Ion Neculce

Format:Serie literatura Ioan Neculce a fost un cronicar moldovean, boier mare şi a ocupat diferite funcţiuni însemnate în epoca domniei lui Dimitrie Cantemir.

Biografie

Cronicarul s-a născut la 1672. Sub Antioh Cantemir a înaintat până la rangul de spătar şi, după ce a stat retras câtăva vreme, a fost făcut mare hatman de către Dumitru Cantemir, la trecerea acestuia de partea lui Petru cel Mare şi a luat parte la războiul ruşilor cu turcii. Pierzând ruşii războiul, Neculce a trecut cu Cantemir în Rusia şi a stat acolo câţiva ani, până la 1719 şi întorcându-se a trăit la moşia sa, ocupând numai o dată, sub Constantin Mavrocordat, funcţiunea de vornic. A murit după 1744, lucru ce se dovedeşte prin ultimele cuvinte ale cronicii lui, unde spune că Const. Mavrocordat, fiind scos din domnia Moldovei, nu a stat mazilit nici un an întreg, ci a fost numit în Muntenia, ceea ce s-a întâmplat la anul 1744.

Neculce a fost un militar distins şi Petru cel Mare l-a preţuit mult şi i-a arătat o deosebită simpatie. Tot aşa era privit şi de familia lui Cantemir şi de ceilalţi boieri; de aceea când a voit să se întoarcă în ţară, cu multă greutate a scăpat de insistenţele lor. El însă a ţinut cu orice preţ să-şi vadă ţara şi nu s-a temut că i se va întâmpla vreo nenorocire, vreo persecuţie, ci - precum însuşi zice - şi-a pus nădejdea în Dumnezeu, care din toate l-a scăpat.

Opere

Lucrarea de căpetenie a lui Neculce - în afară de compilarea cronicilor anterioare - este Letopiseţul ţării Moldovei de la Dabija Voda. Până la domnia lui Ion Mavrocordat VV. Cuprinde evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai totdeauna părtaş sau le-a cunoscut de aproape.

În prefaţă ne spune că până la Duca-Vodă s-a slujit de diferitele izvoare ce a aflat pe la unii şi alţii, "iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la domnia lui Ion Vodă Mavrocordat, nici de pre un izvor a nimănui, ce am scris singur dintru a mea ştiinţă, câte s-au tâmplat de au fost în viaţa mea. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc şi să scriu că au fost scrise în inima mea". Letopiseţul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O seamă de cuvinte ce sunt auzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni şi în letopiseţe nu sunt scrise...". Aci se cuprind o sumă de tradiţiuni relative la diferiţi domni şi care au format subiectele legendelor şi poemelor din literatura noastră modernă, precum: Daniil Sihastru de Bolintineanu, Aprodul Purice de Negruzzi, Altarul mănăstirii Putna de Alecsandri, Cupa lui Ştefan de Bolintineanul, Dumbrava roşie de Alecsandri, Visul lui Petru Rareş de Alecsandri ş.a.

Neculce nu era prea învăţat, dar era om cu bun simţ, cu pricepere de a judeca lucrurile, câştigată prin amestecul direct în afacerile statului şi cu un deosebit talent de a povesti. Se poate zice că el e cel mai literat din toţi cronicarii Moldovei. El ştie foarte adesea să găsească cuvântul just pentru a zugrăvi o situaţie sau pe un om. Stilul lui nu e bombastic, ca al analiştilor ce scriau slavoneşte, ci dimpotrivă simplu şi, prin aceasta, foarte atrăgător. Epitetul bine găsit are câteodată valoare artistică. Cine vrea să afle modele de stil din cronicarii moldoveni, trebuie să caute în primul rând în Neculce, apoi în Miron Costin şi Grigore Ureche.

Aproape toţi domnii, despre care vorbeşte în cursul cronicii sale, au câte un scurt portret sau câte o caracteristică. De la el aflăm că Dumitraşcu Cantacuzino (1684-85), era "om nestătător la voroavă (vorbă), amăgitor, geambaş de cai de la Fanar din Ţarigrad", Constantin Cantemir (1685-1693), "carte nu ştia, ci numai iscălitura învăţase de o făcea; practică bună avea: mânca bine şi bea bine. La stat nu era mare, era gros, burduhos, rumăn la faţă, buzat, barba îi era albă ca zăpada". Fiul acestuia, Antioh Vodă (1695-1700) era om mare la trup, chipeş, la minte aşezat, judecător drept; nu prea era cărturar, numai nici era prost. Minciunile nu le iubea; la avere nu era lacom; era şi credincios la jurământ. Mânie avea straşnică; de multe ori răcnea tare, cam cu grabă". E interesant să observăm imparţialitatea cu care vorbeşte despre Dumitru Cantemir, pe care-l iubise într-atât încât plecase cu dânsul din ţară. Când ajunge la domnia acestuia, aminteşte purtarea rea ce avusese în timpul domniei lui Antioh. Despre Grigore Ghica prima domnie (1726-1733), aflăm de la Neculce că "era de stat cam mic şi subţire, uscat, numai era cu toane; la unele se arăta prea harnic, bun şi vrednic, milostiv şi răbdător, dar era şi cam grabnic la mânie, dar apoi curând se întorcea".

Cunoscând această deprindere a lui, să căutăm ce va zice despre Petru cel Mare, căci ştim că la venirea împăratului Rusiei în Iaşi el era funcţionar înalt şi legat de aproape cu domnitorul. Vom afla, în adevăr, şi portretul ţarului: "Om mare, mai înalt decât toţi oamenii, iară nu gros, rotund la faţă şi cam oacheş şi cam aruncă câteodată din cap, fluturând".

Dar nu nu numai pe indivizi îi plăcea lui Neculce să-i caracterizeze, ci şi grupurile, naţiunile (psihologia socială nu-i era străină). Despre tătari ne spune că sunt lupi apucători, iar despre greci are un faimos pasagiu, din care reproducem aci câteva rânduri: «La grec milă, sau omenie, sau dreptate, sau nevicleşug, sau frica lui Dumnezeu, nici unele de acestea nu sunt. Numai când nu poate să facă rău se arată cu blândeţe, iar inima şi firea tot cât ar putea este să facă răutate».

Ceea ce contează în cronica lui Neculce este oralitatea extraordinară a autorului, care dă o anumită familiaritate evenimentului istoric. Neculce este primul nostru mare povestitor moldovean, anticipând apariţia lui Creangă.