Fișier:Îmblăciu (Etnografie) 2946 05.12.2018 Fond 5E3802634C194B4EB3C160DF62513F3C.jpg

română Unealta este confecționată din două bucăți de lemn (numite și prăjini) de formă cilindrică; una lungă (dârjea), din fag, cu funcția de mâner și cealaltă mai scurtă (hadarag), din mesteacăn, cu funcție activă. Cele două bucăți sunt legate între ele cu o legătură foarte ingenioasă din piele, numită „oglajie”. Ambele sunt decojite și cioplite (hadaragul complet, iar dârjeaua parțial), fiecare având la un capăt scobituri circulare în care se prind fâșiile din piele, care fac legătura între ele. Este folosită la baterea snopilor ce au spice (grâu, secară, orz, ovăz), a fasolei, a cânepei ș.a., în scopul separării (dezghiocării) boabelor de spic, păstaie etc. Spicele erau lovite cu hadaragul, în timp ce lucrătorul ținea cu ambele mâini dârjeaua. Din punct de vedere ergonomic și al dinamicii mișcării, forma îmblăciului este perfectă, efectul loviturilor asupra solicitării coloanei vertebrale fiind mult diminuat de îmbinarea elastică din piele care preia loviturile dese și repetate ale lucrătorului. De obicei, zona de prindere cu mâinile a dârjelei se „șlefuiește” (ca urmare a folosirii îndelungate). Raportul dintre cele două prăjini este, în general, de 2/1, respectiv dârjeaua are între 1,20 m-1,50 m, iar hadaragul între 0,60-0,75 m, în funcție de înălțimea lucrătorului. Îmblăciul clasat acum este, din acest punct de vedere, ușor atipic, căci hadaragul este mai mare cu 15 cm decât limita superioară a acestora (probabil așa a fost „croit” după înălțimea utilizatorului). Stare de conservare este relativ bună; fisuri pe lungimea fibrei la hadarag, provocate de utilizarea îndelungată; din această cauză, hadaragul este strâns, la capătul dinspre oglajii, cu trei rânduri de sârmă; fâșiile din piele sunt uscate, dar bine conservate.

Îmblăciu

începutul sec. XX

Fișă: Ostap, Melania

Vezi mai jos