Sistemul Continental

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare

Context[modificare | modificare sursă]

Pentru a putea analiza, atât un eveniment istoric în sine, cât și consecințele pe care acesta le are asupra vieții politice, economice, religioase a societății, cred eu că, este necesară o riguroasă contextualizare și interpretare a sa în multiple chei, putând, doar astfel, înțelege pe deplin ceea ce a reprezentat evenimentul pentru istoria ulterioară. În sensul acesta, se cuvine ca după ce am enunțat tema referatului să încerc realizarea unei explicații a subiectului central, urmând mai apoi să abordez atât originile, desfășurarea, cât, mai ales, repercusiunile aduse de acesta. Astfel că, sintagma Blocada Continentală reprezintă o etapă, o strategie militară importantă din cadrul campaniilor de cucerire purtate de Napoleon Bonaparte, pe când acesta era împărat al Franței.  Această acțiune, cu scop militar, dar de natură economică, se voia a fi o cale de izolare a imperiului Britanic nu doar din viața economică a Europei, ci și din însăși  organicitatea acesteia, deoarece, în viziunea politică napoleoniană, Europa trebuia să fie Franța și viceversa. Or, în acest caz, cu un imperiu colonial puternic individualizat, ca cel Britanic, în orizontul geo-politic european apropiat, Napoleon nu putea obținea suprema hegemonie pe bătrânul continent.

Întrebarea ce reiese din cele prezentate mai sus este: Care sunt factorii ce au stat la baza demarării unui proiect militar de tip Blocadă Continentală? Pentru a putea răspunde acestei întrebări trebuie să vedem care era contextul politic internațional în care s-a produs evenimentul. Astfel că, după o perioadă de instabilitate pe planul politicii interne, precedată și cauzată de Revoluția de la 1789, la conducerea Franței ajunge, printr-o lovitură de stat dată aparatului administrativ postrevoluționar, în anul 1799, Napoleon Bonaparte, militar de carireră și un desăvârșit strateg[1]. Trebuie menționat aici, poate prea fugitiv, faptul că Napoleon avea să moștenească, de la Revoluția Franceză și administrația ei, rivalitățile născute și întreținute cu morarhiile europene, amintind aici pe cea prusacă, britanică, rusă[[1]], ce promovau o evidentă politică de reprimare a mișcării revoluționare franceze, și mai ales a ecourilor pe care un astfel de eveniment le putea produce în cadrul sistemelor tradiționale de guvernare din cadrul Europen[3]. Această poziție oneroasă a Franței în peisajul politicii internaționale a continentului, și diferența fundamentală ce ținea de doctrina sa politică de guvernare, aveau să fie din ce în ce mai evidente odată cu aspirațiile de natură imperialistă manifestate de către Napoleon, aspirații, ce se vor dovedi a fi utopice și care, în cele din urmă, vor duce la degringolada dictaturii sale imperiale din primăvara anului 1815, când va fi forțat să abdice pentru a doua oară de la tronul Franței.[4].

Deși acesta a încercat să aducă pacea în Franța, domnia sa avea să fie caracterizată de o permanentă  frămânatre belicoasă provocată atât de motivațiile intrinseci ale lui Napoleon, cât și de multiple coaliții antifranceze stabilite între importanții pioni ai politicii Europei[5]. În genere, actorii coalițiilor antifranceze erau aceeași: Imperiul britanic, cel Habsburgic și cel rus, cu diverse modificări în compoziția cobeligeranților, modificări ce erau impuse de contextele de ordin politic și militar.

Desfășurarea evenimentelor[modificare | modificare sursă]

Dacă pe austrieci va reuși să îi tempereze, la Ulm, în data de 17 octombrie a anului 1805[6] , Napoleon va cunoaște serioase dificultăți în sensul acesta cu vecinul de dincolo de canalul Mânecii, ce se prezenta ca fiind un puternic concurent în politica colonialistă, beneficiind de o redutabilă flotă, atât mercantilă cât și militară[7]. Avantaj ce va fi  evident în bătălia de la Trafalgar, din anul 1805, unde, flota coaliției franco-iberice avea să fie decimată de către cea britanică ce se afla sub comanda amiralului Nelson[8]. Această înfrângere rușinoasă reprezintă în același timp și o catastrofă pentru Napoleon, deoarece se contura tot mai mult incapacitatea imperiului napoleonian de a repurta o victorie maritimă asupra britanicilor și deci, se amputa posibilitatea de a cuceri Insulele Britanice. Astfel că, se poate observă ușor faptul că Europa îngloba două puteri militare rivale, una specializată pe războiul purtat terestru (nr. Franța) și o alta, specializată pe războiul maritim (nr. Imperiul britanic).

Aceste cramponări, cu o lungă istorie, dintre Franța și Imperiul britanic, aveau să transceadă dincolo de sfera militarului, astfel, creionându-se tot mai mult existența unui război de tip economic purtat între cele două puteri rivale. Blocada Continentală avea să ia ființă în cadrul acestui război franco-britanic, ca manifestare a valențelor economice pe care acesta       (nr. războiul) îl îngloba în structura sa. Blocada avea să fie instaurată printr-o serie de decrete imperiale emise de către Napoleon în data de 21 noiembrie a anului 1806 la Berlin  și reiterate în anul 1810 la Milano, în care se prevedea în mod clar faptul că Imperiului britanic i se interzicea cu desăvârșire să comunice maritim cu continentul european[9]. Această reacție radicală pe care Napoleon avea să o adopte în relațiile sale de natură economică cu vecinii nordici, venea ca răspuns la monopolul forțat pe care britanicii îl impuseseră, în ceea ce privea comerțul maritim, prin obligarea oricărei nave,  aflate chiar și sub pavilionul unui stat neutru, să acosteze în porturile britanice, în vedera unei inspecții[10]. Jules Michelet observă în lucrarea sa  Franța sub Napoleon ( de la 18 Brumar la Waterloo) faptul că britanicii își arogaseră drepturile unei poliții maritime internaționale, fără a putea fi justificate și legitimate de nimic altceva decât de dorința lor de a sublinia, încă odată, în fața concurenților colonialiști, în special cei francezi, puterea maritimă extraordinară pe care o dețin.

Spuneam că, reacția lui Napoleon la politica purtată de britanici este una exagerată, deoarece Blocada lui Napoleon avea ca scop, după cum am mai amintit anterior, izolarea economică a Imperiului britanic de tot ceea ce însemna piață de desfacere continentală. Cu siguranță Napoleon este un strateg de geniu, în ceea ce privește tactica militară, însă este, de asemenea, un prost analist economic. Afirm aceasta deoarece Bonaparte nu înțelegea pe deplin mecanismele ce stăteau la baza unei economii aflate într-o perpetuă metamorfozare cu iz global. Acesta, prin instituirea Blocadei, ca răspuns la Blocada întreprinsă de englezi, avea să izoleze Europa, în fond și însăși Franța, de tot ceea ce însemna produse exotice, (zahăr, cafea, mătase etc) aduse din coloniile britanice îndepărtate, forțând întreaga Europă să își adapteze economia în urma embargoului impus marelui furnizor continental[11]. Trebuie menționat aici faptul că niciun stat nu a reușit să se opună inițial politicii franceze, văzând cazul portughez, care s-a soldat cu ocuparea țării în urma refuzului adresat lui Napoleon[12].  De asemenea, tot aici, trebuie amintit și cazul olandez. Olanda era condusă de fratele lui Napoleon, Louis Bonaparte, ce nu putea să se conformeze în totalitate politicii lui Napoleon, deoarece Olanda, un stat prin excelență maritim, își baza, într-o importantă măsură, economia pe schimburile stabilite cu Anglia, o  posibilă renunțare la aceste schimburi putând duce regatul în faliment. Această neputință a lui Louis, avea să îl coste tronul și chiar însăși integritatea statală a Olandei, care a fost integrată Imperiului Francez, fiind divizată în departamente, în fruntea cărora, Napoleon numise guvernatori obedienți față de ordinile primite de la [13].

Totuși, acest Sistem Continental, la care visa Bonaparte, și care se baza doctrinar, desigur, pe scoaterea înafară a Imperiului britanic din schema economică a Europei, nu avea să rămână decât o altă năzuință personală a sa, prin care să se evidențieze sau, mai bine spus să se confere, rolul central pe care Franța trebuia să îl joace în politica europeană, și de ce nu, în cea mondială. Este lesne de dedus faptul că, o astfel de acțiune, de proporții, nu poate rămâne fără ecouri în ceea ce privește viața cotidiană a omului european modern, cu atât mai mult cu cât, sfera mercantilă tinde să se evidențieze ca fiind tot mai importantă în societate. Nu trebuie să credem că planul napoleonian a avut reușita scontată, în permaneță, în urma decretării stării de blocadă, au existat presiuni osmotice, ce au dus totuși la un contact, clandestin, de contrabandă, dacă îl pot numi astfel, între comercianții maritimi englezi și porturile continentale supuse Blocadei.

Cu toate acestea, nu trebuie nici să poziționăm prea mult sub incidența minimalismului urmările pe care le-a avut acest eveniment care, după cum aminteam și anterior, a fost un adjuvant al decăderii imperiului napoleonian. În sensul acesta, se cuvine să prezint modul în care economia Europei a trebuit să se tronsoneze, pentru a putea stabili un echilibru în cadrul relației cerere-ofertă ce exista la momentul respectiv pe piață. Spuneam că Imperiul britanic era prin excelență clădit pe politica maritimă și colonială pe care a dus-o și că era principalul furnizor al materiilor prime exotice, de care Europa avea nevoie pentru a își putea desfășura activitățile comerciale, industriale, agrare, etc.  

Este lesne de dedus faptul că, în urma Blocadei impuse, au apărut dezechilibre economice în centrele comerciale ale Europei, în principal orașele portuare ce se dezvoltau tocmai în urma comerțului maritim, fiind atât piețe de desfacere cât și piețe de distribuție a mărfurilor aduse pe cale maritimă. Odată cu Blocada, intensitatea schimburilor economice din porturi intră într-un colaps, ce duce la o sărăcire a zonelor litorale, de altfel unele dintre cele mai dezvoltate, după cum și Geoffrey Ellis prezintă în lucrarea sa  Imperiul lui Napoleon faptul că, economia franceză se baza, într-o mare măsură, pe activitățile de natură agrară, desfășurate în zona centrală a țării, pe când zonele de litoral erau mai dezvoltate, tocmai datorită schimburilor internaționale efectuate[14]. Sentimentul de decadență economică avea să fie resimțit și mai puternic datorită abuzurilor făcute de jandarmerie și administrație în fundamentul Blocadei, ce prevedea că orice produs considerat ca fiind de proveniență colonială să fie distrus sau confiscat, ceea ce se va întâmpla, după cum academicianul Yevgeni Tarle observă în lucrarea sa Napoleon, unde menționează un anume târg de vară din localitatea Beaucaire ce fusese complet distrus în urma unui raid întreprins de poliție, ce confiscă și distruse întregile produse ce erau considerate ca fiind de proveniență englezească, se poate observa, prin efectuarea unei analize, faptul că vânarea produselor englezești, în vederea distrugerii lor, căpătase valențe patologice în rândul administrației napoleonieine[15].

URMĂRILE BLOCADEI[modificare | modificare sursă]

De asemenea, Blocada nu oprea numai desfacerea produselor britancie pe continent, ci și desfacerea prosduselor realizate pe continent în piețele englezești, primii care au avut de suferit în sensul acesta fiind producătorii, desigur. Deși Napoleon a încercat să amortizeze această consecință, prin forțarea statelor cliente de a achiziționa produse franțuzești, declinul economic era unul vertiginos și greu de oprit. Se instaurează astfel, ceea ce avea să se numească în istoriografie ca fiind criza comercială și industrială   din anul 1811[16]. Această criză, ce avea să afecteze nu doar Franța, ci și întreaga Europă avea să fie fie însoțită atât de o puternică inflație a prețurilor produselor ce se mai găseu pe piață, cât și de o depreciere considerabilă a rublei rusești, ce constituia acum cel mai important capital străin pentru Franța, limitându-se și mai mult, astfel, puterea de cumpărare pe care o aveau posibilii clienți. Un caz rarisim, ce nu este parte constituientă a vreunei urmări generale, este cel al Saxoniei, care s-a bucurat, în timpul Blocadei, de o creștere impresionantă, aș putea-o numi, în ceea ce privește producția, prelucrarea și comercializarea produselor din bumbac, al cărui preț crescuse considerabil în restul piețelor din cuprinsul continentului[17] .

Astfe că, fără doar și poate, Blocada Continentală, integrată fiind Sistemului Continental, face din Napoleon un adept al Europei Unite  avant la lettre, desigur, și că, aceasta a creat în Europa o serie de mutații de natură economică, ce nu a avut poate un efect imediat și evident, dar care a reprezentat embrionul de dezvoltare al formei ulterioare pe care Europa urma să o capete.

O mișcare ce avea ca scop îngenuncherea Imperiului britanic s-a finalizat cu îngenuncherea inițiatorului acesteia și consolidarea poziției economice a englezilor. Blocada, prin urmările avute, a demonstrat întregii Europe faptul că, îi era imposibil să mai cunoască dezvoltarea dacă se izola, economicește vorbind, de restul lumii. Astfel, Europa, cea care fusese, prin excelență,  secole de-a rândul Lumea, începea să devină, în fond, tot mai mult, o parte integrantă a sa. Căderea lui Napoleon, și precedentul Blocadei au facilitat obținerea hegemoniei, tât politice, cât și economice, de către Imperiului britanic, dezvoltarea sa economică, dar și a Europei,  prin reluarea relațiilor comerciale cu continentul. După cum și Geoffrey Ellis observă în opera citată, politica economică a lui Napoleon a fost una dezastruasă, ce a dus la o stagnare a economiei franceze, ce se întinde pe aproape patru decenii, oferindu-se, în această situație, ocazia altor noi state să se facă remarcate în cadrul economiei mondiale a vremii[18].


[1] Jhon Barber, Istoria Europei Moderne, traducere de Daniela Truția, Editura Lider, București, fa., pp. 141-142.

[2] Camil Mureșan, Europa Modernă de la Renaștere la sfârșitul de mileniu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997, pp    . 54-55.

[3] Ellis Geoffrey, Imperiul lui Napoleon, traducere de Andrei Răileanu, Editura Artemis, București, 2008, pp. 105-107.

[4] Gheorghe Eminescu, Napoleon Bonaparte, Editura Academiei Române, București, 1986, p. 14.

[5] Lucian Butaru, Istoria Europei (1500-1945), Editura Efes, Cluj-Napoca, 2016, p. 130.

[6] Jhon Barber, op. cit., p. 104.

[7] Ellis Geoffrey,  op. cit., p. 153.

[8] Adrian Stiles, Napoleon, Franța și Europa, traducere de Iuliu și Mihai Popescu  Editura All, București, fa, p. 114.

[9] Jhon Barber, op. cit., p. 106.

[10] Jules Michelet,  Franța sub Napoleon ( de la 18 Brumar la Waterloo), treducere de Bogdan Bădulescu,          Edirtura Saeculum Vizual, București, 2007, pp. 143-144.

[11] Manole Neagoe, Napoleon,  Editura Meridiane, București, 1970, p. 128.

[12] Jhon Barber, op. cit., pp. 106-107.

[13] Yevgeni Tarle, Napoleon,  traducere de Nicolae Popescu,  Editura Cartea Rusă, fl,  1960, p. 286.

[14] Ellis Geoffrey,  op. cit., pp. 149-151.

[15] Yevgeni Tarle, op. cit., p. 291.

[16] Ibidem, p. 289.

[17] Ellis Geoffrey,  op. cit., pp. 163-165.

[18] Ibidem, p. 165.

  1. ^ 2

Legături externe[modificare | modificare sursă]