Planor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Planor în zbor

Un planor este o aeronavă de zbor fără motor, fiind prevăzut cu fuzelaj, aripi și ampenaj, care se deplasează cu ajutorul curenților de aer. Planorul are o configurație aerodinamică similară unui avion, dar se menține în zbor grație curenților ascendenți din atmosferă.[1][care?]

Terminologie[modificare | modificare sursă]

Planorul este proiectat în așa fel încât el sa poată urca folosind o masă de aer ascendent, iar apoi să poată plana pe distanțe foarte lungi până la găsirea următoarei mase de aer ascendent. Acest mod de zbor stă la baza sportului numit planorism — cele mai multe planoare din ziua de azi fiind folosite în acest scop. A nu se confunda curenții de aer (verticali - ascendenți sau descendenți ori orizontali - vânt) cu masa de aer.

Planorul zboară în masa de aer, masă în care pot exista local curenți ascendenți (generați de diferențele de temperatură) sau mișcări ascendente ale aerului determinate de anumite forme ale reliefului expuse vântului ori de fronturile atmosferice). Față de masa de aer planorul în zborul liber se află în coborâre permanentă, chiar dacă pătrunde într-un curent ascendent. Dacă viteza ascensională a aerului este mai mare decât viteza de coborâre a planorului, acesta va urca față de sol cu o viteză egală cu diferența dintre viteza ascensională a aerului și viteza sa de coborâre. Într-un curent descendent, planorul se va apropia de sol cu o viteza rezultată din însumarea vitezei sale de coborâre cu viteza aerului descendent.

Planorismul privit ca sport are următoarele probe de concurs: zbor de înălțime, zbor de durată, zbor de distanță, în circuit și zbor acrobatic.

Recordul mondial de înălțime a fost înregistrat la traversarea Anzilor: peste 15.000 de metri, aproape de stratosferă. În România, curenții din Carpați au ridicat un planor la recordul național de 11.000 de metri. Recordul național de înălțime a fost stabilit în 15 noiembrie 1977 de către Rosch Erwin. El a decolat de la Sâmpetru pilotând un planor Foka 5.[necesită citare]

Istoric[modificare | modificare sursă]

În China, au fost folosite în scop militar, pentru recunoaștere, niște zmee (mai degrabă decât planoare). Prima persoană care a realizat în mod repetat un zbor cu planorul a fost germanul Otto Lilienthal.

Metode de lansare[modificare | modificare sursă]

Remorcaj de avion:
Planor:Grob G 103 Twin Astir II;
Avion de remorcaj: Robin DR 400/180 R
Regulă generală: întotdeauna starturile cât și aterizările se efectuează cu vânt din față.
Remorcaj de avion
Planorul este remorcat de un avion, până la înălțimea dorită. Când s-a atins înălțimea stabilită de cei doi piloți (avion și planor), pilotul avionului balansează din aripi iar pilotul planorului declanșează cablul de remorcaj. În caz extrem de nevoie, poate și pilotul remorcherului declanșa acest cablu. Oricum, înainte de aterizare, pilotul remorcherului survolează terenul de zbor și lansează cablul de remorcaj la un loc stabilit.
Remorcaj de mosor
Remorcaj de mosor
Planor imediat după declanșare, se văd cablul cu parașuta care cad
Un mosor de cca. 280 cai putere, cu doi tamburi se află într-un capăt al pistei; cablurile sunt desfășurate de-a lungul pistei, până la locul de start al planoarelor. Un planor se cuplează la primul cablu, iar după procedura de start, este tractat de cablul care se înfășoară cu viteză pe tambur. După ce primul planor a ieșit din zona aeriană de start, se repetă aceeași procedeu cu al doilea planor.
După declanșarea automată a cablului de tractat (pentru siguranță, pilotul planorului trebuie să declanșeze și el de trei ori manual dispozitivul de declanșare) și cablul a căzut la sol, cele două cabluri sunt din nou întinse până la locul de start.
Înălțimea atinsă variază în funcție de lungimea cablului (de regulă 900-1000 m), tăria vântului și de îndemânarea pilotului; poate fi între 300-600 metri.
Lansare cu sandoul
Sandoul era un elastic foarte puternic cu care se lansa planorul de pe un deal. Acest mod de lansare, actual nu se mai folosește.

Zborul[modificare | modificare sursă]

Menținerea în aer[modificare | modificare sursă]

Planorul folosește curenți ascendenți pentru a câștiga înălțime. Zborul unui planor începe cu lansarea care în mod obișnuit se face prin remorcaj de avion sau mosor/automosor. După ce atinge înălțimea de declanșare, planorul zboară cu o precizie ridicată folosindu-se de caracteristicile sale aerodinamice (portanță vs. rezistență la înaintare). În momentul în care intră într-un curent ascendent, variometrul (aparat de bord care sesizează variațiile de înălțime ale aeronavei) indică urcare și se comandă spiralarea și centrarea planorului în căminul ascendent pentru a câștiga înălțime.

Înaintarea[modificare | modificare sursă]

Proiectare[modificare | modificare sursă]

Clase de planoare[modificare | modificare sursă]

Începand din 2011 Federația Aeronautică Internațională (FAI) recunoaște următoarele clase în planorism:

  • Clasa 13,5m (fosta clasă world). Generată de lipsa interesului piloților de competiție pentru clasa planorului unic PW5 , clasa world permite un număr mai mare de tipuri de planoare restricționate la 13,5 m.
  • Clasa club, planoare cu anvergură max. 15 m, fără balast de apă , cu coeficient de handicap max 1,09.
  • Clasa 15 m, anvergură max 15 m, cu flaps și balast de apă.
  • Clasa standard, anvergură max 15 m, fără flaps și cu balast de apă.
  • Clasa 18 m, anvergură max 18 m, cu flaps și balast de apă.
  • Clasa biloc 20 m, anvergură 20 m, biloc, fără flaps și cu balast de apă. Greutatea maximă 850 kg.
  • Clasa open - fără limitări constructive cu excepția greutății - max 850 kg.

Fabricanți[modificare | modificare sursă]

În România cele mai folosite planoare sunt IS-28-B2 si IS-29-D2, proiectate de Iosif Silimon și fabricate la IAR Brașov.[necesită citare]

  • Alexander Schleicher, Poppenhausen (Wasserkuppe), Germania
  • DG Flugzeugbau, Bruchsal, Germania
  • Glasflügel Segelflugzeugbau, Schlattstall, Germania
  • Schempp-Hirth Flugzeugbau, Germania
  • Szybowcowy Zakład Doświadczalny, Polonia (Foka 4, Foka 5)
  • Państwowe Zakłady Lotnicze (PZL), Polonia
  • Let Kunovice (Zlin), Cehia (Blanik)

Instrumente de bord[modificare | modificare sursă]

Altimetru
indică înălțimea față de punctul de decolare.
Vitezometru
indică viteza față de curenții de aer. Viteza de zbor pentru finețea maximă este de 100 km/h.
Variometru
indică viteza de urcare (în termică) sau de înfundare. De obicei se folosesc două variometre, unul de 5 metri pe secundă cu o acuratețe mai mare, și unul de 30 metri pe secundă folosit atunci când viteza de urcare sau de înfundare crește sau scade sub 5 m/s, iar cel de 5 m/s nu mai poate fi folosit.
Giroclinometru (sau indicator de viraj și glisadă)
indică înclinarea planorului și corectitudinea virajelor efectuate.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Petre, Augustin (). Editura Academiei Române, ed. Proiectarea structurilor de aeronave și astronave. București. pp. p. 12. ISBN 973-27-0687-2. În această categorie (aeroplane; vezi prima referință de la avion) pot fi incluse și planoarele, care pot realiza zborul numai în coborâre față de aer, nefiind echipate cu motoare. Sursa de energie pentru planoare o reprezintă masele de aer în mișcare ascendentă cu o componentă verticală a vitezei mai mare decât cea de coborâre a planorului față de masa de aer, componentă care îi asigură viteza necesară sustentației. 

Legături externe[modificare | modificare sursă]