [[Burt Shevelove]] și [[Larry Gelbart]], având în distribuție pe [[Zero Mostel]]. Sondheim a dus muzicalul dincolo de concentrarea sa asupra intrigii romantice tipică pentru erele anterioare; lucrarea sa a avut tendința de a fi sobră, explorând aspectele groaznice ale vieții, în prezent și în trecut. Câteva dintre operele sale anterioare includ ''[[Oricine poate fluiera]]'' (1964, care — la numai nouă spectacole, în ciuda faptului că aveau forța unei stele pentru [[Lee Remick]] și [[Angela Lansbury]]—este un eșec infam), ''[[Compania (muzical)|Compania]]'' (1970), ''[[Follies]]'' (1971) și ''[[Puțină muzică noaptea]]'' (1973). El a găsit inspirație în sursele cele mai neașteptate — premiera din [[Japonia]] a comerțului vestic pentru ''[[Pacific Overtures]]'', un bărbier criminal de legendă, care căuta răzbunare în perioada industrială a Londrei pentru ''[[Sweeney Todd (muzical)|Sweeney Todd]]'', picturile lui [[Georges Seurat]] pentru ''[[Duminică în parc cu George]]'', poveștile cu zâne pentru ''[[În pădure]]'' și o colecție de indivizi cu intenția de a elimina [[Președintele Statelor Unite]] în ''[[Asasinii (muzical)|Asasinii]]''.

În timp ce unii critici au încercat să demonstreze că unele dintre muzicalurile lui Sondheim sunt mai puțin cunoscute publicului din cauza sofisticării și complexității lor muzicale neobișnuit de lirice, alții au lăudat aceste trăsături ale operei sale, dar și efectul de ansamblu al versurilor și muzicii în spectacole. Unele dintre inovațiile de seamă ale lui Sondheim includ un spectacol prezentat în mod invers (''[[Merrily We Roll Along (muzical)|Merrily We Roll Along]]'') și muzicalul menționat mai sus ''Oricine poate fluiera'', în care Actul 1 se sfârșește cu momentul în care actorii informează publicul că sunt nebuni.

Jerry Herman a jucat un rol semnificativ în teatrul american muzical, începând prima sa producție pe Broadway, ''[[Lapte și miere (muzical)|Lapte și miere]]'' (1961, 563 spectacole), despre fondarea statului [[Israel]], continuând cu succesele ''[[Hello, Dolly! (muzical)|Hello, Dolly!]]'' (1964, 2,844 spectacole), ''[[Mame]]'' (1966, 1,508 spectacole) și ''[[La Cage aux Folles (muzical)|La Cage aux Folles]]'' (1983, 1,761 spectacole). Chiar și spectacole lui cu mai puțin succes, ca ''[[Dear World]]'' (1969) și ''[[Mack & Mabel]]'' (1974) au avut mulțimi memorabile (''[[Mack & Mabel]]'' a fost mai târziu refăcut ca succes la Londra). Scriind versurile și muzica, multe melodii cuprinse în spectacolele lui Herman au devenit standarde populare, inclusiv "[[Hello, Dolly! (cântec)|Hello, Dolly!]]", "We Need a Little Christmas"("Avem nevoie de puțin Crăciun"), "I Am What I Am"("Sunt ceea ce sunt"), "Mame", "The Best of Times"("Cele mai grozave perioade"), "Before the Parade Passes By"("Înainte să treacă parada"), "Put On Your Sunday Clothes"("Îmbracă hainele de duminică"), "It Only Takes a Moment"("Un moment e destul"), "Bosom Buddies"("Prieteni buni") și "I Won't Send Roses"("Nu-ți voi trimite trandafiri"), înregistrate de artiști ca [[Louis Armstrong]], [[Eydie Gorme]], [[Barbra Streisand]], [[Petula Clark]] și Bernadette Peters. Colecția de cântece scrise de Herman a fost subiect pentru două spectacole de revistă populare, ''[[Jerry's Girls]]'' (Broadway, 1985) și ''[[Showtune]]'' (în afara Broadway-ului, 2003).

Muzicalul a început să se abată de la limitele relativ înguste ale anilor 1950. Muzica rock va fi folosită în câteva muzicaluri de pe Broadway, începând cu ''[[Hair (muzical)|Hair]]'', care avea muzică rock, dar și nuditate și opinii controversate despre [[Războiul din Vietnam]], relațiile dintre rase și alte probleme sociale.

==== Teme sociale ====
După ''[[Show Boat]]'' și ''[[Porgy și Bess]]'', conflictele din America și alte locuri pentru drepturile civile ale minorităților au progresat, iar Hammerstein, [[Harold Arlen]], [[Yip Harburg]] și alții au fost încurajați să scrie mai multe muzicaluri și opere care aveau ca scop să normalizeze toleranța societății față de minorități și au impus armonia rasială. Lucrările din perioada de început a epocii de aur care aveau ca subiect toleranța rasială includeau ''[[Finian's Rainbow]]'', ''[[South Pacific (muzical)|South Pacific]]'' și ''[[The King and I]]''. Către finalul epocii de aur, câteva spectacole au abordat subiecte și probleme evreiești, cum ar fi ''[[Fiddler on the Roof]]'', ''[[Milk and Honey (muzical)|Milk and Honey]]'', ''[[Blitz!]]'' și mai târziu ''[[Rags (muzical)|Rags]]''. Conceptul original care a devenit ''[[West Side Story]]'' a fost fixat în [[Lower East Side]] în timpul sărbătorilor de Paște evreiești; bandele rivale trebuiau să fie catolice evreiești și italiano-americane. Echipa de creație a decis mai târziu că era mai potrivit conflictul dintre unele poloneze (alb) și altele puerto ricane.<ref>Laurents 1957.</ref>

Toleranța, ca temă importantă în muzicaluri, a continuat în decadele recente. Expresia finală a muzicalului ''West Side Story''("Poveste din Vest") a transmis un mesaj de toleranță rasială. Până la sfârșitul anilor '60, muzicalurile au devenit parte integrantă a rasismuluii, cu membrii negri și albi ai distribuției interpretându-și chiar și rolurile unul altuia, la fel ca în ''Hair''.<ref>Horn 1991, p. 134.</ref>  Distribuția rolurilor în anumite muzicaluri este o încercare de a reprezenta comunitatea ca subiect al dramei, ca în ''Rent'' și ''[[In the Heights]]''. Homosexualitatea a fost explorată în aceste muzicaluri, începâind cu ''Hair'' și chiar mai deschis în ''[[La Cage aux Folles]]'' și ''[[Falsettos]]''. ''[[Parade (muzical)|Parade]]'' este o explorare plină de sensibilitate a [[anti-semitism]]ului și [[racism]]ului istoric american.

=== Perioade mai recente ===
==== Anii 1970 ====
După succesul muzicalului ''Hair'', muzicalurile rock au înflorit în anii 1970, cu ''[[Jesus Christ Superstar]]'', ''[[Godspell]]'', ''[[The Rocky Horror Show]]'' și ''[[Two Gentlemen of Verona (muzical)|Two Gentlemen of Verona]]''. Unele dintre aceste muzicaluri rock au început cu "albume-concept" și apoi s-au mutat la film sau scenă, cum ar fi ''[[Tommy (operă rock)|Tommy]]''. Altele nu aveau dialog sau aminteau de operă, cu teme dramatice și emoționale; uneoei acestea au apărut ca albume-concept și erau considerate opere rock. Muzicalul a avut și alte direcții. Spectacole ca ''[[Raisin (muzical)|Raisin]]'', ''[[Dreamgirls]]'', ''[[Purlie]]'', și ''[[The Wiz]]'' au adus o influență afro-americană semnificativă Broadway-ului. Genuri și stiluri mai variate de muzicaluri au fost introduse în muzicalurile de pe [[Broadway]], dar și din afară.

Anul 1975 a adus unul dintre cele mai grozave muzicaluri contemporane pe scenă. ''[[A Chorus Line]]'' a apărut din sesiuni de stiluri de terapie de grup înregistrată conduse de [[Michael Bennett]] cu Gypsies&nbsp;— aceștia cântau și dansau pentru a-i susține pe cei din rolurile principale&nbsp;—din comuniatatea Broadway. Din sute de ore de înregistrări, [[James Kirkwood, Jr.]] și [[Nick Dante]] au făcut o carte despre o audiție pentru un muzical, incluzând multe povestiri din viața reală ale celor care au participat sesiuni&nbsp;— și câteva dintre acestea au jucat eventual variații ale propriilor persoane sau a celuilalt în cadrul spectacolului. Pe muzica lui [[Marvin Hamlisch]] și versurile lui [[Edward Kleban]], ''A Chorus Line'' a avut premiera la teatrul public al lui [[Joseph Papp]] din [[Manhattan]]ul de jos. Promovarea cuvintelor rostite— că ceva extraordinar urma să se întâmple&nbsp;— întărită de vânzările de succes de la casele de bilete și după ce criticii au rămas fără superlative pentru a descrie ceea ce au văzut în seara premierei, ceea ce inițial fusese planificat ca o obligație limitată, s-a mutat în cele din urmă la [[Teatrul Shubert]] din centrul orașului pentru a avea o mulțime de spectacole ce păreau să nu se mai sfârșească. Spectacolul a fost nominalizat pentru premiul Tony și a câștigat premiul [[Pulitzer]], iar cântecul de succes al spectacolului, ''What I Did for Love''("Ce am făcut din dragoste"), a devenit un standard pe moment.

În mod clar, publicul de la Broadway a fost dornic să aprecieze muzicalurile care se abăteau de la stilul obișnuit. [[John Kander]] și [[Fred Ebb]] au explorat ascensiunea [[Nazism]]ului în [[Germania]] în ''[[Cabaret (muzical)|Cabaret]]'' și era [[Prohibiție]]i în ''[[Chicago (muzical)|Chicago]]'', care se baza pe niște vechi tehnici de [[vodevil]] pentru a spune povestea sa de crimă și mass-media. ''[[Pippin (muzical)|Pippin]]'' de [[Stephen Schwartz (compozitor)|Stephen Schwartz]] avea decorul în zilele lui [[Charlemagne]]. Filmul autobiografic al lui [[Federico Fellini]], ''[[8½]]'' a devenit muzicalul lui [[Maury Yeston]] numit ''[[Nine (muzical)|Nine]]''. La finalul decadei, ''[[Evita (muzical)|Evita]]'' a oferit o biografie politică mai serioasă decât era obișnuit publicul la muzicaluri și ''[[Sweeney Todd (muzical)|Sweeney Todd]]'' a fost precursorul muzicalurilor mai întunecate, cu buget mare din anii 1980, ca ''[[Les Misérables (muzical)|Les Misérables]]'', ''[[Miss Saigon]]'' și ''[[The Phantom of the Opera (1986 muzical)|The Phantom of the Opera]]'', care depindea de povestirile dramatice, succese uimitoare și efecte spectaculare. Însă în aceeași perioadă, valorile de modă veche erau încă abordate în muzicaluri de succes ca ''[[Annie (muzical)|Annie]]'', ''[[42nd Street (muzical)|42nd Street]]'', ''[[My One and Only]]'' și în reluările populare ale muzicalurilor ''No, No, Nanette'' și ''[[Irene (muzical)|Irene]]''.

==== Anii 1980 și 1990 ====
Anii 1980 și 1990 au fost perioada influenței "mega-muzicalurilor" sau "pop operelor" europene, care aveau în mod tipic influențe pop, distribuții și decoruri largi, fiind identificate prin efectele remarcabile ale unui [[candelabru]] în cădere (în ''Phantom'') sau un elicopter aterizând pe scenă (în ''[[Miss Saigon]]'')—căci se produceau pe vremea aceea. Multe dintre ele se bazau pe romane sau alte opere literare. Cei mai importanți scriitori de mega-muzicaluri includ echipa franceză formată din [[Claude-Michel Schönberg]] și [[Alain Boublil]], responsabil de ''Les Misérables'', care a devenit muzicalul internațional de succes cu cele mai multe reprezentații din istorie. Echipa, în colaborare cu [[Richard Maltby, Jr.]], a continuat să  producă succese, inclusiv ''Miss Saigon'' (inspirat din opera lui Puccini, ''[[Madame Butterfly]]'').

[[Fișier:Elaine Paige Annie Skates.jpg|thumb|left|Elaine Paige]]
Compozitorul britanic [[Andrew Lloyd Webber]], a avut un mega-succes asemănător cu ''[[Evita (muzical)|Evita]]'', bazat pe viața Evei Peron din [[Argentina]] și ''[[Cats (muzical)|Cats]]'', derivat din poeziile lui [[T. S. Eliot]], iar ambele muzicaluri au avut ca actriță în rol  principal la început pe [[Elaine Paige]], care a avut un succes continuu și a devenit cunoscută ca Prima Doamnă a Teatrului Muzical Britanic. Alte muzicaluri de succes ale lui Lloyd Webber sunt ''[[Starlight Express]]'', faimos pentru că a fost interpretat pe role; ''The Phantom of the Opera''("Fantoma de la operă"), bazat pe romanul "Le Fantôme de l'Opéra"("Fantoma de la operă") scris de [[Gaston Leroux]]; și ''[[Sunset Boulevard (muzical)|Sunset Boulevard]]'' (după filmul clasic cu același titlu). Câteva dintre aceste mega-muzicaluri au avut spectacole timp de zeci de ani (sau încă mai au) în New York și Londra. Anii 90 au fost martorii influențelor marilor corporații asupra producerii de muzicaluri. Cea mai importantă dintre ele a fost Compania Walt Disney, care a început să adapteze unele dintre filmele muzicale animate—cum ar fi ''[[Frumoasa și bestia (muzical)|Frumoasa și bestia]]'' și ''[[Regele Leu (muzical)|Regele Leu]]''—pentru scenă și a creat și producții originale pe scenă, ca ''[[Aida]]'', pe muzica lui [[Elton John]]. Disney continuă să creeze muzicaluri noi pentru Broadway și teatrele din West End, cum ar fi ''[[Tarzan (muzical)|Tarzan]]'', o adaptare pentru scenă a clasicului ''[[Mary Poppins (muzical)|Mary Poppins]]'', și, recent, o versiune de scenă a filmului din 1989 '' [[Mica sirenă (muzical)|Mica sirenă]]''.

Cu o cerere crescândă a muzicalurilor și a costurilor, stilul a fost uneori schimbat în favoarea substanței epice în ultimele două decade ale secolului XX. Totuși, în același timp, mulți scriitori s-au îndepărtat de acest model și au început să creeze muzicaluri la scară măruntă, dar apreciate de critici și cu succes financiar, cum ar fi ''[[Falsettoland]]'', ''[[Passion (muzical)|Passion]]'', ''[[Little Shop of Horrors (muzical)|Little Shop of Horrors]]'', ''[[Bat Boy: Muzical]]'' și ''[[Blood Brothers (muzical)|Blood Brothers]]''. Subiectele pieselor și muzica variază mult, de la rock la pop, dar sunt adesea produse în afara Broadway-ului (sau pentru teatrele mai mici din Londra) și au o distribuție mai restrânsă și producția mai puțin costisitoare în general. Unele dintre acestea au fost considerate a fi pline de fantezie și inovatoare.<ref>Shaw 2006.</ref>

Prețul biletelor la muzicalurile de pe Broadway și din West End urca peste bugetul multora dintre cei care mergeau la theatru și direcția aceasta a avut ca efect faptul că muzicalurile erau urmărite de un public tot mai puțin numeros.

Muzicalul lui [[Jonathan Larson]], ''[[Rent (muzical)|Rent]]'' (bazat pe opera ''[[La Bohème]]'') a fost lansat pe piață pentru a crește popularitatea muzicalurilor printre membrii publicului tânăr. Avea o distribuție formată din tineri, iar muzica este mult influențată de rock. Muzicalul acesta a devenit un succes. Fanii tineri, dintre care mulți erau studenți, având numele [[Renthead|RENTheads]], s-au aliniat la teatrul [[Nederlander]] devreme pentru a câștiga la loterie bilete în primul rând cu 20 de dolari și unii dintre ei au văzut spectacolul de mai mult de 50 de ori. Printre alți scriitori care au încercat să aducă puțină muzică rock modernă pe scenă a fost și [[Jason Robert Brown]]. De asemenea, majoritatea spectacolelor de pe Broadway au urmat modelul muzicalului ''Rent''' oferind spectacole cu preț redus, deși adesea reducerile erau oferite numai studenților.<ref>Blank 2009.</ref>

==== Anii 2000 ====
;Tendințe recente
În ultimii ani, familiaritatea a fost acceptată de producători și investitori, care erau nerăbdători să garanteze că vor compensa pentru investițiile lor considerabile, dacă nu vor avea un profit mare. Unii au făcut încercări (de obicei cu buget mic) cu subiecte noi si neobișnuite, cum ar fi ''[[Urinetown]]'' (2001), ''[[Bombay Dreams]]'' (2002), ''[[Avenue Q]]'' (2003), ''[[The 25th Annual Putnam County Spelling Bee]]'' (2005) și ''[[In the Heights (musical)|In the Heights]]'' (2007). Însă majoritatea lor au urmat drumul sigur al relansărilor subiectelor familiare, cum erau ''[[Fiddler on the Roof]]'', ''[[A Chorus Line]]'', ''[[South Pacific (musical)|South Pacific]]'', ''Gypsy'', ''Hair'', ''West Side Story'' and ''[[Grease (musical)|Grease]]'', sau cu alte materiale deja cunoscute, cum erau filmele (''[[The Producers (musical)|The Producers]]'', ''[[Spamalot]]'', ''[[Hairspray (musical)|Hairspray]]'', ''[[Legally Blonde (musical)|Legally Blonde]]'', ''[[Billy Elliot the Musical|Billy Elliot]]'', ''[[The Color Purple (musical)|The Color Purple]]'', ''[[Young Frankenstein (musical)|Young Frankenstein]]'', ''[[Shrek (musical)|Shrek]]'' și filmele care vor urma, ''[[9 to 5 (musical)|9 to 5]]'') sau din literatură, (''[[Little Women]]'', ''[[The Scarlet Pimpernel]]'', ''[[Dracula]]'' și ''[[Wicked (musical)|Wicked]]'') cu speranța că spectacolele vor avea spectatori mulți. Refolosirea intrigilor, în special cele din (''[[Mary Poppins (musical)|Mary Poppins]]'' în 2004 și ''[[The Little Mermaid (musical)|The Little Mermaid]]'', ale [[The Walt Disney Company]] în 2008), a fost considerată de unii critici a fi o redefinire a Broadway-ului: mai mult decât o eliberare a  creației, a devenit o atracție turistică.<ref name=Kenrick/>

În zilele noastre, este mai puțin probabil ca un singur producător, ca [[David Merrick]] sau [[Cameron Mackintosh]] să susțină o întreagă producție a unui film sau a unei piese de teatru.  Corporații de sponsori domină Broadway-ul și adeseori se formează alianțe pentru a pune în scenă muzicaluri care necesită investiții de 10 milioane $ sau mai mult. În 2002, cei datorită cărora a apărut ''[[Thoroughly Modern Millie]]'' număra zece producători și printre aceste nume erau firme compuse din mai multe persoane. În mod tipic, teatrele din afara Broadway-ului și cele regionale au tendința de a produce muzicaluri cu buget mic și mai puțin costisitoare, și numeroase muzicaluri noi au început să fie puse în scenă tot mai mult în afara orașelor New York și Londra sau în localuri mai mici. De exemplu, ''[[Spring Awakening (musical)|Spring Awakening]]'' și ''[[Grey Gardens (musical)|Grey Gardens]]'' au fost puse în scenă în afara Broadway-ului înainte de a apărea pe Broadway.

Mai multe muzicaluri s-au reîntors la formatul de [[spectacol]], care era de succes în anii 1980, în spectacole ca ''Fantoma de la Operă'' și ''[[Starlight Express]]'', amintind de [[bufonadă]], care au fost puse în scenă uneori, de-a lungul istoriei teatrului, din vremea străvechilor romani, care puneau în scenă bătălii pe mare. Exemple pot fi găsite în adaptările muzicale ale ''[[Gone With the Wind (musical)|Gone With the Wind]]'' (2008) și ''[[The Lord of the Rings (musical)|The Lord of the Rings]]'' în Londra (2007), considerată a fi cea mai mare producție pe scenă din istoria teatrului muzical. Producțiile costisitoare au dus la pierderi mari de bani. Dimpotrivă, ''[[The Drowsy Chaperone]]'', ''[[The 25th Annual Putnam County Spelling Bee]]'', ''[[Xanadu (musical)|Xanadu]]'' și altele fac parte dintr-o direcție de la Broadway a muzicalurilor din prezent neîntrerupte de pauză, cu o durată de mai puțin de două ore. Ultimele două, împreună cu opere ca ''[[Avenue Q]]'', reprezintă o tendință către muzicaluri la scară mică, cu o distribuție formată din puține persoane care pot aduce un profit bun în localuri mici.

;Muzicaluri de tonomat
O altă tendință a fost crearea unei intrigi minimale pentru a se potrivi cu o colecție de cântece care deja erau foarte cunoscute. După succesul anterior al ''[[Buddy - The Buddy Holly Story]]'', acestea au inclus ''[[Movin' Out (musical)|Movin' Out]]'' (2002, bazat pe melodiile lui [[Billy Joel]]), ''[[Good Vibrations (musical)|Good Vibrations]]'' ([[the Beach Boys]]), ''[[All Shook Up (musical)|All Shook Up]]'' ([[Elvis Presley]]), ''[[Jersey Boys]]'' (2006, [[The Four Seasons (group)|The Four Seasons]]), ''[[The Times They Are A-Changin' (musical)|The Times They Are A-Changin']]'' (2006, [[Bob Dylan]]), și multe altele. Stilul acesta este adesea numit "[[muzical de jukebox]]." Muzicaluri asemănătoare, însă cu o intrigă mai accentuată, au fost construite în jurul textelor autentice ale unui anumit grup pop, incluzând ''[[Mamma Mia!]]'' (1999, având cântecele formației [[ABBA]]), ''[[Our House (musical)|Our House]]'' (2002, bazat pe cântecele formației [[Madness (band)|Madness]]), și ''[[We Will Rock You (musical)|We Will Rock You]]'' (2002, bazat pe cântecele formației [[Queen (band)|Queen]]).

;Renașterea filmului muzical și a "muzicalurilor" TV
După [[Evita (film)|the 1996 film of ''Evita'']], primul film muzical de succes în aproape două decenii, [[Baz Luhrmann]] a continuat reînsuflețirea filmului muzical cu ''[[Moulin Rouge!]]'' (2001). Acesta a fost urmat de un număr de filme de succes, incluzând ''[[Chicago (2002 film)|Chicago]]'' în 2002, ''[[The Phantom of the Opera (2004 film)|Phantom of the Opera]]'' în 2004, ''[[Dreamgirls (film)|Dreamgirls]]'' în 2006, ''[[Hairspray (2007 film)|Hairspray]]'', ''[[Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street (2007 film)|Sweeney Todd]]'' în 2007, și ''[[Mamma Mia! (film)|Mamma Mia!]]'' în 2008.  Filmul lui [[Dr. Seuss]], ''[[How the Grinch Stole Christmas! (film)|How the Grinch Stole Christmas!]]'' (2000) și ''[[The Cat in the Hat (film)|The Cat in the Hat]]'' (2003), au transformat cărțile pentru copii în muzicaluri cu acțiune palpitantă, și Disney împreună cu alte muzicaluri animate, precum și mai multe filme muzicale pentru adulți, cum sunt ''[[South Park: Bigger, Longer & Uncut]]'' (1999), au pavat drumul pentru reînsuflețirea filmului muzical. În plusa, India produce numeroase filme muzicale în stil "Bollywood", iar Japonia produce filme muzicale în stil "Anime".

Filmele "făcute pentru TV", ca muzicaluri, erau cunoscute în anii 1990 (de exemplu, ''[[Gypsy: A Musical Fable#Film and TV versions|Gypsy]]'' (1993), și ''[[Cinderella (TV)|Cinderella]]'' (1997)). Mai multe filme muzicale făcute pentru TV din anii 2000 erau de fapt adaptări ale versiunii de scenă, cum sunt ''[[South Pacific (2001 film)|South Pacific]]'' din 2001, ''[[The Music Man (2003)|The Music Man]]'' din 2003 și ''[[Once Upon A Mattress]]'' din 2005, și o versiune televizată a muzicalului de scenă ''[[Legally Blonde (musical)|Legally Blonde]]'' din 2007. În plus, mai multe muzicaluri au fost filmate pe scenă și difuzate la Televiziunea Publică, de exemplu ''[[Contact (musical)|Contact]]'' din 2002, ''[[Kiss Me Kate]]'' și ''[[Oklahoma!]]'' din 2003.

Unele spectacole recente de televiziune au episoade care sunt muzicaluri. Ca exemple, pot fi incluse episoade din ''[[Ally McBeal]]'', ''[[Xena]]'', ''[[Buffy the Vampire Slayer (TV series)|Buffy the Vampire Slayer's]]'' episodul ''[[Once More, with Feeling (Buffy episode)|Once More, with Feeling]]'', ''[[That's So Raven]]'', ''[[Daria|Daria's]]'' episode ''Daria!'', ''[[Oz (TV series)|Oz's]]'' ''Variety'', ''[[Scrubs (TV series)|Scrubs]]'' (un episod a fost scris de creatorii muzicalului ''Avenue Q''), și cele 100 episoade ale serialului ''[[That '70s Show]]''). Alte exemple includ scene în care personajele încep să cânte și să danseze deodată în stilul teatrului muzical, într-un episod, la fel ca în mai multe episoade din ''[[The Simpsons]]'', ''[[30 Rock]]'', ''[[Hannah Montana]]'', ''[[South Park]]'' și ''[[Family Guy]]''. Serialul de televiziune ''[[Cop Rock]]'' a folosit excesiv muzicalul, la fel ca și serialul ''[[The Mighty Boosh]]''.

Au fost create și here muzicaluri special pentru internet, incluzând ''[[Dr. Horrible's Sing-Along Blog|Dr. Horrible's Sing-Along Blog,]]'' despre un personaj negativ care câștigă puțin, al cărui rol este jucat de [[Neil Patrick Harris]]. A fost scris în timpul grevei din 2007–2008 a asociației scriitorilor din America.<ref>Roush 2008.</ref> Mai multe spectacole TV au fost folosite pentru a ajuta promovarea muzicalurilor prin organizarea unor competiții pentru a distribui rolurile principale. Acestea includ ''[[How Do You Solve a Problem Like Maria?]]'', ''[[Grease: You're the One that I Want!]]'' și ''[[Legally Blonde - The Musical: The Search for Elle Woods]]''.

=== Muzicaluri internaționale ===
S.U.A. și Marea Britanie au fost cele mai active surse pentru a vinde bilete la muzicaluri încă din secolul XIX, până în secolul XX (deși Europa a produs forme variate ale unor opere ușoare și operete, de exemplu [[Zarzuela]] spaniolă, din acea perioadă și chiar mai devreme). Totuși, scena muzicalurilor ușoare din alte țări a devenit mai activă în deceniile recente.

Muzicaluri din alte țări în care se vorbește engleza (mai ales Australia și Canada) au adesea succes local, iar uneori ajung chiar și pe Broadway sau West End (de ex. ''[[The Boy from Oz]]'' și ''[[The Drowsy Chaperone]]''). [[Africa de Sud]] a fost un loc în care teatrul muzical este activ, cu spectacole de revistă, cum ar fi ''African Footprint'', ''Umoja'' și se organizau turnee internaționale cu muzicaluri, cum au fost ''[[Kat and the Kings]]'' și ''[[Sarafina!]]''. Local, musicaluri ca ''Vere'', ''Love and Green Onions'', ''Over the Rainbow: the all-new all-gay... extravaganza'', ''Bangbroek Mountain'' și ''In Briefs - a queer little Musical'' au avut mult succes.

Muzicalurile de succes în Europa continentală Europe includ (printre alte țări) Germania (''[[Elixier]]'' și ''[[Ludwig II (musical)|Ludwig II]]''), Austria (''[[Tanz der Vampire]]'' și ''[[Elisabeth (musical)|Elisabeth]]''), Republica Cehă (''[[Angelique (series)|Angelika]]''), Franța (''[[Notre Dame de Paris (musical)|Notre Dame de Paris]]'', ''Les Misérables'', ''[[Angelique (series)|Angélique, Marquise des Anges]]'' și ''[[Romeo & Juliette]]'') și Spania (''[[Hoy No Me Puedo Levantar]]'').

Japonia a promovat recent mărirea unei forme indigene a teatrului muzical, animate și de acțiune, majoritatea bazate pe [[Anime]] și [[Manga]], cum sunt ''[[Kiki's Delivery Service]]'' și ''[[Tenimyu]]''. Serialul cunoscut ''[[Sailor Moon]]'' a avut douăzeci și nouă variante de muzicaluri [[Sailor Moon musicals]], întinzându-se pe o perioadă de treisprezece ani. Începând din 1914, o serie spectacole de revistă cunoscute au fost interpretate de trupa [[Takarazuka Revue]] formată numai din femei, care cuprinde acum cinci trupe care dau spectacole. În Asia, muzicalul indian în stil [[Bollywood]], mai ales sub forma unor filme artistice, are un succes formidabil. Primul muzical modern de la [[Hong Kong]], produs în [[Mandarină]] și [[Cantoneză]], este ''[[Snow.Wolf.Lake]]''.

Alte țări cu o scenă muzicală extrem de activă sunt incluse [[Olanda]], Italia, Suedia, Mexic, Brazilia, Argentina, Rusia, Turcia și China.{{Fact|date=May 2008}}

=== Relevanță ===
Liga de la Broadway (anterior "Liga teatrelor si producătorilor americani") a anunțat că în sezonul 2007–08, 12.27 milioane de bilete au fost vândute pentru spectacolele de pe Broadway, încasându-se suma de un miliar de dolari.<ref>Broadway League 2008.</ref> Liga a precizat apoi că în timpul sezonului 2006-07, aproximativ 65% dintre biletele pentru Broadway au fost cumpărate de turiști și turiștii străini au format 16% dintre cei prezenți.<ref>Broadway League 2007.</ref> (Aceste cifre nu includ și spectacolele din afara Broadway-ului și din localuri mai mici.) Societatea teatrelor din Londra a anunțat că în anul 2007 a fost doborât recordul pentru public în Londra. Totalul celor prezenți în teatrele din centrul Londrei a fost de 13.6 milioane, iar veniturile totale adunate din vânzarea biletelor a fost £469.7 milioane.<ref>Society of London Theatre 2008.</ref> De asemenea, cum am precizat mai sus, scena muzicalurilor internaționale a fost foarte activă în ultimii ani.

Totuși, Stephen Sondheim a fost mai puțin optimist:
{{Quotation|Există două feluri spectacole pe Broadway&nbsp;– relansări și reluări ale unor muzicaluri, în toate spectacolele. Trebuie să îți cumperi bilete pentru ''Regele leu'' cu un an înainte și de obicei o familie... transmite copiilor ideea că așa este de fapt teatrul is&nbsp;– un muzical spectacular pe care îl vezi o dată pe an, o punere în scenă a unui film. Nu are nicio legătură cu teatrul. Are legătură cu a vedea ceea ce este familiar... Nu cred că teatrul va înceta să existe, dar nu va mai fi nicicând ceea ce a fost... Acum este o atracție turistică."<ref>Rich 2000.</ref>}}

Succesul materialelor originale, ca ''Avenue Q'', ''Urinetown'', și ''Spelling Bee'', ca și reimaginările creative ale caracteristicilor filmului, incluzând ''Thoroughly Modern Millie'', ''Hairspray'', ''[[Billy Elliot]]'' și ''The Color Purple'', ca și piesele de teatru transformate în muzicaluri, cum este ''[[Spring Awakening]]'' îl face pe istoricul de la Broadway [[John Kenrick (theatre writer)|John Kenrick]] să scrie: "A murit muzicalul?... În niciun caz! Se schimbă? Mereu! Muzicalul s-a schimbat mereu, de când [[Jacques Offenbach|Offenbach]] a făcut prima rescriere din anii 1850. Iar schimbarea este cel mai clar semn că muzicalul încă mai este un gen viu, care se dezvoltă. Ne vom întoarce vreodată la așa-numita "epocă de aur", cu muzicaluri în centrul culturii populare? Probabil că nu. Gustul publicului a suportat schimbări fundamentale, iar artele comerciale pot înflori acolo unde permite publicul, care plătește."<ref name=Kenrick/>

== Vezi și ==
;Foarte important ǃ
* [https://dexonline.ro/definitie/musical Definiție musical]
* [https://dexonline.ro/definitie/muzical Definiție muzical]

[[Fișier:Yakshagana bhima.JPG|right|thumb|[[Yakshagana]] -- o dramă muzicală din [[India]] implică dans, cântece, dialoguri, costume și machiaj]]
;Forme relaționate
* [[Înregistrări ale membrilor distribuției]]
* [[Opera chineză]]
* [[Dans clasic indian]]
* [[Melodii din spectacole]]
* [[Muzicalul industrial]]
* [[Yakshagana]] (formă de artă indiană)

;În general
* [[Listă de muzicaluri]]
* [[Listă de muzicaluri cu compozitor: A până la L|Listă de muzicaluri cu compozitor]]
* [[Listă de compozitori de teatru muzical]]
* [[Listă de spectacole cu cele mai lungi reprezentații pe Broadway]]
* [[Producții de teatru muzical cu reprezentații numeroase]]
* [[Listă de muzicaluri câștigătoare a premiului Tony și Olivier]]
* [[Listă de coregrafi]]
* [[Cei 100 de ani de muzicaluri ai Institutului de Film American]]

== Note ==
{{listănote|2}}

== Referințe ==
* {{citat carte
|last=Allen
|first=Robert C.
|title=Horrible prettiness : burlesque and American culture
|url=http://books.google.co.uk/books?id=4IoXcZyKKJoC
|year=c1991
|publisher=University of North Carolina
|isbn=978-0-8078-1960-9
|pages=350
}}
* {{cite news
 | title = Curtain Up! It’s Patti’s Turn at ‘Gypsy’
 | first = Ben
 | last = Brantley
 | url = http://theater2.nytimes.com/2008/03/28/theater/reviews/28gyps.html?pagewanted=all
 | publisher = The New York Times
 | date = 28 martie 2008
 | accessdate = 26 mai 2009
 }}
* {{cite press release
 | title = League Releases Annual "Demographics of the Broadway Audience Report" for 06-07
 | publisher = Broadway League
 | date = 5 noiembrie 2007
 | url = http://www.broadwayleague.com/index.php?url_identifier=press-releases&news=league-releases-annual-demographics-of-the-broadway-audience-report&type=news
 | accessdate = 26 mai 2009
 | archive-date = 2010-02-22
 | archive-url = https://web.archive.org/web/20100222053219/http://www.broadwayleague.com/index.php?url_identifier=press-releases
 | dead-url = yes
 }}
* {{cite press release
 | title = The Broadway League Announces 2007-2008 Broadway Theatre Season Results
 | publisher = Broadway League
 | date = 28 mai 2008
 | url = http://www.broadwayleague.com/index.php?url_identifier=press-releases&news=the-broadway-league-announces-2007-2008-broadway-theatre-season&type=news
 | accessdate = 26 mai 2009
 | archive-date = 2010-02-22
 | archive-url = https://web.archive.org/web/20100222053219/http://www.broadwayleague.com/index.php?url_identifier=press-releases
 | dead-url = yes
 }}
* {{citat carte
  | last = Buelow
  | first = George J.
  | title = A history of baroque music
  | publisher = Indiana University Press
  | date = 2004
  | location = Bloomington, IN
  | pages = 701
  | isbn = 978-0-253-34365-9
}}
* {{citat carte
|editor1-last=Carter
|editor1-first=Tim
|editor2-last=Butt
|editor2-first=John
|title=The Cambridge history of seventeenth-century music
|url=http://histories.cambridge.org/uid=12021/extract?id=chol9780521792738_CHOL9780521792738_root
|accessdate=26 mai 2009
|series=The Cambridge History of Music
|volume=1
|date=2005
|publisher=Cambridge University Press
|isbn=978-0-521-79273-8
|doi=10.1017/CHOL9780521792738.001
|pages=591
|archive-date=2013-01-12
|archive-url=https://archive.today/20130112113729/http://histories.cambridge.org/uid=12021/extract?id=chol9780521792738_CHOL9780521792738_root
|dead-url=yes
}}
* {{citat web
| first       = Richard
| last        = Connema
| title       = San Francisco: ''As Thousands Cheer'' and ''Dear World''
| url         = http://www.talkinbroadway.com/regional/sanfran/s75.html
| publisher   = TalkinBroadway.Org, Inc.
| year        = 2000
| accessdate  = 26 mai 2009
}}
* {{citat carte
|editor1-last=Everett
|editor1-first=William A.
|editor2-last=Laird
|editor2-first=Paul R.
|title=The Cambridge companion to the musical
|series=Cambridge companions to music
|year=2002
|publisher=Cambridge University Press
|isbn=978-0-521-79189-2
|pages=310
}}
* {{citat carte
|last=Flinn
|first=Denny M.
|title=Musical! : a grand tour : the rise, glory and fall of an American institution
|year=c1997
|publisher=Schirmer Books
|location=New York
|isbn=978-0-02-864610-7
|pages=556
}}
* {{citat web
| first       = Don
| last        = Gillan
| title       = Longest Running Plays in London and New York
| url         = http://www.stagebeauty.net/th-frames.html?http&&&www.stagebeauty.net/th-longr.html
| work        = Stage Beauty
| date        = 2007
| accessdate  = 26 mai 2009
}}
* {{citat carte
|first1=K. Moti
|last1=Gokulsing
|first2=Wimal
|last2=Dissanayake
|title=    Indian popular cinema : a narrative of cultural change
|edition=Revised and updated
|origyear=1998
|year=2004
|publisher=Trentham
|location=Stoke-on-Trent
|isbn=978-1-85856-329-9
|pages=161
}}
* {{citat carte
|editor1-last=Hoppin
|editor1-first=Richard H.
|title=Anthology of medieval music
|series=Norton introduction to music history 
|year=1978
|publisher=Norton
|location=New York, NY
|isbn=978-0-393-09080-2
|pages=177
}}
* {{citat carte
|last=Horn
|first=Barbara Lee
|title=The age of Hair: evolution and impact of Broadway’s first rock musical
|date=1991
|publisher=Greenwood Press
|location=New York, NY
|isbn=978-0-313-27564-7
|pages=166
}}
* {{citat carte
|last=Jones
|first=John B.
|title=Our Musicals, Ourselves
|url=http://books.google.com/books?id=WqQH31qkYNoC
|accessdate=26 mai 2009
|date=2003
|publisher=University Press of New England
|location=Hanover
|isbn=978-1-58465-311-0
|pages=411
}}
* {{citat web
| first       = John
| last        = Kenrick
| title       = History of Stage Musicals
| url         = http://www.musicals101.com/erastage.htm
| year        = 2003
| accessdate  = 26 mai 2009
}}
* {{cite journal
| last        = Lamb
| first       = Andrew
| date        = Spring, 1986
| title       = From Pinafore to Porter: United States-United Kingdom Interactions in Musical Theater, 1879-1929
| journal     = American Music
| volume      = 4
| issue       = British–American Musical Interactions
| pages       = 34–49
| publisher   = University of Illinois Press
| location    = Chicago
| issn        = 07344392
| jstor         = 3052183
| doi        = 10.2307/3052183
}}
* {{cite news
 | title = The Growth of an Idea
 | first = Arthur
 | last = Laurents
 | authorlink = Arthur Laurents
 | url = http://www.leonardbernstein.com/studio/element.asp?FeatID=8&AssetID=18
 | work = New York Herald Tribune
 | publisher = Primate, LLC
 | date = 4 august 1957
 | accessdate = 26 mai 2009
 | archiveurl = https://web.archive.org/web/20071212040338/http://www.leonardbernstein.com/studio/element.asp?FeatID=8&AssetID=18
 | archivedate = 2007-12-12
 | dead-url = no
 }}
* {{citat carte
|last=Lord
|first=Suzanne
|editor1-last=Brinkman
|editor1-first=David
|title=Music from the age of Shakespeare : a cultural history
|url=http://books.google.co.uk/books?id=JLCJLjHoQ2gC
|accessdate=26 mai 2009
|year=2003
|publisher=Greenwood Press
|location=Westport, Conn.
|isbn=978-0-313-31713-2
|pages=236
}}
* {{citat carte
|last=Lubbock
|first=Mark
|title=The Complete Book of Light Opera .
|edition=1st
|origyear=1962
|year=2002
|publisher=Putnam
|location=London
|pages=753–756
|chapter=American musical theatre: an introduction
|chapterurl=http://www.theatrehistory.com/american/musical030.html
}}
* {{citat carte
|last=Morley
|first=Sheridan
|title=Spread a little happiness : the first hundred years of the British musical
|year=c1987
|publisher=Thames and Hudson
|location=London
|isbn=978-0-500-01398-4
|pages=224
}}
* {{citat carte
|editor1-last=Parker
|editor1-first=Roger
|title=The Oxford illustrated history of opera
|url=http://books.google.co.uk/books?id=ffXPHfhaWksC
|accessdate=26 mai 2009
|edition=illustrated
|series=Oxford illustrated histories
|date=2001
|publisher=Oxford University Press
|isbn=978-0-19-285445-2
|pages=541
}}
* {{cite news
 | title = Conversations with Sondheim
 | first = Frank
 | last = Rich
 | url = http://partners.nytimes.com/library/magazine/home/20000312mag-sondheim.html?scp=1&sq=conversations%20with%20sondheim&st=cse
 | publisher = New York Times Magazine
 | date = 12 martie 2000
 | accessdate = 26 mai 2009
 }}
* {{cite news
 | title = Exclusive: First Look at Joss Whedon's "Dr. Horrible"
 | first = Matt
 | last = Roush
 | url = http://www.tvguide.com/roush/Exclusive-Look-Joss-9886.aspx
 | publisher = TVGuide.com 
 | date = 30 iunie 2008
 | accessdate = 26 mai 2009
 }}
* {{citat carte
|last=Shakespeare
|first=William
|editor1-last=Orgel
|editor1-first=Stephen
|title=    The tempest
|series=The Oxford Shakespeare 
|date=1998
|origyear=First published 1623
|publisher=Oxford University Press
|isbn=978-0-19-283414-0
|pages=248
}}
* {{cite news
 | title = A glorious musical romp - with bite!
 | first = Pete
 | last = Shaw
 | url = http://www.broadwaybaby.com/edinburgh/fringe/reviews/batboy
 | publisher = Broadway Baby
 | date = 2006
 | accessdate = 26 mai 2009
 | archiveurl = https://web.archive.org/web/20070928043409/http://www.broadwaybaby.com/edinburgh/fringe/reviews/batboy
 | archivedate = 2007-09-28
 | dead-url = yes
 }}
* {{cite press release
 | title = Record Attendances as Theatreland celebrates 100 Years
 | publisher = Society of London Theatre
 | date = 18 ianuarie 2008
 | format = PDF
 | url = http://www.solt.co.uk/downloads/pdfs/pressroom/SOLT_180108.pdf
 | accessdate = 26 mai 2009
 | archive-date = 2008-10-29
 | archive-url = https://web.archive.org/web/20081029180320/http://www.solt.co.uk/downloads/pdfs/pressroom/SOLT_180108.pdf
 | dead-url = yes
 }}
* {{cite news
 | title = ON THE RECORD: ''Ernest In Love'', ''Marco Polo'', Puppets and Maury Yeston
 | first = Steven
 | last = Suskin
 | url = http://web.playbill.com/news/article/81129-ON_THE_RECORD_Ernest_In_Love_Marco_Polo_Puppets_and_Maury_Yeston
 | publisher = Playbill, Inc.
 | date = 10 august 2003
 | accessdate = 26 mai 2009
 | archive-date = 2012-07-19
 | archive-url = https://archive.today/20120719051547/http://web.playbill.com/news/article/81129-ON_THE_RECORD_Ernest_In_Love_Marco_Polo_Puppets_and_Maury_Yeston
 | dead-url = yes
 }}
* {{citat web
 |first       = Shay
 |last        = Thornton
 |title       = A Wonderful Life
 |url         = http://www.tuts.com/season07/wonderful_study.pdf
 |archiveurl  = https://web.archive.org/web/20071127051412/http://www.tuts.com/season07/wonderful_study.pdf
 |publisher   = Theatre Under the Stars
 |location    = Houston, TX
 |pages       = 27
 |format      = PDF
 |year        = 2007
 |archivedate = 2007-11-27
 |accessdate  = 26 mai 2009
 |dead-url    = no
}}
* {{cite news
 | title = Something for the weekend, sir?
 | first = Michael
 | last = White
 | url = http://www.independent.co.uk/arts-entertainment/music/features/something-for-the-weekend-sir-576691.html
 | publisher = The Independent
 | location = London
 | date = 15 decembrie 2003
 | accessdate = 26 mai 2009
 }}
* {{citat carte
|editor1-last=Wilmeth
|editor1-first=Don B.
|editor2-last=Miller
|editor2-first=Tice L.
|title=Cambridge guide to American theatre
|edition=2nd
|year=1996
|publisher=Cambridge University Press
|isbn=978-0-521-56444-1
|pages=463
}}

== Pentru mai multe amănunnte ==
* Bauch, Marc. ''The American Musical''. Marburg, Germany: Tectum Verlag, 2003.  ISBN 3-8288-8458-X [http://www.tectum-verlag.de/8458_Marc_Bauch_The_American_Musical_with_References_to_Selected_American_Musicals_by_Richard_Rodgers_Oscar_Hammerstein_II_Arthur_Laurents_Leonard_Bernstein_Stephen_Sondheim_and_James_Lapine.html (described here)] {{Webarchive|url=https://web.archive.org/web/20080504052436/http://www.tectum-verlag.de/8458_Marc_Bauch_The_American_Musical_with_References_to_Selected_American_Musicals_by_Richard_Rodgers_Oscar_Hammerstein_II_Arthur_Laurents_Leonard_Bernstein_Stephen_Sondheim_and_James_Lapine.html |date=2008-05-04 }}
* Bauch, Marc. ''Themes and Topics of the American Musical after World War II''. Marburg, Germany: Tectum Verlag, 2001. ISBN 3-8288-1141-8  [http://www.tectum-verlag.de/9783828811416.html described here] {{Webarchive|url=https://web.archive.org/web/20080504052448/http://www.tectum-verlag.de/9783828811416.html |date=2008-05-04 }}
* {{citat carte | title = Broadway Musicals : The 101 Greatest Shows of All Time | author = Bloom, Ken | coauthors = Frank Vlastnik | publisher = Black Dog & Leventhal Publishers | location = New York, New York | isbn = 1-57912-390-2 | date = [[2004-10-01]]}}
* {{citat carte | title = At This Theatre | author = Botto, Louis | editor = Robert Viagas | publisher = Applause Books | isbn = 1-55783-566-7 | date = [[2002-09-01]]}}
* Ganzl, Kurt. ''The Encyclopedia of Musical Theatre'' (3 Volumes). New York: Schirmer Books, 2001.
* {{citat carte | title = Broadway: the American musical | author = Kantor, Michael | coauthors = Laurence Maslon | location = New York, New York | publisher = Bulfinch Press | year = 2004 | isbn = 0-8212-2905-2}}
* {{citat carte | last = Mordden | first = Ethan | authorlink = Ethan Mordden | year = 1999 | title = Beautiful Mornin': The Broadway Musical in the 1940s | publisher = Oxford University Press | location = New York | isbn = 0-19-512851-6}}
* Traubner, Richard. ''Operetta: A Theatrical History''. Garden City, NY: Doubleday & Company, 1983
* [http://www.scaruffi.com/history/musical.html Article on history of musical theatre, focusing on American musicals]
* [http://www.history.com/encyclopedia.do?vendorId=FWNE.fw..mu172500.a#FWNE.fw..mu172500.a History of the musical at History.com]

== Legături externe ==
;În general
* [http://www.broadway.com/ Broadway.com - extensive theater site with news, photos and more]
* [http://www.broadwaymusicalhome.com/ The Broadway Musical Home]
* [http://www.ibdb.com/ Internet Broadway Database (ibdb.com)]
* [http://www.world-theatres.com/longruns.html Long running plays (over 400 performances) on Broadway, Off-Broadway, London, Toronto, Melbourne, Paris, Vienna, and Berlin] {{Webarchive|url=https://web.archive.org/web/20100402061014/http://world-theatres.com/longruns.html |date=2010-04-02 }}
* [http://www.playbill.com Playbill.com]
* [http://www.theatre-musical.com/ Stacy's Musical Village - large musical theatre site]

;Știri și informații 
* [http://www.aussietheatre.com/ Australia's leading musical theatre website (aussietheatre.com)]
* [https://web.archive.org/web/20080726051655/http://www.geocities.com/the_gaiety/biblio.html British musical theatre publication ''The Gaiety'' and related publications, available articles]
* [http://www.halhkmusic.com/victorian.html Edwardian theatre site with numerous midi files and other information] {{Webarchive|url=https://web.archive.org/web/20060717010828/http://halhkmusic.com/victorian.html |date=2006-07-17 }}
* [http://www.guidetomusicaltheatre.com Guide to musical theatre detailing synopsis, cast lists, song lists and rights holder]
* [http://www.castalbumdb.com/ Musical Cast Album Database (castalbumdb.com)]
* [http://www.stageagent.com/browse/showtype/musical StageAgent.com - Synopses & character descriptions for most major musicals]
* [http://www.time.com/time/archive/collections/0,21428,c_broadway,00.shtml "TIME Magazine" collection of Broadway's evolution] {{Webarchive|url=https://web.archive.org/web/20111111154655/http://www.time.com/time/archive/collections/0,21428,c_broadway,00.shtml |date=2011-11-11 }}

;Surse pentru bilete
* [http://www.newyorkcitytheatre.com Guide to Broadway]
* [http://www.theatre.com/ Theatre.com - extensive theatre site with London news, photos and more]

;Producători și Uniuni
* [http://www.actorsequity.org Actors' Equity Association]
* [http://www.livebroadway.com/ The Broadway League] (formerly the League of American Theatres and Producers)
* [http://www.dramatistsguild.com The Dramatists Guild of America]

{{Control de autoritate}}
{{DEFAULTSORT:Theatre, Musical}}

[[Categorie:Teatru muzical]]